Dincolo de Memorii, memorialistul¹

Diana Câmpan

Imediat după apariţia Memoriilor² Înaltpreasfinţitului Mitropolit Bartolomeu Anania - carte mult aşteptată şi asupra căreia stăruiau, încă înainte de ieşirea de sub tipar, întrebări iscoditoare - un şir impresionant de exegeţi, descinşi din preocupări dintre cele mai variate (politologi, analişti ai fenomenului religios contemporan, critici şi istorici literari) s-au grăbit să stabilească racorduri clare între destinul autorului şi destinul cărţii, între planul evenimenţial al scriiturii şi trecerea prin vârste şi istorii a scriitorului. Puţini au fost însă aceia care nu s-au blocat în pătimaşa decodare a faptului trăit, făcută cu speranţa că o atare carte ar putea aduce lumină asupra unor secvenţe socio-politice, religioase şi culturale extrase dintr-un timp problematic şi mozaicat al naţiunii, insuficient lămurit cu instrumentarul de tip document. Indubitabil, lectura Memoriilor se cere făcută şi din această perspectivă, cu atât mai mult cu cât autorul însuşi mărturiseşte, fără putinţă de tăgadă, că acest imbold a întemeiat Sensul confesiunii prelungite în ani. Spunem prelungite în ani întrucât prima parte a cărţii (care acoperă perioada 1936-1966), după precizarea autorului, a fost redactată oarecum clandestin, la începutul anilor `70, în Statele Unite, şi păstrată cu mare discreţie, ca text de sertar; cea de-a doua parte (aferentă perioadei 1966-1993) are în izvor însemnări mai vechi, recuperate şi aduse într-o formă coerentă între anii 2004-2008, perioadă de aşezare a gândului şi de rememorare a momentelor majusculate ale destinului. Memoriile, gestionate după o regulă nerostită a atoatecuprinderii, sunt, în fond, o carte paralelă de istorie individuală şi socială, în sincronie şi diacronie, operă de descoperire şi relectură din interior a evenimentelor aşezate încă sub incertitudinea semnelor.

Mărturisim însă că, dincolo de caracterul documentar al Memoriilor, pare că ne scapă - din grabă, din neatenţie sau, pur şi simplu, pentru că am căzut pradă unei afirmaţii provocatoare a autorului însuşi - celălalt cod al cărţii: acela de scriere memorialistică interioară, în mijlocul căreia tronează, autonom şi solemn, memorialistul, un actant profund, determinat complet la nivel textual, congruent până la confuzie cu jocul pseudo-ficţional, căruia îi girează autenticitatea. Ne întrebăm, prin urmare, ce aduce cu sine această instanţă a memorialistului şi care dintre elementele recuzitei subterane condensează sensurile suprapuse istoriei trăite?

Bartolomeu Anania însumase anterior - după un ritual al parabolelor interioare şi sub un cod al admiraţiilor emancipate de orice angoase - şirul de mari întâlniri în idee şi în destin, în ceremoniile literare din Peregrinările ucenicului Apter, Rotonda plopilor aprinşi, Cerurile Oltului. În Cuvântul înainte al Memoriilor autorul dezvăluie latenţele protocolului mărturisirii într-un timp istoric problematic: „Nu am ţinut niciodată un jurnal. Douăzeci şi şapte de ani am trăit sub dictaturi, în România, când orice gând al tău încredinţat hârtiei putea deveni obiect de incriminare şi osândă" (Cuvânt înainte). Ne amintim, în vecinătatea acestei afirmaţii, de un mai vechi gând al lui Marin Sorescu (din Caiete critice, 1986, nr. 3-4), relevant pentru gestul tăcerii de sine: „De ce nu scriem în fond, noi, românii, jurnale? Nu e vorba în primul rând de lenea balcanică - pitoreasca lene balcanică - cu explozia de vitalitate şi inteligenţă consumată în cafenele (...) Avem toate calităţile unor străluciţi grefieri ai propriului nostru suflet, în expansiune continuă, ca şi galaxia. Şi cu toate acestea... Civilizaţia, aşa cum se prezintă ea pe buza mileniului trei, aproape interzice jurnalul intim. Acest «intim» atrage curioşii. Scriitorul nu poate fi exact în jurnalul său, în primul rând din cauza familiei şi, în al doilea rând, din cauza impiegaţilor de mişcare (s.n., D.C.)". Impiegaţii de mişcare (parabolă străvezie a totalitarismului comunist) instituiseră codul chibzuinţei intelectual-atitudinale, fapt pentru care prima parte a Memoriilor lui Bartolomeu Anania se constituie într-o veritabilă scriere din categoria memorialisticii de sertar, aparent un jurnal clasic cu deschidere eseistică, în fond o provocare la introspecţie, cu impact emoţional puternic pentru lectorul dispus să aducă o investiţie personală într-un text în care sensul se negociază la graniţa dintre ficţionalitatea palidă şi palierul happening-ului, pe muchia dintre trăire şi amintire. Depăşirea barierei istoriei a determinat, punctual, resurecţia intenţiei confesive, motivată de prelungirea înspre cotidian a unor matrici emoţionale care consumă uriaşe forţe destinale. Un soi de mit interior al oglindirii de sine în sine pare să fie complementar interogaţiilor cu dublu sens: dinspre identitate spre alteritate şi invers. Asumarea trecerii prin vămile clipei instaurează convenţia rostirii: „Vine o vreme când viaţa ta se cere rostită şi altfel decât în graiul convenţiilor sociale, mai adevărat adică şi mai de-a dreptul, şi atunci, în lipsă de altceva, ţi-o iei de la capăt pe amintiri, de-a rostogolul, ca apa muntelui poticnită-n pietre, şi o duci până unde poţi". A retrăi clipa, „a o lua de la capăt pe amintiri, de-a rostogolul" impune vocaţia de a fi propria-ţi cutie de rezonanţă, mai ales dacă rostul este, ca în cazul lui Bartolomeu Anania, acela al unui chemat şi Ales în ordinea sacrului. Într-o atare condiţie, fiecare moment al destinului - trăit sau rememorat - presupune un protocol epifanic al vieţuirii întru Taină şi, implicit, o acceptare a solitudinii care tezaurizează şi pecetluieşte clipa cea repede. Libertatea interioară impune, în Memoriile lui Bartolomeu Anania, canonul discursului fără alternativă cosmetizată, abrupt, ordonat după o logică a mozaicului din care, dacă desprinzi un fragment, prăbuşeşti semantica întregului.

În Ficţiunea jurnalului intim. I. Există o poetică a jurnalului?³, Eugen Simion semnala impactul filozofiei interioare a solitudinii asupra discursului confesiv, aspect absolut valid şi la nivelul memorialisticii lui Bartolomeu Anania: „Jurnalul este (...) o expresie a singurătăţii individului. Marea şi mica singurătate. Proust spunea odată că putem considera cărţile drept copii ai tăcerii sau copii ai singurătăţii. Îl putem parafraza: jurnalele sunt operele singurătăţii, tăcerii, izolării şi, nu de puţine ori, jurnalele sunt fiice ale melancoliei, iar diariştii - amanţi ai solitudinii. În orice jurnal se aude un geamăt al fiinţei speriate".

Prima parte a Memoriilor se articulează pe spontaneitatea introspecţiei, cumulată cu vocaţia autoreferenţialităţii. Complexă şi incitantă, obsesiv ancorată în „soarta nenorocită a ţării, roasă până-n măduvă de stricăciunea partidelor politice", Adolescenţă verzuie a scriitorului evadează din determinările istorice propriu-zise (punctate ca simple constructe-suport pentru imperativele interiorităţii) şi este motivată, tranşant, de tensiunile identitare şi de capriciile adolescentine: „trebuinţa imperioasă a unei regenerări morale prin cultivarea credinţei în Dumnezeu, a cinstei, onoarei, eroismului continuu şi spiritului de sacrificiu", „rolul mesianic al românismului printre seminţiile pământului". Spectacolul şi spectacularul intrării sub semnele legionarismului („Nu mai ţin minte cum am evoluat. Cred că mi-a plăcut ideea în sine, conspiraţia mă fascina, gândul de a deveni elită mi-a gâdilat orgoliul. Oricum, am acceptat aventura, am început să citesc broşurile Gărzii de Fier şi m-am pomenit la o şedinţă a «mănunchiului de prieteni» - un fel de stagiu pregătitor -, la care se citea cu glas pe sfert şi se cânta înăbuşit") nu se blochează, în scriitură, la îndosarierea progresivă a planului evenimenţial, ci se dezvoltă concentric, pe alocuri cu o inflaţie de meditaţii analitice ferme, ca şi cum scriitorul avizat trebuie luat prin învăluire, radiant, ca o instanţă observatoare căreia nu i se permite lenea de receptare, nici superficialitatea: cum eu, cel care mărturisesc, sunt un semn inepuizabil, tu, cititorul, trebuie să accepţi funcţiile inepuizabile ale textului, permiţându-i la nesfârşit să te provoace. Provocarea cea mare, chiar şi acolo unde se întâmplă clivaje ale istoriei şi sistemul de referinţă al trăirii este contaminat de rateuri destinale şi nu se mai reglează favorabil percepţiei pozitive, ţine de compunerea şi recompunerea, pe fondul memoriei, a înseşi paradigmei confesiunii.

Oricât se fereşte, smerit, să evadeze din centrul de interes al opiniei publice, Bartolomeu Anania rămâne un purtător de mituri personale fără echivoc, pe care abia acum le cerne din mâlul ameninţător al analizelor eronate. Lectorul rutinier nu are ce căuta în faţa unui astfel de mit, un fel de om-cetate, dacă nu acceptă convenţia eliberării din prejudecăţi şi nu ştie să negocieze sensul rânduit de memorialist, uneori polemic şi contestatar, alteori autopersiflant şi dus până pe prispa ludicului, cel mai adesea însă întemeietor de nostalgii suprapuse. Memorialistul se eliberează de orice tip de cenzură a discursului, are vocaţia fundamentării unui imaginar fluid şi luxuriant sub raportul profunzimii. Memoria se derulează în cascadă, cinematografic, rezonanţele emoţionale au ceva din exuberanţele matriciale ale omului sortit să nu cedeze niciunei forme de constrângere şi gata oricând să se rostească pe sine fără inhibiţii şi iritări.

Memorialistul selectează piesele de rezistenţă ale vieţuirii în regim de urgenţă şi, dincolo de trecerea prin vârste, culturi, momente, lasă să circule şuvoiul cald de senzaţii şi meditaţii întoarse către sine, devenite alchimie poetică. A nu lăsa să treacă pe lângă tine substanţa sensibilă care umple clipa, care te aşază în rost - aceasta pare să fie regula după care autorul stratifică fragmentele de destin. A nu rata Calea, adică. Nu întâmplător, Memoriile lui Bartolomeu Anania se construiesc pe principiul bulgărelui de zăpadă care, în rostogolire, primeşte noi dimensiuni interioare. Fin observator al preajmei, cu un senzor special activat pentru percepţia harică, memorialistul adastă fără grabă asupra momentelor inaugurale ale fiinţei, fără a le sustrage istoriei, dar epurându-le de orice convenţionalism. Tunderea în monahism, spre exemplu, devine un soi de canon pe care îl transcede disimulat, asociindu-l peste ani cu şansa reordonării interioare şi a emancipării de sub livresc şi surogate („O clipă mi-a trecut prin minte să fug de sub mantie şi s-o iau la goană. Dar m-am lăsat purtat aşa, poate de însăşi varga Domnului, care de mai multe ori după aceea avea să mă culeagă din răzleţiri şi să mă readucă în turmă. (...) S-au schimbat vremurile, stăpânirea comunistă a găsit că Antimul e un centru de «misticism» în inima capitalei, a făcut ce-a făcut şi i-a risipit călugării. M-am întristat când, ieşit din puşcărie, am aflat că frumosul iconostas al Antimului fusese strămutat în Anglia, pentru trebuinţele parohiei româneşti. Am dat de el în 1968, cu prilejul trecerii mele prin Londra, şi i-am căzut înainte şi am plâns, de jalea lui şi a mea; ne regăseam printre străini, după atâţia ani, el cu aceleaşi icoane frumoase-n lumină, eu cu sufletul bântuit de vârtejuri, cu făgăduinţele călcate şi cu răstignirea făcută ţăndări"); justificarea unui astfel de drum se încropeşte retrospectiv, la vârsta deplinei maturităţi, când pe retină au rămas doar certitudinile, nu şi întrebările: „La 22 septembrie 1941 i-am spus Genovevei că nu mă însor cu ea, am lăsat-o pe Vicky plângând, i-am mulţumit jupânului Manole, i-am plătit doamnei Buliga chiria şi am bătut la poarta mănăstirii Antim, cu un geamantan în mână. De ce am făcut-o, nici azi nu sunt în stare să spun. M-am întrebat adesea, privind în urmă, dacă nu cumva mi-a fost frică de război, dacă nu cumva mi-a fost teamă de viaţă, dacă nu cumva încercam, romantic, o aventură după modelul lui Arghezi. Oricum, e cert, nu am făcut-o din vocaţie. Nici nu a fost rezultatul vreunei premeditări. Dacă cu numai o zi înainte mi-ar fi spus cineva că mă voi face călugăr, mi-aş fi bătut joc de el. Cunoşteam foarte puţin, aproape nimic, din viaţa călugărească".

Detaliul semnificativ şi autoexigenţa spunerii de sine feresc vocea naratorială de hazard. Deşi impresia este de spontaneitate fără rest, autorul îşi reglează mărturisirile după un protocol al surprizei textuale, fapt ce garantează armoniile estetice şi validează fondul eseistic al scriiturii, spiritualizând-o. Fiecare fragment de destin se concentrează în jurul unui detaliu semnificativ, care umple orice fisură potenţială între faptul trăit şi cel narat, timpul devenind unul aproape palpabil, dimensionat după cutumele emoţiilor. Prima experienţă carcerală, închisoarea Malmaison, cu lumea ei pestriţă şi incomodă, debutează sub semnul unei rupturi ontologice de familie, ceva se interpune între firescul cotidian şi simbolurile ancestrale care au întemeiat fiinţa, legând-o de sacru („La un moment dat a încetat focul şi agenţii au început să ne culeagă, unul câte unul. Când a venit şi la mine un oarecare, m-a percheziţionat şi mi-a căutat în servietă, unde a găsit un Eminescu cu un semn de carte, din mătase, pe care-l aveam de la Vicky. Dar semnul era de culoare verde şi agentul m-a înjurat şi mi-a trântit tocul bocancului în sprânceană, de mi-a dat sângele. Camioanele poliţiei erau înşirate, multe, la poarta cimitirului şi porneau, pline, pe şoseaua Ştefan cel Mare. Am trecut în mare viteză pe la poarta tatălui meu", [s.n., D.C. ]) şi se contrage ca efect într-un detaliu de dincolo de suferinţa primară „În ceea ce mă privea, eu realizam tot mai mult absurdul situaţiei şi nu m-am liniştit decât în momentul în care m-am întins pe prici şi am descoperit, cu mare emoţie, iscălitura lui Mitică, săpată în lemn cu un vârf de metal ascuţit. Am avut sentimentul unei părtăşii de destin, menită să-mi răscumpere ceva din vina de a-l fi făcut pe fratele meu legionar". Universul concentraţionar revine obsesiv în amintirile lui Bartolomeu Anania şi, surprinzător, nu dezvăluie atitudinea vindicativă, nu e un resentimentar, ci lucid şi onest, cu maturitatea etică şi spirituală cunoscută, autorul se confesează urnind semantica gândirii spre zona blândeţii şi a iertării. Ştie să găsească şi să expună oazele de lumină şi linişte într-un carusel al suferinţei, are memoria fixată mai ales pe poziţiile celui ce vrea să înţeleagă rostul fiecărei încercări. Se explică, astfel, de ce în mijlocul unui topos carceral (mereu strămutat geografic), populat cu fiinţe aproximative, îmbibat cu mizeriile fiinţei, cu torţionari extremi şi gânduri mai sofisticate decât ale omului liber, cu purici şi dureri ce par să ţină de un imaginar grotesc-kafkian, amintind şi de prozele lui Sorin Titel (dar perfect reperabile actanţial în istoria subteranei neaoşe), Bartolomeu Anania găseşte prilej de validare a preaplinului fiinţei, nu ratează şansa eternizării prin operă, are, adică, vocaţia alergătorului de cursă lungă printre obstacolele istoriei, pecetluind o experienţă unică a scrisului ca formă de protecţie şi de igienă a sufletului: „Pe de altă parte mi-am zis: Nu ştii cât ai să stai în puşcărie, un an, doi, zece. În nici un caz, acest timp nu trebuie să-ţi fie sterp. Lucrează! Primele mele poezii, pe la vârsta de zece ani (eram în clasa a treia primară), nu le-am scris. Păzeam vaca pe luncă, «îmi venea» o idee şi o turnam pe versuri, mintal, strofă cu strofă; odată «făcută», poezia era şi înregistrată în memorie şi numai acasă, după ce i-o spuneam mamei, o transcriam într-un caiet. Ceva mai târziu am prins a face cunoştinţă cu «primejdia facilităţii», cu exemplele de muncă ale lui Eminescu şi Caragiale, şi am început să chinuiesc hârtia. Acum, în celulă, nu aveam nici hârtie şi nici creion şi nici vreun alt mijloc de a scrie; simpla bănuială a unei unelte de acest fel sau a unui asemenea exerciţiu era socotită drept crimă şi se pedepsea cu mare asprime. Dacă ei au o lege a secretului, îmi ziceam, o voi avea şi eu pe a mea. Astfel am revenit la primele mele unelte, cerebrale, de lucru literar, la care nu gândeam că o să mă întorc vreodată. La început a fost extrem de greu să-mi fac creierul tăbliţă şi să «scriu» pe el. Operaţia cea mai dificilă nu era «scrierea» în sine, ci «ştergerea» variantelor inutile, la care ai renunţat după ce ai formulat un vers mai bun, o strofă care ţi se pare perfectă; primele variante au tendinţa de a rămâne şi de a nu ceda locul celor următoare sau celei definitive, singura care urmează să fie înregistrată şi depozitată în memorie. Am început, precaut, cu lucruri simple, versuri scurte, rime împerecheate, spre a îndrăzni apoi tot mai mult spre forme pretenţioase. Sentimentul izbutirii îmi lumina sufletul; munca aceasta era nu numai o sustragere de la anchetă şi o umplere a timpului gol, ci un act de creaţie în sine, care mă împlinea. Am lucrat astfel cu regularitate şi îndărătnicie, zi de zi, vreme de şase ani, oriunde m-am aflat, şi am ieşit din închisoare purtând în memorie două piese de teatru complete şi o mulţime de poezii, totalizând aproape douăsprezece mii de versuri. Din clipa în care am simţit că pot lucra, viaţa de puşcărie m-a interesat doar pe jumătate, poate nici atât; trăiam în universul meu interior, creşteam şi mă împlineam cu fiecare vers; anchetatorii şi gardienii mei mă credeau torturat de întrebări şi incertitudini, în timp ce eu trăiam bucuriile inefabile ale creaţiei".

Memorabile sunt şi alegoriile construite retrospectiv cu privire la sărbătoarea Crăciunului într-un ţarc de sârmă ghimpată, loc unde instituirea sacrului invalidează orice simbol torţionar, făcând din victimă un purtător al harului („A fost în anul acela, 1943, un Crăciun de neuitat, în ţarcul cel mare al închisorii de pe Negru Vodă, pe zăpada bătătorită de tălpile puşcăriaşilor. (...) O masă aşternută cu un cearşaf alb, în mijloc, era altarul, pe care aşezasem o cruce, icoana Naşterii Domnului şi o carte de slujbă. Îmbrăcat în stiharul diaconesc, cu orarul pe umăr, aveam la îndemână şi o cădelniţă cu tămâie, totul adus de la mănăstirea Antim, prin părintele Grigore, care acum venea liber la închisoare, să-şi viziteze şi asiste prietenul. (...) Era linişte mare pe feţele supte ale acelor osândiţi, încovoiaţi sub destine, iar corul a avut inspiraţia de a cânta răspunsurile încet, dulce, frumos, nuanţat, lipite de împrejurare. Era ger, iar nouă ni se făcuse cald şi bine").

Se întâmplă la fel în peregrinările care duc pasul călătorului-diacon spre culmile muntelui, în mijlocul ciobanilor, reper arhetipal de care scriitorul se foloseşte magistral spre a reaminti datele cutumiare ale existenţei arhaice, neprofanate de legile parazitare ale lumii hipertehnologizate: „A doua zi urcam poteca lungă a Parângului şi am dat de nişte stâni. Ciobanii, care mă văzuseră de departe în dulama mea neagră, mi-au ieşit înainte şi s-au bucurat, că de mult nu mai avuseseră un popă pe munte, şi m-au rugat să citesc pentru oi, că nu e degeaba, că plătesc cinstit. Nu pricepeau nici în ruptul capului explicaţia mea că, de fapt, eu nu sunt preot, ci numai diacon, şi că diaconul nu poate face o astfel de slujbă; se uitau la mine, mă vedeau popă în toată regula şi au crezut că mă las greu la preţ, şi pe lângă bani mi-au făgăduit şi un burduf de brânză, din cea mai bună pe care o au ei. Nu a folosit nici un argument, în afară de unul, care mi-a venit deodată în minte, şi anume că nu am cartea la mine. În psihologia poporului, preotul citeşte şi, oricât ar şti el pe de rost, dacă nu citeşte din carte, cele spuse de el nu au nici un preţ, nu ajung la Dumnezeu". Această întâlnire cu tainicul fiinţei avea să deschidă calea spre simplitate ca normă, undeva pe pragul amintirii, reluate cinematografic, decriptându-se urmele eterne ale învecinării cu sacrul reperat în datele elementare ale iubirii aproapelui: „Nu-mi dădeam seama că noaptea aceea, şi altele de acest fel, ca şi buciumele de la Văratic, mi se aşterneau mulcom în suflet şi aveau să iasă la iveală, altfel limpezite, în multele pagini ale Mioriţei. Trecuse de miezul nopţii când baciul mi-a aşternut un cojoc pe iarbă şi cu altul m-a învelit şi mi-a pus o pereche de desagi vălătuc sub cap şi s-a dus apoi şi el în roata ciobanilor de pază. Dimineaţa era bruma de un deget pe cojoc şi mie îmi era cald înăuntru şi câinii dormeau şi ei pe lângă mine. Dar trebuia să mă scol. Gazdele mă rugau să mai rămân, dar eu aveam demonul neastâmpărului şi nu-mi venea să şed".

De altfel, fiecare secvenţă memorialistică, oricât de eterogenă, este concentrată în jurul unei dimensiuni ritualice majore. Scriitorul, pătruns de o istorie relativă şi mereu tentând evadarea de sub canoanele ei provizorii, experimentează la nesfârşit aşezarea între: între dictaturi, între file de istorie personală, între culturi, între apropiaţi şi resentimentari. Esenţială este recuzita de instrumente intelectuale şi afective care îi permite să dezvăluie, cu toate simţurile la pândă, subtilitatea alegerii. Nu sincronizarea cu istoria interesează, ci sincronizarea cu sine, subordonarea faţă de propria conştiinţă şi nu adaptabilitatea la normele artificiale ale societăţii. Tocmai aici rezidă capacitatea de a face din fiecare poziţionare faţă de propriile limite un spectacol autoreflexiv care, largo sensu, conotează o suită de alte potenţiale vieţuiri în acelaşi cod al căutării sacrului: „Prin negurile întărâtate am zărit fantoma unei colibe de piatră, unul din acele adăposturi primitive pe care şi le fac ciobanii pe înălţimi. Am aruncat câţiva bolovani în uşa de lemn şi nu s-a mişcat nimic - am îndrăznit să mă apropii. Coliba avea un pătuc de scândură cioplită cu barda şi, în mijloc, o vatră cu cenuşă şi câteva găteje stinse. Am aprins focul (...) şi m-a prins un fel de frică; m-am aşezat în genunchi, la pătucul acela de lemn, şi am citit Paraclisul Maicii Domnului, cel dătător de adăpost, şi numai după aceea am băgat de seamă că micuţa colibă avea deasupra câteva bârne încrucişate. Minţim când spunem că ne întâlnim cu intimitatea lui Dumnezeu în infinitul bolţilor cereşti; Dumnezeul nostru cel mai apropiat se află sub cel mai scund acoperiş din lume. M-am liniştit ca prin minune şi am aşteptat să treacă vremuiala".

Fie că oferă pagini presărate cu elemente de istorie a bisericii şi de dogmă creştin-ortodoxă, fie că realizează evocări ale unor personalităţi (laice sau clericale) cu care şi-a intersectat destinul, fie că readuce în discuţie momente controversate ale politicii interne a României pe diferite perioade nevralgice ale istoriei naţionale, fie că strămută interesul spre oameni simpli care au lăsat urme adânci pe răbojul fiinţei, Bartolomeu Anania defineşte, dincolo de stratul evenimentelor trăite, condiţia memorialistului implicat în reconsiderarea actului în sine al scrierii de sine. Am lăsat să se scurgă o vreme până să îndrăznim să discutăm în jurul Memoriilor pentru că undeva, la mijlocul lecturii, se strecurase o replică a Mamei Olga - personaj al armoniilor fundamentale - pe care ni s-a părut că am fi ratat-o ca mister aliniindu-ne, atunci, la şirul de exegeţi care au întâmpinat cartea Înaltpreasfinţitului Mitropolit Bartolomeu Anania şi au încadrat-o în variate structuri perceptive. În ce ne priveşte, n-am căutat istoria, ci omul sensibil. L-am găsit, întreg şi nedisimulat, în replica liniştită care ne-a aşezat lectura pe un făgaş diferit: „A venit vremea, părinte, ca lucrurile mici să ne dea bucurii mari".

1 Text apărut iniţial, în foileton, în revista Credinţa străbună, Alba Iulia, în dec. 2010, ian. şi feb. 2011.

2 Valeriu Anania, Memorii, Polirom, 2008.

3  Eugen Simion, Ficţiunea jurnalului intim. I Există o poetică a jurnalului, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001, p. 15.

DIANA CÂMPAN