O confruntare în câmp deschis¹

Aurel Sasu

Întâlnirea lui Valeriu Anania cu Mihai Dulea, vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, din 20 mai 1972, cuprinde, în sine, un foarte interesant capitol de istorie literară. Iată filmul întrevederii. „Într-un cabinet spaţios, cu atmosferă clarobscură, amfitrionul m-a informat că ziarul Glasul patriei (care se adresa diasporei româneşti) urma să fie înlocuit cu Tribuna României, care va adopta un stil mai realist, în funcţie de cititorii lui, cititori pe care «noi, cei de aici, nu-i cunoaştem». A vrut să ştie de la mine lucruri de ordin general, cam câţi români sunt pe continentul american, din câte generaţii, ce grad de cultură au, ce limbă vorbesc, chestiuni pe care le consideram normale din perspectiva editării unui ziar. Tocmai mă întrebam, dacă acesta era singurul scop al invitaţiei, când omul a ajuns la adevăratul subiect". Iar „adevăratul subiect" era, nici mai mult, nici mai puţin, o propunere de colaborare: „Tipărirea acestui ziar ne costă foarte mulţi bani şi de aceea v-am ruga să ne ajutaţi. Anume, noi să pregătim aici fiecare număr până la stadiul ready for camera. Vi-l trimitem cu poşta sau prin curier special, iar dumneavoastră, acolo, îl imprimaţi în tirajul pe care vi-l dăm noi şi îl expediaţi la adresele pe care tot noi vi le furnizăm. Bineînţeles, totul contra cost". Refuzul e subtil, dar fără echivoc: „Domnule director, i-am grăit eu după ce la repezeală îmi pregătisem răspunsul, personal sunt de acord. Fiind însă vorba de nişte bani, aprobarea nu o dau eu şi nici măcar Episcopul, ci Consiliul Eparhial. Acesta este format din români de a doua şi a treia generaţie, care gândesc în mentalitatea americană şi care, în mod sigur, vor invoca principiul reciprocităţii: câte exemplare din Tribuna României vom difuza noi acolo, tot atâtea exemplare din revista noastră Credinţa (Detroit, Statele Unite - n.n.) veţi difuza dumneavoastră aici, la adresele pe care noi vi le vom da". Inteligentul refuz n-a rămas fără urmări: volumul Amintirile peregrinului apter va fi scos succesiv din planurile editoriale, neputând fi tipărit decât în 1990. Dialogul pe tema „colaborării discrete" şi a luptei comune pentru o „cauză dreaptă" încetează a doua zi. Rămâne doar confruntarea „în câmp deschis" (la expoziţia de carte românească, din Detroit, tot în 1972, din aşa-zisele opere ale preşedintelui n-a fost expus nici un titlu!).

O istorie a regimului totalitar (în cultură, cel puţin) nu va fi uşor de scris. Ea nu se reduce doar la elucubraţiile teoretice ale lui Nicolae Moraru, Ion Vitner, Mihai Novicov, la versurile lui A. Toma, Dan Deşliu şi a altor ejusdem farinae reciclaţi pe baricadele revoluţiei socialiste. Dificil va fi să se definească nu partinitatea, coeficientul de impostură sau lipsa de talent, ci mai subtilele fenomene de compromis, şantaj, comerţul ilicit cu suferinţa, ipocrita generozitate, farsa conştiinţei ultragiate etc. Mijloacele de represiune nu se opresc la poarta penitenciarului şi, în general, ceea ce numim libertate este un bun oferit, să spun aşa, pe cauţiune. Trebuia garantat cu ceva. Iar acest ceva, în situaţii numeroase, era o servitute liber consimţită. Explicaţii există, de la caz la caz. Refuzul lui Valeriu Anania este important prin afirmarea adevărului în datele stricte ale conştiinţei.

În literatură, modelul cel mai cunoscut de închisoare cu program de voie, pentru câţiva importanţi scriitori ai perioadei interbelice, este, cu siguranţă, fostul organ al Comitetului Român de Repatriere, Glasul patriei (1955-1972), al cărui program a fost continuat în litera lui de Tribuna României (1972-1989) şi, într-o formă uşor cosmetizată pentru nevoile tranziţiei cu specific naţional, de Curierul românesc, al Fundaţiei Culturale Române, după 1990 (credinţa oarbă, de sorginte totalitară, că principala sursă de informaţie a diasporei tot la „noi" se află). Schimbarea de ştafetă de la Glasul patriei la Tribuna României („Începutul nostru e, de fapt, o continuare") trebuie judecată în contextul „mini-revoluţiei culturale" şi a „propunerilor de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice, de educare marxistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii", publicate în Scânteia din 7 iulie 1971, sub titlul, devenit celebru: Tezele din iulie. Directivele de „creştere a rolului presei în propaganda poziţiilor ideologice ale partidului", de introducere a spiritului muncitoresc în instituţiile mass-media („Presa este un instrument al partidului şi trebuie să servească răspândirii politicii partidului...") şi de condamnare a tendinţelor „spiritualiste" în munca ideologică („Nu vom admite nici un fel de literatură care ar putea dăuna educaţiei socialiste a poporului nostru") au pus exilul politic în situaţia de a afla, în sfârşit, chipul schimonosit al „omului nou", dimensiunea reală a condamnării şi denigrării „tristelor lepădături", fixate, istoric, în „veninul neputinţei" (Victor Eftimiu) şi în „stigmatul indelebil al trădării" (Titus Popovici). Evident că partidul intra într-o fază nouă de „înarmare ideologică". Tot în 1971, apar primele cărţi ale lui Paul Goma în străinătate: Ostinato, în Germania, şi La cellule de la libérables, în Franţa! Când romanele se transmit în foileton la „Europa Liberă" - ororile regimului concentraţionar din România - propaganda comunistă îşi descoperă nu atât lipsurile, cât limitele. Cu un an înainte să i se propună „discreta" colaborare lui Valeriu Anania, la New York apare Acţiunea românească (1971), al cărui program cheamă imperativ la „descătuşarea (ţării) din lanţul urgiei" şi la rezistenţă împotriva celor ce martirizează neamul. Se prefigura deja Exilul solidar (altă publicaţie, New York, 1972), ca voinţă comună de luptă şi mesianism: restaurarea demnităţii româneşti, prin refuzul „utopiei doctrinare" şi a „compromisului cu agenţii comunişti". Amestecul de retorică patriotardă şi de trivial denunţ, din primul număr al Glasului patriei (1955), cu siguranţă, n-a fost uitat „de a doua şi a treia generaţie" a exilului politic. „Organul" era editat tocmai în... Berlinul de Est şi, fireşte, se adresa... pribegilor: „Dragi compatrioţi... Cine are nevoie de voi acolo? Doar aceia care vor să vă folosească în munca cea mai necinstită, în munca în care să vă vindeţi conştiinţa, să vă trădaţi patria şi familiile voastre..." (Apel, nr. 1, 1955). Problema gravă era că, în acest fals dialog al purtării de grijă, „otrepelor nefolositoare" nu li se puteau adresa doar Paul Anghel, Ion Dodu Bălan, Victor Tulbure, Traian Filip, Nicolae Tăutu, George Chirilă, Violeta Zamfirescu sau Demostene Botez, toţi fraţi buni cu rădăcina, mugurul şi firul ierbii autohtone.

Dovezile de dragoste trebuiau înmulţite cu ajutorul celor care, vorba lui Cioran, puteau da spiritului o justificare. Monopolul iubirii de ţară este, prin urmare, spart din raţiuni politice. Şi se întâmplă că, obligaţi la o însufleţire şi adeziune ad-hoc, sunt aduşi pe culmile de glorie ale patriei, să respire aerul curat al datinii străbune, împreună cu torţionarii lor, câţiva din foştii, după o formulă consacrată în epocă, apologeţi ai claselor reacţionare. Nichifor Crainic e redactor la Glasul patriei (1962-1968), după cincisprezece ani de detenţie politică la Aiud (1947-1962); Radu Gyr, redactor (1963-1975), după o primă condamnare (1944), cu lotul criminalilor de război, la doisprezece ani de închisoare, o scurtă de eliberare (1956) şi o nouă arestare (1958), cu o condamnare la moarte, comutată în muncă silnică pe viaţă; N. Crevedia, tot redactor (1957-1972), după o lungă şi bogată experienţă la periodice de extremă-dreapta (Calendarul, Porunca vremii şi Sfarmă-Piatră). Li se adaugă Virgil Carianopol, Romulus Dianu (fost apropiat al lui N. Titulescu), I. Frunzetti ş.a.

Nu colaborările sunt importante (majoritatea sunt simbolice!), cât această strategie de ocazie a unei societăţi atinsă de boala irealităţii. Să impui o „virtute de sclavi" şi să pretinzi iubire de ţară, iată o filosofie a cruzimii de care totalitarismul nu s-a eliberat niciodată. Nici atunci, nici mai târziu, revoluţia n-a avut nevoie de inteligenţa scriitorilor, ci de viciile lor, de limitele rezistenţei lor, de sublimul spaimei lor, de teroarea îndoielii şi de toată istoria exasperării lor. Cine şi-l putea imagina pe N. Crainic părăsindu-şi cerul împăcării evanghelice, pentru a scrie anoste reportaje despre Parcul Herăstrău? Cu singurul scop de a-i aduce acasă pe cei rătăciţi pe drumul umilinţei! „Ce tristă nebunie, ce nevinovată sminteală", scria N. I. Herescu, în 1958, despre tot acest simulacru de libertate, spectacol de ameninţare, ispită, linguşire şi făţărnicie. Cine şi-l putea imagina pe Radu Gyr, coborând de la cutremurătorul Iisus în celulă (cu „ochii adânci ca nişte păduri"), la „Mărioara de pe Criş / numai cer şi luminiş"?

E o blasfemie afirmaţia lui D. Micu, din Gândirea şi „gândirismul" (1975), potrivit căreia „N. Crainic şi-a rostit, în anii edificării socialiste, în articole publicate în special în Glasul patriei, adeziunea la opera de restructurare a societăţii, întreprinse de poporul român după sfărâmarea jugului fascist". Biata limbă de lemn! Când acelaşi D. Micu scria, cu netulburată conştiinţă: „Ideolog al fascismului, Nichifor Crainic avea să angajeze Gândirea, cu timpul, în serviciul celei mai reacţionare şi obscurantiste ideologii, ale unei politici scelerate". Cât de actual este sfatul lui Nichita Stănescu: „Să nu confunzi niciodată ceea ce este real cu ceea ce este adevărat". Ceea ce înspăimântă în această înscenare este iremediabila înstrăinare a sufletelor: mistica izbăvirii, din închisoarea politică, este înlocuită cu detenţia de fiecare zi a gândului şi cu înjosirea minţii.

Prin urmare, „conducerea de partid şi de stat" hotărăşte, în 1972, să înlocuiască Glasul patriei, cu Tribuna României (redactor-şef: Paul Anghel). Noul ambalaj politic? Iată-l, într-un text al aceluiaşi, din volumul Omagiu (1983): „Cuvintele Preşedintelui Nicolae Ceauşescu sculptează edictul. Când spune Libertate, el trăieşte libertatea odată cu noi; când spune Independenţă, el jură fiinţa acestui pământ; când spune Pace, el vede siguranţa pâinii noastre de toate zilele; când spune Comunism, el vede viitorul nostru, viitorul României". Revista pentru difuzarea căreia, în diaspora românească din Statele Unite se solicita ajutorul lui Valeriu Anania, era, în realitate, o nouă diversiune. În structura ei se ascundeau două instituţii: redacţia, responsabilă de implementarea sarcinilor în domeniul muncii politice, şi Asociaţia „România" (editor), „reţeaua de informaţii" care administra efectiv „dialogul" cu otrepele exilului (director: Virgil Cândea). Spus altfel, Asociaţia, din 1972, preia schema Comitetului Român de Repatriere, din 1955, şi o adaptează noilor directive, în vreme ce Tribuna României, organul Asociaţiei, preia schema de personal a ziarului Glasul Patriei (1955-1972), inclusiv adresele la care noua publicaţie urma să fie expediată². Aşadar, pe de o parte, aceeaşi veche demonstraţie de forţă, tărie, crez şi unitate (vizitele preşedintelui, interviurile preşedintelui, mesajele preşedintelui, realegerea preşedintelui), pe de alta, „adaptarea improvizată" (Mircea Iorgulescu) a activităţii de propagandă la noua atitudine a Occidentului, deci şi a exilului politic, faţă de brutala suprimare a libertăţilor civice. Tezele din iulie (1971) reprezintă acest moment de criză. Pentru lumea dinăuntru, avertismente, programe de activitate educativă, afirmare a eticii comuniste, luptă împotriva moralei burgheze şi a misticismului, pentru lumea celorlalţi (în paginile revistei) subiecte libere de directive, dogme şi cenzuri ideologice. În 1972, Octavian Ghibu scrie, cu aprobare de la partid, despre opera lui Picu Pătruţ, un „monument de artă" necunoscut marelui public („un ţăran din Sălişte interpretează mitul Naşterii, ca mai târziu Chagall şi Rouault"). Când Editura Dacia doreşte să publice un Album (1985), al aceluiaşi Picu Pătruţ, pentru acelaşi „mare public", scandalul va fi atât de mare, încât va fi necesară intervenţia lui Petru Enache (membru al Comitetului Central al P.C.R.), Mihai Dulea (vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste) şi a Primului secretar al Comitetului Judeţean de Partid (Ioachim Moga) pentru aplanarea lui (v. Mircea Zaciu, Jurnal, III, Editura Albatros, Bucureşti, 1996). Când, în sfârşit, apare, indicaţia Editurii pe foaia de titlu e scoasă, iar tirajul distribuit exclusiv peste hotare, prin editura Nagard, a controversatului miliardar, Iosif Constantin Drăgan. Sigur, mai fâlfâia, ca un stindard trecut prin alte lupte, deasupra acestei robiri spirituale, uitatul apel la „nostalgia casei dintâi", la „febra dorului" şi la „vraja hipnotică a amintirii". Dialogul cu diaspora trecea însă printr-un grav moment de reciprocă negăsire. Diagnosticul îl fixează Camil Petrescu jr., într-o corespondenţă din New York (1990), trimisă Curierului românesc, înlocuitor al Tribunei României, sub presiunea evenimentelor din 1989: „A fost o vreme, scrie autorul, când revista publicată în România pentru românii stabiliţi în străinătate, Tribuna României, era net superioară în comparaţie cu tot ce se publica în ţară, datorită calităţii hârtiei pe care se tipărea. Imaginea creată era o imagine nereală, artificială, cu roşu în obraji, o imagine clar pentru export". Scenele „strident pozitive", tonul propagandistic şi „minciuna prin omisiune" nu vor lipsi nici din paginile Curierului românesc (editat de Fundaţia Culturală Română; director: Augustin Buzura). Aşa încât, un cititor era îndreptăţit să se întrebe (nr. 6-7, 1990), dacă noua publicaţie era altceva decât „o «retuşare» (şi) o «schimbare la faţă»" a precedentei! Răspunsul, stupefiant, al redacţiei oferă întreaga măsură a obişnuinţei noastre de a trăi în absurd şi neisprăvit. „Tribuna României a fost una din puţinele publicaţii care au practicat efectiv o «rezistenţă culturală» sub opresiunea partidului totalitar". Magister dixit! În 1989, redactor-şef al Tribunei era Petre Ghelmez. În 15 decembrie, cu puţine ore înaintea izbucnirii manifestărilor anticomuniste de la Timişoara, revista, care practica, chipurile, o „rezistenţă culturală", publica reportajul Vizitei preşedintelui Nicolae Ceauşescu în unităţi industriale şi de cercetare ştiinţifică din capitală (în numărul din 1 decembrie, apăruse raportul prezentat, de acelaşi preşedinte, la Congresul al XIV-lea al P.C.R.). Evident, toate pentru cei „hrăniţi cu arginţii unei simbrii nedemne", cum îşi numea cititorii din exil Nicolae Dragoş! Exprimarea conştiinţei în libertate rămânea o frumoasă lozincă de tribună...

1 Din volumul: Dragostea şi vântul, în curs de apariţie la Editura Eikon.

2  A se vedea: Propunerile privind organizarea activităţii Asociaţiei „România" şi Propunerile privind revista „Tribuna României", ambele din 1972.

AUREL SASU