Filologul

Mircea Muthu

Am în faţă Caiete de lucru. Atelier biblic (2003), carte îngrijită cu devoţiune de preotul Călin Florea şi care istoriseşte, într-un succint Cuvânt înainte, istoria imprimării manuscriselor ce cuprind in actu diortosirea Bibliei (2001). Este o lucrare filologică exemplară, paginile încărcate cu excerpte păstrând, pe de o parte, palpitul emoţiei intelectualizate, menţinută la aceeaşi tensiune pe parcursul unui deceniu de muncă şi, pe de altă parte, respectul faţă de textele compulsate şi comparate cu acribia învăţatului în efortul de a oferi cea mai adecvată expresie românească textului sacru. „M-am resemnat - mărturisea într-un interviu înaltul prelat - să lucrez singur, cu conştiinţa, totuşi, că suntem doi. Literatul se implică nu cu ifose de creator, ci în măsura în care crede că posedă o bogată experienţă a limbii române; la rândul său, teologul a optat pentru o versiune l i t e r a l ă (nu literară) a Bibliei, adică una pe care să se facă exegeză (ceea ce înseamnă un foarte riguros control al termenilor) cerându-i scriitorului să-i confere transparenţa icoanei bizantine" (în Logos. Bartolomeu, la împlinirea vârstei de 80 de ani, Cluj-Napoca, 2001, p. 92). Din cele 37 ediţii ale Bibliei integrale, care s-au succedat de la Noul Testament de la Bălgrad (1643) până la versiunea Bartolomeu, ostenitorul a selectat repere fundamentale în complicatul travaliu filologic. Este, mai întâi, Biblia lui Şerban (1688), de fapt traducerea textului grecesc al Septuagintei şi al Noului Testament făcută de un alt cărturar, Nicolae Milescu Spătarul, după o ediţie grecească apărută la Frankfurt pe Main (1597), bazată şi aceasta pe versiunea din Hexapla a lui Origen, pe versiunea lui Luchian dar şi pe aceea din Codex Sinaiticum. Al doilea reper este ediţia Sfântului Sinod din 1914, la care se adaugă nu mai puţin de 15 ediţii româneşti şi străine (printre care The Holy Bible, London, 1958 sau la Bible de Jerusalem, 1973), selectate împreună cu cele mai avizate comentarii ale textului sacru, imprimate între 1961 şi 1978. Ca „text de lucru" a fost aleasă Biblia (Bucureşti, 1975) iar ca metodologie filologul de astă dată revine întrucâtva, pentru departajarea opţiunilor, la culorile fals-genuine ale caligrafilor de altădată: roşu pentru textul considerat bun, apoi verdele, galbenul, albastrul, ocrul sau galbenul - toate alcătuind o veritabilă gramatică interpretativă într-un regal intelectual şi, desigur, multilingv. Preluările, decantările, filtrele comparative şi adnotările marginale integrate într-o reţea argumentativă, amintind de monumentul lui Hasdeu din Cuvinte din bătrâni, aspiră la redarea unui text cât mai aproape de acela original, evitându-se cele două modalităţi, devenite excesive de-a lungul timpului - literaturizarea şi juxtalinearitatea -, şi într-o limbă actuală care să răspundă, după toate probabilităţile, orizonului de aştepare din acest început de mileniu. Biblia diortosită invită de altfel la confruntări iar încercarea noastră de a pune faţă-n faţă un extras din Apocalipsa lui Ioan (X, 10) - „Şi am luat cartea din mâna îngerului..." ş.a. - comparând paragrafele corespondente din Noul Testament de la Bălgrad (1648), din Biblia de la Blaj (1795), „întoarsă" în româneşte tot după Septuaginta cu versiunea Bartolomeu (cf. Balcanologie, vol. III, Limes, 2007) a urmat acestui îndemn, subsecvent în marginaliile şi comentariile din subsolul ediţiei. Or, Atelierul de lucru care conţine „bătăturile unui pălmaş al Duhului Sfânt - aşa cum sună dedicaţia de pe pagina de titlu a exemplarului oferit nouă - inventariază, compară, selectează şi propune sau decide asupra sintagmelor sau unităţilor frastice considerate mai adecvate. Adnotările, numeroase, de genul „text obscur", „refrazare importantă", „o mică libertate de stil", „ceea ce în greceşte firesc în dativ, pe româneşte e în acuzativ", „exemplu de traducere literală îngustă", „un participiu cu bucluc" ş.a. punctează mecanismul însuşi al diortosirii, indiferent dacă succintul ocol exegetic întăreşte echivalentul clasicizat sau dacă, în mod frecvent, îl modifică. Exemplific, pentru pimul caz, cu pagina datată „23 Decembrie 1990 - Văratec": sub titlu (Matei 1. Genealogia şi naşterea lui Iisus Hristos) Bartolomeu circumscrie sintagma „cartea neamului lui Iisus Hristos" cu observaţia, încadrată într-un chenar, că „Samuil Micu a folosit cuvântul neamului şi, după el, toţi cei care i-au urmat în concordanţă şi cu traducerile occidentale", inventariate ca atare, respectiv neamului în versiunile autohtone din 1914, 1936 şi 1943; livre des origines în Biblia Ecumenică, book of generation în The Holy Bible. Cu roşu e marcată versiunea din Biblia lui Şerban (cartea naşterii), pe care o reţinuse Fecioru. Pornind de la interpretările lui Bailly la grecescul genesis (generaţie dar şi naştere) Bartolomeu conchide că „intenţia autorului (prezumată) este aceea de a arăta că toţi strămoşii după trup ai Domnului s-au născut în chip firesc; numai Iisus s-a născut în chip suprafiresc. Deci, cele două moduri ale naşterii. E motivul pentru care istorisirea naşterii propriu-zise a Domnului începe printr-o conjuncţie adversativă de - opoziţie bine determinată, în sensul de dar, însă, dimpotrivă (Bailly) - spre deosebire de ceea ce a fost înainte. În acest sens - teologic - cred că au gândit bătrânii din 1688". În final, scris din nou cu roşu: „Opţiunea lor e corectă: cartea naşterii...".

Cealaltă situaţie, tipologic vorbind, de modificare faţă de versiunile luate ca repere comparative lasă să se întrevadă, în filigran, expresivitatea constitutivă scriitorului Valeriu Anania. Astfel, după ce oferă echivalenţele româneşti şi străine ale enunţului La început a fost Cuvântul (Ioan 1) Bartolomeu optează pentru sintagma întru-nceput, cu observaţia: „De luat în seamă implicaţiile filosofice - şi teologice - ale lui întru (Noica)". Mai departe, propoziţia Acesta era întru nceput la Dumnezeu şi care „sugerează că doar la (întru) început era la (cu) Dumnezeu, nu şi după aceea" conduce la o reformulare cu aceeaşi culoare roşie - Acesta era dintru-nceput la Dumnezeu - „deşi, notează precaut diortositorul, există inconvenientul că subiectul (Acesta) se depărtează din Cuvântul din versetul anterior".

Exemplele, numeroase, de exegeză concentrată fac din Caietele de lucru ale lui Bartolomeu Valeriu Anania nu doar un complement al Bibliei (2001) dar şi ilustrarea, fastă, de veritabilă p o i e t i c ă pe care o reclamă transliterarea, neistovită, repetată periodic a Cărţii Sacre.

MIRCEA MUTHU