De dincolo de ape.

Pagini de jurnal şi alte texte (2000)

„N-am avut niciodată sentimentul că am să mor dacă nu voi scrie cutare pagină sau cutare operă. Aş crede însă că fără ele viaţa mea ar fi mai tristă; foarte tristă, vecină cu neîmplinirea"¹

Lucian Bâgiu

Volumul în discuţie constituie una din ultimele apariţii editoriale semnate Valeriu Anania, însă aceasta nu semnifică şi faptul de a cuprinde şi ultimele texte concepute sau publicate de autor. Editorul Ioan-Nicu Turcan atrage atenţia supra faptului că tomul se situează în continuitatea altor două volume de publicistică, Din spumele mării (1995)² şi Pledoarie pentru biserica neamului (1995). Cel de-al doilea fiind de strictă specialitate teologico-religioasă, ne vom aroga dreptul de a compara titlul în discuţie doar cu prima culegere a textelor publicistice ale autorului. În acest sens De dincolo de ape se constată a fi inferior ca utilitate a conţinutului informaţional sau ca rafinament al expresiei artistice. Faptul este pe deplin explicabil însă, dacă vom reţine că, în marea sa majoritate, volumul este o însumare a celor mai timpurii texte „gazetăreşti" ale lui Valeriu Anania, anume activitatea publicistică pe care acesta a desfăşurat-o „dincolo de ape", ca misionar în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din America şi Canada, cu sediul la Detroit. Practic receptăm o selecţie a articolelor pe care autorul le-a tipărit în cadrul revistei şi almanahului Credinţa (1966-1976) şi în caseta de literatură Noi (1970-1971), în cazul ambelor Valeriu Anania fiind redactor, editor, tipograf etc. Foarte puţine dintre titlurile incluse în volum se situează în afara graniţelor temporale amintite, aceasta întâmplându-se exclusiv când Ioan-Nicu Turcan a considerat oportun şi necesar a include şi articole publicate „răzleţ" de autor în paginile altor reviste, mai mult conjunctural şi circumstanţial. Prin urmare, conţinutul volumului De dincolo de ape este în general anterior celui Din spumele mării, iar ca notă dominantă am releva caracterul de notaţie intimă, adeseori de moment, a publicisticii aparţinătoare „exilului" american, spre diferenţă de ţinuta sobră, ştiinţifică, a multora dintre studiile ce alcătuiesc publicistica „din ţară" a autorului, reunită în volumul din 1995 de Sandu Frunză. Dacă este de reţinut importanţa volumului îngrijit de Ioan-Nicu Turcan, dincolo de meritul principial de a fi relansat către conştiinţa receptoare a lectorului o pagină cu siguranţă uitată din activitatea scriitoricească a lui Valeriu Anania, aceasta ar fi posibilitatea pe care articolele în discuţie ne-o oferă în a reconfigura personalitatea complexă a autorului, de a reconstitui profilul psihologic şi intelectual al scriitorului într-o etapă oarecum inedită, la acea dată, a vieţii acestuia. În ultimă instanţă avem în faţă un instrument de lucru util pentru creionarea cât mai autentic posibil a portretului său biobibliografic.

Prima parte a volumului, Pagini de jurnal american, este gândită ca un triptic repetitiv: Pagini de jurnal (care cuprinde texte publicate în „Noi", în decursul anului 1970), Aquaforte (unde autorul polemizează intens, într-un stil gazetăresc redutabil, ce alunecă adeseori către satiră, cu diferite opinii şi evenimente culturale petrecute, în general, în ţară, în absenţa sa) şi Marginalii (ce cuprinde scurte crâmpeie de aprecieri şi meditaţii cu caracter confesional asupra unor cărţi, autori etc.). Ceea ce le deosebeşte funciar este tonul folosit în cele trei tipuri de discurs: extrem de sintetic, aproape sacadat, notaţii fugare şi concise în Paginile de jurnal; subversiv şi incisiv în Aquaforte; intim şi reflexiv în Marginalii. Un fragment ceva mai dezvoltat aparţinând Paginilor de jurnal - şi prin aceasta atipic tonului secţiunii în discuţie - este cel care poate releva starea de spirit a autorului funciară pentru întreaga primă parte a volumului: „Când am fost pentru prima oară la tropic, acum aproape cinci ani, m-am trezit deodată într-un univers nou, cu desăvârşire necunoscut, în care nimic, nimic nu mai semăna cu ceea ce ştiam: nici frunza, nici iarba, nici lumina soarelui şi nici mirosul văzduhului. Toată ziua am rătăcit ca un năuc, copleşit de mirare şi de un dureros sentiment al singurătăţii, al înstrăinării. Picasem parcă pe altă planetă, lumea mi se părea că rămăsese undeva departe, aproape ireală. Când s-a lăsat seara, am auzit greierii ţârâind. Şi m-au podidit lacrimile. / Grozav mai ţârâie greierii astă-seară! Aşa trebuie să fie pe lunca Păiencii" (p. 33). Valeriu Anania se referă aici la periplul prin arhipelagul Hawaii, din 1966, dar pasajul ne relevă întocmai modalitatea autentică de receptare a vocii Paginilor de jurnal american: întâlnim aici un Valeriu Anania debusolat de ineditul unui univers complet străin experienţei sale anterioare şi mai ales propriilor convingeri şi resorturi ontologice interioare. „Americanismul" jurnalului său se poate resimţi doar ca reacţie extremă de inadaptabilitate, de perpetuă mirare şi vag disimulată iritare faţă de universul în care se vede nevoit să fiinţeze fizic, spiritul său regăsindu-se într-o acută afinitate structurală cu lumea rămasă „acasă", peste ocean, sau cu aspecte ale acestei lumi ce pot fi detectate sau recuperate în exil.

Prin Aquaforte autorul „se răfuieşte" cu recenzenţi ignoranţi ai punerii în scenă a Mioriţei, îşi exprimă admiraţia neţărmurită pentru Ana Blandiana, îşi exercită spiritul critic asupra modalităţii în care se desfăşoară Festivalul Naţional de Teatru din ţară, se solidarizează cu o virtuală chetă populară ce ar urmări restaurarea complexului Brâncuşi din Târgu-Jiu, dezavuează polemica realizată de dragul publicităţii şi partis-priurilor, îl pune la punct pe Şerban Cioculescu pentru lipsa de cultură teologică, complinită doar de erudiţii de bibliotecă, pledează pentru confluenţa eforturilor de a afla un punct comun de interes reciproc între literatura română „de acasă" şi cea din exil, amendează sec incultura crasă a prozatorului-publicist Petru Popescu în materie de minimală cunoaştere a teatrului lui William Gibson, îl ironizează galant, din nou, pe Şerban Cioculescu pentru denunţul pe care acesta îl făcuse contra reiterării angelismului gândirist în lirica modernă etc. Toate aceste „luări de poziţie" trădează interesul acut şi informarea temeinică privitoare la tot ceea ce însemna viaţa literară şi culturală din ţară, până la confesiunea de credinţă că are o viziune mai obiectivă de la distanţa considerabilă ce, paradoxal, îl apropie de esenţa fenomenelor.

Marginalii prilejuieşte şi comentarii de profunzime, într-un tempo mai liniştit, dar nu mai puţin patetic. Între lirica modernă, „...de maximă concentrare, cu economia riguroasă a verbului" (p. 9) şi cea contemporană, debordantă, în care „...versul se porneşte galopând, împotriva intenţiei primare" (p. 9), Valeriu Anania aduce un elogiu lui Ioan Alexandru, a cărui lirică „...porneşte grav şi zburdă apoi către epopee. (...) Versurile lui sunt ca nişte aripi de vultur la subţiorile unei privighetori: cântecul zboară, purtat. E o poezie de Agora, solicitată de graiurile aezilor" (p. 9). Cartea lui Herbert J. Muller, The Spirit of Tragedy, citită în original şi preţuită la cote înalte, determină constatarea că „...Marin Sorescu nu e deloc un «copil teribil» al tragediei moderne, ci fiul bun şi înţelept al lui Eschil..." (p. 13), prin opţiunea pentru eroul solitar, faţă în faţă cu propriul destin. Primirea lui Eugen Ionescu în Academia Franceză e prilej pentru configurarea unui portret interior original, prin asociere cu Anton Holban, angoasa celor doi fiind funciar diferită ca semnificaţie, minimalizată la biologism în cazul prozatorului, dimensionată ca entitate la dramaturg. Valeriu Anania admite că acceptă ermetismul lui Ion Barbu înţeles ca rezultat al îndelungatei elaborări în atelierul artistic al poetului doar prin prisma relevării modalităţii de creaţie artistică folosită de Brâncuşi; celebrează revista Secolul 20 a lui Dan Hăulică, înţeleasă ca „...fereastră a literaturii universale deschisă în cămara culturii româneşti..." (p. 21). Marginalii cuprinde scurte recenzii ale unor cărţi apărute în ţară sau peste ocean: Adrian Marino, Modern, modernism, modernitate (1969), Mircea Eliade, Mihai Niculescu, Fantastic Tales (Londra, 1969), Michael Vesia, Monodies of a Troglodyte (Philadelphia, 1969), Leonida Plămădeală, Trei ceasuri în Iad (1970) („...încă o carte mare despre care se va scrie puţin", p. 31; romanul a cunoscut, până în 2004, patru ediţii...), George Uscătescu, Thanatos (Madrid, 1969), („...vers de mare altitudine, a cărui originalitate şi al cărui farmec rezidă în logodna expresiei moderne cu ritmurile, şi ele subtil filtrate, ale clasicismului antic", p. 35), Ştefan Baciu, poet în Ukulele (Honolulu), responsabil al antologiei Tres poetas jovenes de Rumania (California, 1969) ce îi cuprinde pe Ion Alexandru, Marin Sorescu, Dumitru Ţepeneag, memorialist în Franctior cu termen redus, Dumitru Micu, Estetica lui Lucian Blaga (1970) („...nu numai o critică, în înţelesul foarte academic al cuvântului, ci şi o broderie de elaborări originale...", p. 43), Constantin Noica, Rostirea filozofică românească (1970), „mare flacără albastră a comorilor limbii" (p. 44). Complementar lui Aquaforte, Marginalii probează interesul autorului pentru tot ceea ce însemna carte românească în limitroful spaţiu al Detroitului anului 1970.

Mobilul redactării şi eventuala valoare documentară a Paginilor de jurnal american pot fi deduse dintr-o interogaţie aparent retorică a autorului: „Lipseşte încă revista-revers, fereastră a literaturii româneşti spre cultura universală. Pe când?" (p. 22). La un nivel modest, meritoriu însă ca demers personal profesat cu deplină credinţă, „jurnalul american" al lui Valeriu Anania poate fi socotit ca un minimal şi semnificativ aport al proiectării literaturii româneşti în cultura americană.

Cea de a doua parte a volumului, „Drumul dorului", cuprinde opt articole semnate de Valeriu Anania între anii 1966-1969 în revista Credinţa la care se adaugă un titlu din Telegraful român al anului 1979. Toate aceste texte de mici dimensiuni mărturisesc, într-o tonalitate patetică, de o efuziune debordantă, dragostea faţă de neam a autorului, patriotismul său ardent. Mistica pământului³ este expresia convingerii publicistului cu privire la existenţa acestui fenomen în cultura populară românească, până la a se sugera htonicul ca trăsătură psihanalitică funciară etnicului autohton. Argumentele sunt relative, bazate adeseori pe experienţe, interpretări şi credinţe pur personale, dar ele explică toate celelalte referiri ale lui Valeriu Anania din acest volum. Autorul celebrează Unirea Principatelor din 1859, reîntregirea neamului în 1918, performanţele ansamblului „Ciocârlia" şi ale corului „Madrigal" pe plaiuri americane, Hora Unirii a lui Alecsandri, expresia „wonderful people" prin care Nixon i-ar fi caracterizat pe români la vizita acestuia în ţară. „Drumul dorului", toponim cules de Anania prin experienţă personală din satul Rod, aflat deasupra Săliştei (Sibiu), explică starea de spirit ce determină conţinutul articolelor. Simbol particular al transhumanţei, spaţiu localizat pe care îşi aşterneau nevestele de cioban ochii în aşteptarea celor plecaţi, „drumul dorului" e „...mai mult decât un drum, un nume care nu ar trebui să dispară, (...) căci numele acesta face parte din arheologia noastră spirituală..." (p. 56). „Drumul dorului" e lipsit astfel de determinări spaţiale certe, putându-se afla oriunde gândul îl poartă, are un singur reper indubitabil: „Dar capătul lui adevărat e unul şi e aici, la marginea satului, la pragul casei. De aici purcede dorul şi aici se-ntoarce" (pp. 60-61). Pentru Valeriu Anania, proaspăt ieşit din închisoare după şase ani de detenţie şi aflat la distanţe enorme de plaiul natal iubit cu patimă, dorul nu mai este astfel o abstracţie. Gândul se materializează sub forma supradimensionată, nu sub raportul semnificaţiei, ci al expresiei, a tot ceea ce este funciar şi fundamental românesc. Lipsite de o valoare literară, articolele se susţin pur documentar ca material bibliografic ce poate servi, eventual, unui demers hermeneutic strict psihanalitic şi biografic ce ar urmări relevarea stării de spirit a autorului revenit în lumină, dar o lumină străină, a depărtărilor de reperele sale ontologice, pământul neamului şi spiritul culturii sale.

Partea a treia a cărţii, Critice, reunind trei recenzii publicate de autor în paginile revistei Credinţa între anii 1966-1967, poate fi considerată ca secţiune complementară şi anticipativă a Marginaliilor „jurnalului american". De remarcat ar fi că toate cele trei volume recenzate sunt publicate în străinătate, de către scriitori români aflaţi în exil: Nicu Caranica, Povestea foamei (Madrid, 1965), Mira Simian, Farmece (Paris, 1966), George Uscătescu, Teatro Occidental Contemporano (Madrid, 1968), în cazul celui din urmă volum, redactat în limba spaniolă, necunoscută de Valeriu Anania, asistând şi la un compromis exegetic: lecturarea unei singure pagini, cu ajutorul reminiscenţelor limbii latine, a celei italiene şi a dicţionarului, este suficientă pentru declararea cărţii ca „...excelentă! Ce să ne mai încurcăm în analize critice!" (p. 70). Publicistul de peste ocean nu era - şi nici nu se considera - un critic literar, toate demersurile sale în acest sens fiind apreciabile strict ca tentative culturale de a releva existenţa unei literaturi române a exilului. În acest sens reţine atenţia mai degrabă articolul Cenaclul de la Paris⁴, reuniune intelectuală întreţinută de scriitorul L.M. Arcade. Dincolo de discursul „gazetăresc", specific secţiunii Aquaforte a „jurnalului american", cu tonalitatea insinuantă, incisivă, sarcastică şi parodică, articolul oferă un tablou de epocă foarte sugestiv: „Schiţa unui adevărat studiu de sociologie literară răzbate din rândurile consacrate cenaclului..."⁵. Îl regăsim pe Mircea Eliade, care, „imperturbabil în sacerdoţiul interior" „...se acceptă sărbătorit, cu fineţea unui rege de luminiş, îşi reascultă, după ani, fragmente festive şi, la nevoie, se apără de muşte" (p. 67). Salonul realizează o realăturare a tuturor condeierilor limbii române aflaţi în Paris, atmosfera fiind aceea a bunăvoinţei aparente şi a detestării de fond, atent disimulate. Comunicarea este posibilă între exilaţii Ierunca, Jianu, Cuşa, Caranica, Lovinescu, Amăriu, Horia Stamatu şi mai ales întrei ei şi cei de „acasă", aflaţi în trecere prin capitala Franţei: Baconsky, Boureanu, Sorescu, Blandiana, Manolescu, Ioan Alexandru: „vasele paralele ale spiritului românesc, chiar subţiate de circumstanţa istorică până la capilaritate, sunt şi trebuie să rămână comunicante" (p. 68). Este întocmai principiul care îl îndeamnă pe Valeriu Anania, în America, să promoveze, la dimensiunea posibilă, oricum creată de perseverenţa sa, cultura română, indiferent de opţiunea politică sau estetică a intelectualilor.

Cea de a patra parte a volumului, Noi pagini de jurnal american, care cuprinde şapte articole publicate între anii 1970-1971 în caseta literară „Noi", este printre cele mai importante secţiuni, întrucât aici sunt reunite titlurile ce îl surprind pe Valeriu Anania în postura cea mai confesivă, relevând crâmpeie din drama interioară a omului aflat într-un dureros exil ontologic. Cuvânt înainte⁶ exprimă mobilul intim care l-a determinat pe Valeriu Anania să editeze modesta - dar semnificativa prin simpla apariţie - casetă literară: „Tristeţea pură e personală şi intimă, e cântec fără cuvinte şi jertfă de taină, e confruntare cu nimicnicia şi sentiment suveran al singurătăţii plenare" (p. 71). Caseta literară va fi servit ca debuşeu cultural care va fi alinat ceva din tristeţea şi singurătatea autorului, un fel de terapeutică prin activitate publicistică. Dincolo de motivaţiile interne ale persoanei Valeriu Anania, îşi află exprimarea şi conştientizarea semnificaţiei simbolice pe care o are apariţia unei casete literare în limba română, departe de spaţiul cultural specific: „..certitudinea că locul nostru în contextul literelor româneşti contemporane e cu totul singular" (p. 72). Nu sunt ocolite amănuntele biografiei recente, întemniţarea ce durase şase ani şi care l-a ostracizat pe autor în relaţiile cu periodicele din ţară: „... noi de-abia ieşisem dintr-o lungă claustrare stigmatizantă" (p. 72). Publicarea unor file de-ale sale în America a condus la stigmatizarea revers, autorul aflat în exil fiind privit de compatrioţii americanizaţi cu suspiciune şi resentiment, ca un proscris suspect. În acest context apariţia casetei de literatură se vrea, mai degrabă, drept unic interlocutor nepărtinitor al autorului însuşi, singura modalitate de a-şi comunica nenumărate incertitudini şi de a se menţine ca structură ontologică: „...dăruindu-ne-n frânturi, ne va fi dat, poate, să nu experiem alienarea la care obligă Occidentul, să lunecăm pe lângă teama care împuţinează şi însingurarea care ucide şi, până la urmă, să băgăm cât mai puţin de seamă că noi, de fapt, suntem eu" (p. 73). Comunicarea cu un virtual cititor e o utopie, un fals artificiu, nu de puţine ori autorul renunţând la disimulare şi recunoscând că vorbeşte cu sine însuşi, din neputinţa de a fiinţa în tăcerea împovărătoare: „Se vede cât de colo că am ceva pe suflet (...). În fond, voiam să-ţi spun ceva foarte personal" (p. 75). Valeriu Anania „se vorbeşte pe sine sieşi", rememorând, pentru el însuşi, momente de ezitare din devenirea sa literară sau biografică, într-un ritual asemănător spovedaniei.

Astfel, întâlnim şi două articole de rară fineţe şi subtilitate semnificativă, alegorii literare arborescente şi efuzionale, care nu fac decât să exprime, vag disimulat, confesiuni de o dramatică autenticitate. De din vale de Rovine⁷ imaginează un fantast „tânăr cavaler al zodiilor sinelui", desprins din icoană şi hălăduind aiurea, afară din cetate, prin lume, „dulce fantomă a netimpului meu" (p. 76). Dedublarea autorului pare a profesa un act de rebeliune, dând curs, liber şi eliberat de supraeu, sinelui, autenticului necenzurat al inconştientului, postură în care îl regăsim ca schimnic-profet ce vrăjeşte sufletele mulţimilor... Este frântura de artist a autorului, etern resimţită ca har şi culpă într-o îngemănare sisifică: „Ai în tine o credinţă neliniştită, care fuge din rugăciune şi plesneşte-n cuvinte" (p. 77). Este întocmai postura eului liric al celor mai reuşite arte poetice ale lui Valeriu Anania. După exprimarea alegorică a unei bătălii cu valenţe ontologice, din care sinele-cavaler iese batjocorit şi proiectat într-un somn cataleptic (posibile sugestii ale claustrării în închisoare), acesta se trezeşte întru recuperare, prin cuvântul scris, a preteritului: „Ai deschis ochii, te-ai uitat lung la stele şi ai început să te cauţi din urmă, alegându-te din viaţă. (...) Atunci ţi-ai adus aminte că aveai de făcut o carte" (p. 78). Scrisul, unica armă şi terapie care îi mai era accesibilă, devine şi unic reper al fiinţării, sentimentul detensionării şi împlinirii fiind însă funciar limitat de către obsesiva incertitudine a culpei pe care îşi prezumează a o fi săvârşind prin cuvinte: „...ai început să scrii, adâncindu-te în tine, în cel mai adevărat, poate, din câţi ar fi trebuit să fii. (...) ...şi niciodată nu te-ai lămurit dacă scrisul tău e o datorie sau e un păcat" (p. 78). Ultima frază poate servi oricând drept motto dramatic al atitudinii autorului faţă de propria determinantă existenţială, creaţia artistică, în raport cu aceasta ezitând mereu să se plaseze unilateral şi dezambiguizant: Valeriu Anania a oscilat între a-şi recepta „dorul de a zămisli frumuseţe" ca har sortit de principiul transcendent, o rostuire divină cu finalităţi soteriologice, sau ca o expresie a trufiei, a vanităţii şi a măririi de sine a liberului arbitru artistic. Cert este că autorul nu a renunţat - şi nu a putut să renunţe - a scrie vreme de şaptezeci de ani, o viaţă de om.

Prolegomena la un Ospăţ al săbiilor⁸ este un text mai grav şi mai încifrat. Făcând o paralelă cu Sisif, vocea diegetică (a aceluiaşi monolog interior ca tehnică narativă) încearcă să impună conştientizarea unei poveri infinit superioare pe care o suportă ea însăşi. Imaginându-se ca „linguşitor al curţii din Siracuza", mai precis al tiranului Dionis, eul narativ, Damocles, „un iscusit al vorbelor ascunse", se expune tuturor penitenţelor autocratice preamărindu-l nemărginit pe despot, până când acesta este contaminat de dulcea otravă a cuvintelor onctuoase resimţite ca „trebuinţă şi voluptate" (p. 85), devenind astfel sclavul sclavului. Paradoxul se iveşte atunci când sabia nu va atârna doar deasupra capului lui Damocles, ci al tuturor celor din cetate, într-un festin orgiastic în care se văd nevoiţi a se înfrupta şi veseli din infinite săbiuţe, „...cu poftă sporită, biciuită de gusturi, dementă pe gâtlej. / Şi în timp ce tu, Sisif, îţi puneai în cârcă bolovanul tragic şi te găteai de un nou urcuş şi fără de sfârşit, noi şedeam sub săbii şi între săbii şi continuam să mâncăm şi să bem" (p. 86). Textul poate fi interpretat ca o subtilă acuză la adresa regimului social, politic şi existenţial al anilor 1970, inclusiv cu implicaţiile pe care condiţia scriitorului, „iscusit al vorbelor ascunse", o avea în acel context. În acest sens, articolul poate fi înţeles şi ca o minimală explicaţie pe care autorul se simte dator să o ofere orizontului de aşteptare al lectorului de atunci şi de pe mai târziu...

Turnul tău de fildeş⁹ este textul cu cel pronunţat caracter confesiv, rememorând tentativa autorului de a-şi curma vederea pe când se afla în închisoare: „Era de fapt o voinţă de însingurare extremă, un refuz total al exteriorităţii în favoarea lăuntricului..."¹⁰. Valeriu Anania se descoperă, în America, în anul 1970, într-o stare interioară similară aceleia care îl împinsese către gestul extrem odinioară: însingurarea. Deşi autorul admite cu umilinţă că a avut în mod repetat tendinţa de a se izola de semeni, considerând că „lăuntrul e adevărul tău cel mai adevărat" (p. 81), constată cu responsabilitate că rostul său este acela de a reacţiona într-un fel sau altul la doleanţele şi stimulii societăţii, de a fi mereu receptiv şi pregătit şi mai ales de a nu fi lumii povară. Este o altă trăsătură a biografiei personale ce a influenţat enorm fondul scriiturii sale, unde întâlnim în mod obsesiv un eu izolat, aparent suficient sieşi, distinct de lumea în care fiinţează, dar care este mereu atras în iţele acestei lumi, ca parte a unui întreg ale cărui mecanisme nu le înţelege însă întotdeauna şi cu atât mai puţin rostul său exact.

De dincolo de ape¹¹, articol concluziv, trebuie citit ca şi complementar celui intitulat Cuvânt înainte. În aceste rânduri autorul vorbeşte explicit despre simţul datoriei ce l-a determinat, ca scriitor, să ofere în dar cititorilor ocazionali caseta sa literară de doar patru pagini, dar interesante rămân afirmaţiile cu privire la statutul scriitorului, care, intitulându-şi caseta „Noi", nu a fugit doar de singurătate, ci: „În universul său lăuntric, scriitorul îşi arogă o anume suveranitate, dacă nu pe aceea a Cuvântului, cel puţin a îmblânzitorului de cuvinte" (p. 87). Îmblânzitor de cuvinte ale limbii române, departe de cumpăna Carpaţilor, Valeriu Anania se relevă în Noi pagini de jurnal american într-o perseverent reiterată tentativă de „reconciliere cu firea şi cu graiurile ei" (p. 88), textele fiind, în ultimă instanţă, documente ale unei autentice mărturii de credinţă a apartenenţei la un anumit epos, fenomenul românesc, ce se exprimă, în primul rând, prin limbă.

Partea a cincea a volumului, „Istorii agrippine", însumează trei texte publicate în anul 1968 în Credinţa şi care vor deveni poeme epice ale volumului Istorii agrippine al anului 1976. Jertfă de seară¹² (ce va reveni în volum sub titlul Într-o Veneţie sangvină) este o pledoarie a trecerii cu rost prin existenţă, măsurabilă în „fapta" ce rămâne cu adevărat vie după moarte; expresie a deconstrucţiei ideii că se poate a nu avea un rost pe lume, acesta fiind decodificabil prin însăşi moartea eroică. „Nu-mi e frică de moarte, (...), ci de moartea fără nici un înţeles. De asta mă tem..." (p. 92), declară o globulă albă chiar înainte de a-şi lămuri înţelesul existenţei unor surate aparent inutile, ce îşi împlinesc destinul prin sacrificiul altruist de sine întru salvarea celorlalţi. O mică alegorie nu lipsită de sensibilitate a expresiei, ce probează un crez personal al autorului. Pielea şi scheletul¹³, aici sub formă versificată, dar redactată ca un poem în proză, se va regăsi peste ani sub acelaşi titlu, singura modificare notabilă fiind aşezarea frazelor sub forma versurilor şi eliminarea unui scurt paragraf. Articolele rămân relevante strict ca mărturii ale atelierului artistic, ale activităţii creatoare neîntrerupte de Valeriu Anania în perioada lungului său „exil" american.

Partea a şasea a Paginilor de jurnal şi alte texte, intitulată „Amintiri la statura ceasului de-acum". (Evocări), cuprinde patru articole publicate în Credinţa între anii 1966-1969 şi unul în Îndrumător bisericesc în 1986. La 86 de ani¹⁴ este un omagiu adus lui Tudor Arghezi, poetul fiind înţeles ca „...parabola contradicţiei tragice şi sinteza paradoxului mântuitor" (p. 98), apreciat îndeosebi datorită „limbii scrisului său" ce îi asigură un rol similar celui al lui Eminescu în diacronia literaturii române. Sâmbăta Moşilor¹⁵ evocă o întâlnire dintre poetul Arghezi în vârstă de şaptezeci şi şapte de ani şi Patriarhul Justinian, martor ocular fiind Valeriu Anania, bibliotecar la Patriarhie, text ce va fi reluat întocmai în volumul de memorii Rotonda plopilor aprinşi editat în 1983¹⁶. Tudor Arghezi¹⁷, scurtă comemorare şi celebrare a poetului la dispariţia acestuia, o lacrimă venită „de peste ocean". Ion Luca¹⁸, evocare a dramaturgului la împlinirea vârstei de şaptezeci şi cinci de ani, este un crochiu al virtualului şi consistentului capitol omonim din Rotonda plopilor aprinşi¹⁹. De remarcat că Valeriu Anania, „de dincolo de ape", nu precupeţeşte efortul de a încerca reabilitarea „...singurului scriitor ce s-a aţinut, cu băţul, în calea propriei sale opere" (p. 101), criticând în termeni deosebit de sarcastici regimul „obsedantului deceniu", care i-a ostracizat deopotrivă pe Ion Luca şi pe Tudor Arghezi (în subsidiar, şi pe Valeriu Anania). Publicistica din exil a autorului este nu doar una de biografie literară şi de literaturizare alegorică, ci şi de atitudine polemică faţă de realităţile momentului, fie el social, cultural sau politic. Chiar dacă Valeriu Anania va fi publicat în acei ani fără a avea un cert ecou în rândurile cititorilor, articolele sale contribuie la relevarea unui autentic profil intelectual, caracterizat prin statornicia susţinerii unor convingeri ferme, indiferent de circumstanţe şi conjunctură, până într-acolo încât, nu de puţine ori, autorul conferă impresia unei „predici în pustiu".

Dramaturgului în discuţie Valeriu Anania îi dedică un al treilea text, Câte ceva despre Ion Luca²⁰, în care constată cu satisfacţie că s-au înregistrat primele demersuri pentru justa receptare în conştiinţa critică a operei literare rămase într-un con de umbră. Concetrându-se pe relaţia avută de Ion Luca cu spiritul ortodox-bizantin, Valeriu Anania relevă conţinutul a două dintre piesele acestuia, Femeia Cezarului şi Năframa iubitei, dar demnă de reţinut este o afirmaţie „între paranteze": „în definitiv, care mare operă literară nu conţine într-însa o «teză», adică tocmai acel ceva prin care autorul a voit să-l spună?" (p. 104). Întrebarea retorică, aparent adiacentă studiului, implică o vag-disimulată profesiune de credinţă a dramaturgului Valeriu Anania, a cărui operă literară, întocmai ca cea a lui Ion Luca, poate fi acuzată, până la un anumit punct, de „tezism". Similitudinea poate merge şi mai departe, un demers hermeneutic psihanalitic putând înregistra o motivaţie secundară a interesului constant pe care Valeriu Anania l-a acordat operei dramatice a lui Ion Luca: propria sa creaţie dramatică în versuri fusese supusă unei receptări ezitante din partea criticii literare, până la acordarea premiului Uniunii Scriitorilor în 1982. Fără a exagera sau diminua demersul cât se poate de onorabil şi autentic al lui Valeriu Anania, putem însă specula că, inconştient şi involuntar, îndelungata sa pledoarie pentru recunoaşterea operei dramatice a lui Ion Luca era motivată, determinată şi susţinută şi de militantismul pentru admiterea dreptei valori a propriei opere dramatice, îndeosebi dacă luăm în considerare şi faptul că în repetate rânduri nu se sfiise să îşi exprime insatisfacţia cu privire la incongruenţa constatată între modalitatea în care publicul şi critica îi apreciaseră scriitura.

Cea de a şaptea (şi penultima) parte a volumului, Pagini răzleţe, se constituie prin însumarea a doisprezece texte ce au apărut în diferite publicaţii, îndeosebi în Credinţa între 1967-1976, dar şi în Noi (1971), Luceafărul (1980), Revista de istorie şi teorie literară (1986), Vremea (1937), cea din urmă înregistrând astfel şi debutul absolut în „proză" al autorului, pe atunci elev al Seminarului Central din Bucureşti. Camaradul Anton²¹, articol ce anterior volumului de faţă fusese încorporat în capitolul Anton Holban din volumul Rotonda plopilor aprinşi (1983)²², este un omagiu adus de elevul Valeriu Anania celui ce îi fusese profesor de limba şi literatura română, rândurile tânărului configurând cu sensibilitate şi talent figura unui Anton Holban nu doar inedit, ci şi noncomformist, apropiat de elevii săi şi mai ales îndrăgostit de viaţă. Articolele publicate în paginile revistei „Credinţa" pot constitui o adăugire a secţiunilor Pagini de jurnal american şi Noi pagini de jurnal american, editorul Ioan-Nicu Turcan neoperând întotdeauna cele mai fericite grupări tematice, dincolo de efortul remarcabil de a realiza o cât de vagă sistematizare a materialului extrem de eterogen. Aşadar, îl descoperim pe acelaşi Valeriu Anania deja familiar, însingurat în universul străin şi straniu al culturii cosmopolite din America, aflat într-o mereu reluată tentativă de a se desprinde din mulţimea comună într-un zbor solitar şi elevat, în alegoria Pescăruşul²³ (tonul este aici similar celui din anul 1970, al textelor Cuvânt înainte, Scrisoare pe frunză, De din vale de Rovine etc.), polemizând intens cu degradarea receptării şi exprimării fondului culturii creştine de către organizatorii unei expoziţii în Montreal, aflat în polemică până şi cu cititorii articolelor sale, care îi reproşează că nu ar exprima nici un punct de vedere şi cărora le replică faptul că exprimă, totuşi, o perspectivă, iritat de limbajul vulgar şi manierele mitocane ale lui Ilie Năstase invitat la showuri americane televizate, făcând astfel un deserviciu poporului său („...va trebui să admitem că după cum frumuseţea nu justifică prostituţia, aşa nici talentul nu justifică turpitudinea", p. 121), extrem de sarcastic adresându-se impostorului român din spaţiul american (în acest din urmă caz răzbate destul de transparent ecoul unei polemici personale cu personaje care îl vor fi denigrat pe Valeriu Anania în sânul „fenomenului românesc" din exil, faţă de care autorul însuşi pare a fi rămas în bună măsură exilat, indivizi pe care Valeriu Anania încearcă să îi demaşte în adevărata lor lumină: „Fost membru de organizaţie şi turnător odios..."; „Imbecilitatea manifestă"; „căpuşă socială", pp. 117-118).

De altfel textele cele mai importante ale secţiunii (şi poate ale întregului volum), din punctul de vedere al contribuţiei la stabilirea unui portret biografic al autorului, se relevă a fi două scrisori deschise, publicate ca atare de Valeriu Anania în paginile revistei Credinţa în 1968-1969, care exprimă foarte explicit statutul ingrat pe care autorul a trebuit să îl poarte în cei unsprezece ani ai adăstării în America. Tocmai culpa prezumată pe care unii confraţi exilaţi au aruncat-o asupra sa va fi determinat, în ultimă instanţă, chiar şi apariţia publicaţiilor Noi şi Credinţa, prin care Valeriu Anania va fi căutat, mereu, să se explice, exprime, disculpe. Astfel, Ştefan Baciu, exilat în Honolulu, pare a-i fi refuzat lui Valeriu Anania colaborarea la „foaia Credinţa" suspectându-l de partizanat cu regimul dictatorial din ţară, dar îi oferă până la urmă reconcilierea printr-o scrisoare deschisă, determinată de atitudinea tranşantă a lui Valeriu Anania împotriva intervenţiei dictaturii sovietice în Cehoslovacia. Demn de reţinut că Ştefan Baciu este principial oponent al oricărei forme de dictatură, în vreme ce Valeriu Anania se relevă în primul rând oripilat de intruziunea factorului străin în politica internă a unei ţări suverane, deci naţionalismul. Ceea ce îi uneşte pe cei doi, opoziţia la „cazaciocul" impus de sovietici, poate avea determinări sensibil diferite, prin receptarea şi interpretarea nuanţată a semnificaţiei opresiunii străine.

Lipsit de echivocuri este însă textul Cine-mi eşti tu, Ioane?²⁴ (subintitulat - Pagină de jurnal -. Scrisoare deschisă adresată lui Ion Cârjă). Ion Cârja-Făgădaru, vechi prieten al lui Valeriu Anania, trăind alături studenţia clujeană²⁵, întemniţarea şi regăsirea în America, este cel care îl denunţă ca şi „agent" şi „apologet" al regimului comunist, printr-un articol scris în octombrie 1968 şi publicat în 11 mai 1969 în foaia Boian News Service din New York. Ceea ce provoacă deziluzia lui Valeriu Anania nu este atât denunţul aparţinător unui „mentor al exilului", ci ipocrizia unui prieten, care în aceeaşi lună octombrie 1968 a redactării denunţului îi trimite „apologetului" şi „agentului" comunist o scrisoare cât se poate de... amicală. Evident, nu putem decât constata făţărnicia deopotrivă a unui prieten cât şi a unui mentor intransigent al exilului. Dincolo de nedumerirea motivată a lui Valeriu Anania faţă de opiniile inconsecvente ale preopinentului, se reţine ca simptomatic statutul deloc lămurit pe care autorul l-a dobândit în receptarea sa de către intelectualitatea românească aflată în exilul american: suspiciunea de a fi un „trimis" al dictaturii din ţară, regim politic faţă de care nici Anania nu a făcut gesturi semnificative de distanţare, nerepudiindu-l explicit. Nu considerăm necesar să realizăm dosarul critic al relaţiei autorului cu regimul comunist, în acest sens amintind că un demers relativ similar al lui Andrei Pleşu a rămas la rândul său suspendat fără a putea oferi o soluţie definitivă sau, mai bine spus, exclusivă²⁶, înregistrându-se şi argumentaţii perfect valabile care evidenţiază rezistenţa autorului la regim: „Întreaga operă a lui Valeriu Bartolomeu Anania se înscria de decenii în linia rezistenţei culturale la teroarea istoriei reprezentată de comunism, linie susţinută activ în cultura postbelică românească de un M. Eliade sau C. Noica"²⁷. Cert este că Valeriu Anania, care a declarat în repetate rânduri, asumându-şi pentru mai mare greutate statutul de sacerdot şi prelat ortodox, că nu a colaborat în niciun fel cu instrumentele de represiune ale regimului comunist, Securitatea, s-a descoperit imediat de la ieşirea din temniţă expus, în exil, suspiciunilor, ceea ce a determinat paradoxul unei duble exilări şi a perpetuării însingurării. În acest sens, volumul De dincolo de ape poate fi citit, în bună măsură, ca un tragic strigăt al eului vorbindu-şi sieşi, un de profundis al fiinţei îngemănate unei lumi care i se refuză.

Două articole, „Urma năzdrăvană"²⁸ şi „În căutarea umbrei"²⁹ sunt importante strict ca primă mărturie scrisă şi publicată asupra unor experienţe personale care s-au constituit în sursă de inspiraţie a două dintre poemele dramatice ale autorului, Steaua zimbrului (1971) şi respectiv Meşterul Manole (1968), Valeriu Anania revenind asupra acestor experienţe pe parcursul unor interviuri (De vorbă cu Gheorghe Cunescu³⁰) şi articole (Mitologia românească³¹) ulterioare, incluse în volumul de publicistică-eseu Din spumele mării (1995).

Notă aparte, oarecum discordantă, fac articolele ce depăşesc „perioada exilului american". Voluptatea lecturii³² e mai apropiat, ca tonalitate, dar şi în privinţa conţinutului, de discursul intim şi reflexiv al Rotondei plopilor aprinşi. Întâlnim aici un Valeriu Anania retras la Văratec, redescoperindu-l pe Sadoveanu, cu încântare, strict sub aspectul ritmului povestirii şi al limbajului artistic, inegalabile şi referenţiale, în opinia autorului: „Lumea lui Sadoveanu se mişcă domol, are timp, graba e numai închipuită; scriitorul a filmat-o în ritmul ei obişnuit, dar ţie, cititor, ţi-o dă cu încetinitorul, cu acea încetineală savantă care face din săritura unui cal, banală, un zbor al imponderabilului, menit să te uimească şi să te încânte" (p. 132); „Stâlcirea limbii de dragul limbajului nu e altceva decât neputinţă şi escamotare" (p. 133). Valeriu Anania este frapat, conştient sau nu, tocmai de acele aspecte ale scriiturii care îl apropie de prozatorul evocat, darul de „povestaş" şi perseverenţa în utilizarea limbii „vechilor izvoade", de regăsit în proza amândurora. Este o confinitate intimă, de discurs literar, între prozatorul de odinioară şi cel din prezent. De ce scriu? În ce cred?³³ oferă câteva mărturisiri de credinţă. Valeriu Anania crede în existenţa forţelor latente în om, înţelese ca vocaţie. Pe de altă parte: „N-am avut niciodată sentimentul că am să mor dacă nu voi scrie cutare pagină sau cutare operă. Aş crede însă că fără ele viaţa mea ar fi mai tristă; foarte tristă, vecină cu neîmplinirea" (p. 135), ceea ce semnifică, vag disimulat, maximul de credit şi de semnificaţie care pot fi acordate vocaţiei creatoare ca axiologic configuratoare a ontologiei personale³⁴. Autorul mărturiseşte că a făcut un pact de neagresiune cu gloria, dar a descoperit că „...principalul mobil al scrisului meu e sentimentul datoriei" (p. 136), datorie faţă de „talantul ce nu se cere îngropat", faţă de neamul şi limba sa şi îndeosebi faţă de cititorul virtual. Scrisul, pe care uneori Anania l-a resimţit nu doar ca pe o vocaţie şi ca pe o datorie, ci şi ca pe o inefabilă culpă, „...face parte din fiinţa şi destinul meu" (p. 137). Valeriu Anania nu s-a putut trăi pe sine decât în măsura în care s-a mărturisit prin scris.

Ultima parte a volumului, Meditaţii pe urme hristice, cuprinde patru texte publicate în Credinţa între anii 1966-1973. Paştile cele de taină³⁵, pornind de la o experienţă personală ce va fi adeseori evocată de autor³⁶, serveşte ca modalitate de a exprima deopotrivă credinţa teologului şi o dogmă fundamentală a creştinismului, adeseori trecută cu vederea de credincioşii aflaţi la ritualul împărtăşirii pascale: „Topim în gură dumnezeire sau simbol? Ne împărtăşim cu viaţa, sau cu o frântură de tradiţie?" (p. 138). Răspunsul întrebării este uşor de ghicit şi, observând inconsecvenţa credinţei chiar în rândul unor confraţi preoţi, Valeriu Anania militează pentru împărtăşirea din gustul Potirului fără a se lua măsuri igienice preventive, în virtutea inutilităţii şi blasfemiei lor, Hristosul euharistic neputând fi contaminat de bacili. Problema, spinoasă în sine, expusă astfel de autor, probează aderenţa sa nesmintită la credinţa şi încredinţarea absolută. Tradiţia³⁷, text care evocă o altă experienţă personală foarte sensibilă autorului, ce va fi reamintită şi în alte ocazii, prilejuieşte constatarea unei definiţii ce va fi reluată aproape nemodificată peste douăzeci şi unu de ani în Cerurile Oltului: „Tradiţia? Pânză de apă subterană care leagă şi-nrudeşte fântânile lumii. Astupă-i puţurile, va răbufni în izvoare" (p. 140) vs. „Tradiţia e depozitara geniului etnic creator. Ea e asemenea stratului freatic, pânza vie a apei subterane, a cărei nevăzută linişte hrăneşte izvoarele şi fântânile de deasupra"³⁸. Nu de puţine ori Valeriu Anania reia idei sub forma expresiei cvasiidentice la intervale mari de timp, ceea ce probează nu incapacitatea originalităţii expresiei artistice (prezumţie absurdă în cazul unui împătimit de cuvinte), ci statornicia, consecvenţa unei scriituri care nu suferă modificări esenţiale în pofida unei extensii diacronice extrem de generoase. Reperele esteticii lui Valeriu Anania sunt imuabile chiar şi sub aspectul formei, nu doar al fondului. Acatistul Sfântului Nou Mucenic Ioan Valahul³⁹ este prima publicare, fragmentară, a unui corpus de poeme literare „...după modelul clasic al imnelor acatiste" (p. 143), care vor alcătui, peste zece ani, ciclul Iluminatul al volumului File de acatist (1976). Remarcăm astfel aceeaşi îndelungă adăstare a textelor literare ale autorului înainte de a fi editate, determinată, în acest caz, de exercitarea unor evidente stilizări ale expresiei poetice, conţinutul ideatic fiind acelaşi în ambele versiuni (ex: Icosul 2: „Împodobit cu darul mândreţii după trup, / Oglindă ţi-ai făcut-o lăuntrice-i mândreţi. / Ajută-mă ca şi eu de moarte să mă rup / Nuntindu-mă cu raiul în care te desfeţi", p.  144, vs. Treapta a doua: „Împodobit cu darul mândreţii după chip / Oglinditor l-apropii lăuntricei mândreţi. / Aş vrea din el o rază, doar una să`nfirip / Nuntind-o cu lumina în care te desfeţi"⁴⁰).

De dincolo de ape, cu siguranţă cel mai compozit volum apărut sub semnătura scriitorului Valeriu Anania, fără însă a fi fost gândit astfel ca intenţionalitate. Nu ne rămâne decât să îl constatăm ca atare, tentativa de a afla un numitor comun fiind sortită eşecului, un demers caduc. Vaga încercare a editorului Ioan-Nicu Turcan de a grupa articolele pe conţinuturi tematice nu a fost întotdeauna un demers fericit conceput, uneori inducând şi mai multă confuzie în ceea ce ar fi putut fi publicat mult mai propriu ca simplă recuperare, strict cronologică, a activităţii „gazetăreşti" a lui Valeriu Anania aflat „dincolo de ape". Îngrijitorul ediţiei stabileşte în postfaţă⁴¹ unele repere integratoare ale articolelor, valabile şi viabile, dar nu aplicabile întregului conţinut. Astfel suntem de acord cu teoria dorului ca abolire a distanţei, cultivarea acestui sentiment prin scris de către autor conducând paradoxal către atenuarea durerii însingurării în limitele suportabilităţii. Am relevat trăsătura numind-o, mai adecvat teoriei estetice, ca terapeutică prin artă. Cu referire la acelaşi aspect Mircea Petean se exprimă extrem de concis şi de precis: „Departele spaţial este convertit în trăire interioară şi în categorie stilistică"⁴².

În ceea ce priveşte perspectiva hristică ce ar uni articolele volumului, ne exprimăm unele rezerve. Nu de puţine ori subiectul sau modul de tratare a acestuia nu priveşte explicit sau implicit paradigma creştină, iar acolo unde glasul sacerdotului se face simţit, calitatea aprecierilor estetice devine limitativă şi partizană, trădând cel mult adeziunea funciară a autorului la credinţă, ceea ce nu conferă nemijlocit şi un plus de calitate discursului literar, scriiturii. În ultimă instanţă ne vedem nevoiţi a reveni, alături de Ioan-Nicu Turcan, la proza propriu-zisă a lui Valeriu Anania, acolo unde întregul complex de sentimente exprimat destul de brut în articolele volumului urma a dobândi o infinit superioară formulă estetică. Involuntar, una dintre ideile obsesive ale volumului De dincolo de ape se regăseşte afirmată de către un personaj al Străinilor din Kipukua: „Nu există decât o singură reintegrare, în pământul patriei care te-a dat lumii"⁴³. Este crezul fundamental al vocii monologului interior „de dincolo de ape".

1  Valeriu Anania, „De ce scriu? În ce cred", în Revista de istorie şi teorie literară, nr. 4/1986 (Răspuns la ancheta publicaţiei), reprodus în Valeriu Anania, De dincolo de ape. Pagini de jurnal şi alte texte, Ediţie îngrijită şi postafaţă de Ioan-Nicu Turcan, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 135.

2  Vezi Lucian Vasile Bâgiu, „Pagini despre religie şi cultură. Valeriu Anania", Din spumele mării (1995), Annales Universitatis Apulensis. Series Philologica, 11/2010, tom IV, pp. 83-110.

3  Credinţa, 4/1969.

4  Credinţa, octombrie 1967.

5  Mircea Petean, „O carte dintr`o sută: De dincolo de ape, de Valeriu Anania", în Convorbiri literare, nr. 11/2000, apud Logos Arhiepiscopului Bartolomeu al Clujului la împlinirea vârstei de 80 de ani, ediţie îngrijită de: Arhid. Ştefan Iloaie, consilier cultural, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2001, p. 200.

6 Noi, nr. 1 (ianuarie 1970).

7 Noi, nr. 3 (martie 1970).

8 Noi, nr. 8 (august 1970).

9 Noi, nr. 7 (iulie 1970).

10 Mircea Petean, op. cit., loc. cit.

11 Noi, nr. 9 (februarie 1971).

12 Credinţa, aprilie 1968.

13 Credinţa, mai 1968.

14 Credinţa, 5/1966.

15 Credinţa, mai 1967.

16 Vezi Lucian Vasile Bâgiu, „Tudor Arghezi şi Valeriu Anania", Philologica Jassyensia, Anul VI, Nr. 2 (12), 2010, pp. 7-20.

17 Credinţa, 7/1969.

18 Credinţa, 12/1969.

19 Vezi Lucian Vasile Bâgiu, „Rotonda plopilor aprinşi sau memoria ca recurs la istorie", Transilvania, serie nouă, revistă editată de Centrul Cultural Interetnic „Transilvania", anul XXXII (CVIII), Sibiu 8-9/2003, pp. 102-107.

20 Îndrumător bisericesc, Episcopia Romanului şi Huşilor, 1986.

21  Vremea, duminică 7 febr. 1937, p. 10.

22  Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi, Editura Florile Dalbe, Bucureşti, 1995, pp. 84-87. Aici se indică apariţia articolului în data de 7 ianuarie 1937.

23  Credinţa, 7-8/1975.

24  Credinţa, mai 1969.

25  Paisprezece ani mai târziu, în 1983, aflăm acest portret al prietenului de odinioară, în contextul evocării unei efemere reviste, Abecedar literar, apărută sub auspiciile lui Victor Papilian la Cluj-Napoca în primăvara lui 1946: „...omul cel mai apropiat al lui Papilian, secretar al cenaclului şi, în fapt, iniţiatorul şi redactorul minusculei foi literare. Bietul Cârja, veleitar încă de pe atunci, dar cu care izbutisem să mă împrietenesc (poate că datorită şi profesorului), emigrat, mai târziu, în America şi, la vremea când încă mă aflam şi eu pe acolo, m-a provocat abuziv la o polemică tăioasă, în care nu i-am cruţat nici insuficienţa talentului, nici versatilitatea caracterului; scriam aproape plângând, cu disperarea celui ce-şi pedepseşte propriul său copil ca pe un frate mai mic. Ne-am împăcat peste câţiva ani, în satul său de lângă Turda, unde se întorsese într-un sicriu de metal, cu heruvimi îngenunchiaţi la colţuri, să se odihnească în pământul strămoşilor săi" (Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi, ediţia a II-a, pp. 135-136).

26  Andrei Pleşu, „Dedicaţia ca gen literar", în Plai cu boi, iunie-iulie 2001, reprodus în Andrei Pleşu, Obscenitatea publică, Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 89.

27  Arhid. conf. Ion I. Ică jr, „O teologie românească a icoanei", apud Logos Arhiepiscopului Bartolomeu al Clujului la împlinirea vârstei de 80 de ani, ediţia citată, p. 86.

28  Noi, nr. 9 (februarie 1971).

29  Noi, nr. 9 (februarie 1971).

30  Vatra, Târgu Mureş, 18/1972.

31  Revista de istorie şi teorie literară, 1-2/1987. Răspuns la ancheta publicaţiei.

32  Luceafărul, an XXIII, nr. 44, 1 noiembrie 1980.

33  Revista de istorie şi teorie literară, nr. 4/1986 (Răspuns la ancheta publicaţiei).

34  De altfel citatul respectiv a şi fost preferat, în anul 2001, ca motto al părţii a treia, Scriitorul, a monumentalului Logos Arhiepiscopului Bartolomeu al Clujului la împlinirea vârstei de 80 de ani, ediţia citată, p. 151.

35  Credinţa, 4/1973.

36  Vezi şi Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi, ediţia a II-a, pp. 26-27.

37  Credinţa, 3/1967.

38  Bartolomeu Valeriu Anania, Cerurile Oltului. Scoliile Arhimandritului Bartolomeu la o suită de imagini fotografice, Ediţia a II-a, cu o prefaţă de academician Răzvan Theodorescu, din iniţiativa, cu binecuvântarea şi predoslovia la ediţia întâi ale Prea Sfinţitului Gherasim, Episcopul Râmnicului, Editura Pro, 1998, p. 54.

39  Credinţa, iunie 1966 şi octombrie 1966.

40  Valeriu Anania, Poeme alese, Cu o prefaţă de Liviu Petrescu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1998, p. 29.

41  Ioan-Nicu Turcan, Postfaţă. Dialectica românească a dorului, în Valeriu Anania, De dincolo de ape. Pagini de jurnal şi alte texte, ediţia citată, pp. 155-158.

42  Mircea Petean, op. cit., loc. cit.

43  Valeriu Anania, Străinii din Kipukua, Editura Cartea Românească, 1979, p. 131.

LUCIAN VASILE BÂGIU