Valeriu Anania, scriitorul. Schiţă de portret
Valeriu Anania, scriitorul
Schiţă de portret
Irina Petraş
Scriitorii/artiştii pot fi împărţiţi în două categorii: scriitori-caz şi scriitori-efect. În prima categorie intră cei care aleg partizanatul, existenţa în afară, în văzul public efemer şi grăbit. Au o existenţă socială şi politică atent cultivată, fie că sunt angajaţi alături de ori împotriva unui sistem oarecare. Sunt cei pe care oricând îi poţi preface în „ciudăţenii" sau „curiozităţi". Îi poţi izola. Artistul-caz e gălăgios - cu efecte favorabile asupra orei istorice, dar condamnat să nu dureze. E preţul pierderii autonomiei de gândire: orice partizanat obligă la supuneri şi compromisuri, uneori violente. Dimpotrivă, artistul-efect este cel căruia viaţa mondenă îi repugnă, care nu face concesii. Exersează un soi de evazionism (aparent) care lucrează tenace în adâncime şi căruia „succesul" îi e străin. El şi-a formulat sever propria lege morală şi se poate bucura, spre binele tuturor, de cerul înstelat. Are o operă şi ştie că poate lăsa urme prin mijlocirea ei.
Valeriu Anania, om de vastă cultură şi de molipsitoare nobleţe, a reuşit să echilibreze exemplar cele două feţe ale sale. Pe de-o parte, o anume ne-stare ivită din temperamentul său vulcanic şi dintr-o nevoie irepresibilă şi chiar nesăbuită de acţiune (de faptă) în numele unor idealuri mai mult ori mai puţin comunitare. Din pricina acestei dimensiuni energice, directe, ne-stăpânite a personalităţii sale a fost, de-a lungul unei vieţi bogate în evenimente şi răspântii, în mod repetat „caz", luat în vizor, izolat sub etichete dintre cele mai diverse şi supus unor sancţiuni severe. Nici măcar moartea sa n-a amuţit astfel de reacţii. Pe de altă parte, înzestrat cu harul cuvântului potrivit, har care cere răgaz şi îndelungă aplecare asupra filei albe, dar şi atentă, chibzuită decantare a feţelor omului sub vremi, a fost constant şi până la capăt un artist-efect. În împrejurări felurite, intervenţia sa echilibrată şi înţeleaptă, puţin dispusă să se plieze imperativelor unor mode trecătoare, fie ele şi egoist-profitabile, cuvântul său a contat: a domolit tensiuni, a sugerat soluţii, a arătat o cale. Tudor Arghezi avea dreptate: „Valeriu Anania stăpâneşte versul şi limba magistral şi măestriile lui cresc înalt, sporite de un talent desfăşurat în sus. Nimeni nu l-a aşteptat să vie şi el a venit, de unde, de ne-unde, aşa cum s-a ivit zvâcnind, din fulgere şi piatră... Anania se arată într-alte vremi, când pulberea stârnită de telegarii lui nu mai opreşte ochii să vadă. Că poetul rămâne incomod, e natural. E pismuit, l-am auzit clevetit şi o să fie poate pe ici pe colo contestat. Atât mai rău şi atât mai bine". Valeriu Anania o recunoştea el însuşi, lapidar: „Viaţa te împovărează oricum. Totul este dacă povara ei, acceptată cu umilinţă sau purtată ca un blestem, îţi proiectează în veşnicie un grumaz de zimbru sau o cocoaşă de cămilă".
Echilibrul în cumpănă şi împăcarea celor mai acute contrarii ar putea alcătui emblema omului şi scriitorului, deopotrivă. Ieşirea în agora şi în arena celor mai dramatice confruntări a putut să stea alături, în statura sa mereu impresionantă, cu solitudinea şi nevoia periodică de recluziune. O anume absenţă a vocaţiei, mărturisită în tinereţe, nu l-a împiedicat să fie un păstor dăruit, ba dimpotrivă. Valeriu Anania s-a construit pe sine cu răbdare şi disciplină sever asumată în toate înfăţişările sale. S-a ferit de lauda care ucide, dar şi de lamentarea excesivă, impudică. Ştia prea bine că memoria - individuală, dar şi colectivă - nu se cuvine transformată în mijloc de profit moral ori material. Când lucrează cu adevărat, ea o face discret, adânc şi durabil - „Eu sunt memoria vecilor fecunzi".
Poet, dramaturg, prozator şi traducător (i-a dat limbii române şansa de a-şi dovedi încă o dată fineţea plierilor melodice şi generoasa cuprindere prin traducerea Bibliei), a lăsat în urma sa o operă vastă şi consistentă. Iată câteva titluri, lăsate anume în suspendarea lor cu miez: Mioriţa, Meşterul Manole, Du-te vreme, vino vreme!, Păhărelul cu nectar, Geneze, Steaua Zimbrului, Poeme cu măşti, File de acatist, Istorii agrippine, Străinii din Kipukua, Greul pământului, o pentalogie a mitului românesc, Rotonda plopilor aprinşi, Anamneze, Amintirile peregrinului apter, Cerurile Oltului, Imn Eminescului, Hoţul de mărgăritare, Din spumele mării, Atitudini, De dincolo de ape, Memorii. Cărţi care se aşază, una după cealaltă, în seria de autor de la Editura Polirom.
Poetul Valeriu Anania e de citit prin arta poetică din Noapte liniştită: „Noapte liniştită, noapte desfătată, / naşti în toată vremea ce-ai rodit odată. / Steaua călătoare, leneşă`n amiezi, / din genunea clipei ritmic o`ntrupezi / şi mi-o urci în tindă, lumea s`o cuprindă / ca o nestemată prinsă pe oglindă. / Cine te citeşte, cine mi te-arată, / noapte liniştită, noapte desfătată? / Fluier cu ciobanii, cânt cu ei din flaut / şi pe la`nceputul cronicii te caut, / mintea să mi-o stâmpăr, cum de încăpuşi / în măsura vremii dintre doi ţăruşi? / Umblu`n cartea toată, eşti mereu în carte, / foaia te desparte, faţa nu te`mparte, / îmi surâzi din slova paginii deschise / şi din tot cuprinsul filelor nescrise, / zilnic dăruindu-mi viaţa pintenoagă, / ca o rugăciune scrisă pe zăloagă. / Şi cântări de leagăn cânţi ca şi-altădată / tot atât de vie şi adevărată, / limpede`n vecie, limpede`n clipită, / noapte minunată, noapte liniştită!" E aici şi „vocaţia unei coerenţe paradoxale, care face din demnitate o supremă valoare şi cultivă neatârnarea ca pe un superlativ al smereniei" (Teodor Baconsky), şi acea „deschidere către cer" (despre care vorbea Cornel Ungureanu) atinsă prin cuvinte şi gesturi fundamentale culese din colinde, din ritualuri păgâne sau din ceremonii religioase. Este, apoi, şi tensiunea rodnică dintre fascinaţia exodului şi nostalgia înrădăcinării („Nici eu nu ştiu / de-s călător sau locului mă`nvolbur" - De-a valul), dintre voinţa de înălţare deasupra mulţimii şi tânjirea după vărsarea anonimă în aceeaşi mulţime. Totodată, ştiinţa de a armoniza prin depărtare reflexivă datele contradictorii ale lumii şi de a exalta diferenţa atunci când identitatea e ameninţată; de a extrage asemănătorul, ca lege eternă, din forfota divergenţelor şi a disensiunilor. Poezia sa se supune regulilor incantatorii, împăcând cântecul cel mai liber cu rostirea aforistică şi elegant didactică. Dramaturgul ţine aproape de poet, respectă aceleaşi reguli şi îşi propune aceleaşi încheieri, căci teatrul său e unul poematic şi sapienţial. În Greul pământului, mit valah în devenire (care a avut premiera absolută în 1983) se spune: „Noi trăim pe pământul nostru şi intrăm în el şi ne naştem din el asemenea stelelor tăriei. Se amestecă stelele între ele? Nu se amestecă. Fiecare îşi păstrează drumul şi fiecare zodie se mişcă în hotarele ei. Nu vorbesc, fireşte, de stelele rătăcitoare, din care nu rămâne decât cenuşa. Cele ce sunt acolo de la începutul lumii rămân acolo până la sfârşitul veacurilor. Aşa suntem noi".
S-a remarcat deja, cu argumente la îndemână, de altfel, că măsura deplină a scrisului său literar o dă Valeriu Anania, dincolo de performanţa excepţionalei traduceri a Bibliei, în proza memorialistică şi, mai ales, în Memorii. Ele pot fi citite ca formidabil roman al formării, traversând vârste, obstacole, umori, elanuri, cu vervă şi cu umor, cu un penel de mare subtilitate şi inteligenţă; ca document de istorie contemporană, descrisă sub aspectele ei mozaicat individuale, dar şi prin simptome de o generalitate capabilă să deseneze portretul coerent al unui secol bulversat; ca jurnal de călătorie scris de un peisagist subtil şi un portretist abil manevrând cu aceeaşi dezinvoltură pastelul şi aqua-forte; ca roman de aventuri cu accente picareşti (cum bine observa Paul Cernat). Se pot oricând decupa creioane extraordinare imortalizând un moment, o personalitate: „Întâlnirea cu [Victor] Papilian căpăta dimensiunile unei răscruci a destinului. Viaţa mea îşi deschidea o nouă valenţă"; Vasile Voiculescu: „De sfânt bizantin era şi chipul său prelung, uscăţiv, adiat de o frunte inteligentă, luminat de barba albă [...] În mersul său domol, trupul firav era ca un templu pe plaur, purtat pe ape cu sufletul arzând în trestii". Personajele sale sunt nume sonore: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Radu Gyr, George Uscătescu, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Marie France Ionesco, Matei Călinescu. Sub ochiul său atent la detalii, sfredelitor şi incomod fiindcă exact, tăios şi expresiv, nedispus la concesii nici faţă de sine, nici faţă de ceilalţi, se perindă întâmplări modeste, dar întotdeauna cu un tâlc strecurat discret în pagină, mari aventuri pline de suspans din complicate culise şi scene politice, mici secvenţe picante ori doar delicat erotice (cum se întâmplă, de pildă, în secvenţa în care se întreabă cu sinceritate dezarmantă, nu oricui la îndemână, în legătură cu motivele călugăririi sale: „M-am întrebat adesea, privind în urmă, dacă nu cumva mi-a fost frică de război, dacă nu cumva mi-a fost teamă de viaţă, dacă nu cumva încercam, romantic, o aventură după modelul lui Arghezi. Oricum, e cert, nu am făcut-o din vocaţie. Nici nu a fost rezultatul unei premeditări. Dacă cu numai o zi înainte mi-ar fi spus cineva că mă voi face călugăr, mi-aş fi bătut joc de el. [...] Singura mănăstire pe care o văzusem era Cernica, mai mult pe dinafară. Cu vreo doi ani înainte fusesem în ea cu Vicky, ne închinaserăm amândoi în biserica goală, ascultându-ne ecoul paşilor pe lespezi, apoi ne petrecuserăm amiaza adânc în pădure, sărutându-ne în iarbă"). „Vieţaş în luntrea" sa, Valeriu Anania îşi ştie acorda instrumentarul la tragic şi la sentimental-minor, la comic ori la grotesc. Memoriile sale mobilează locuri şi spaţii, reînvie timpuri, refac atmosfere, imită voci de toate timbrele şi decupează staturi de toate mărimile. Construcţia însăşi se pliază pe materia de evocat. E solidă, masivă, simfonică, de o anume robusteţe a frazării, urmând paşi epici de o logică strânsă, chiar avară, când perioada evocată e una de mari tensiuni, cu rupturi dramatice şi răsturnări, dar îşi îngăduie apelul dezinvolt la fragment, la nuanţă, la crochiu, plus o anume dezordine colorată, cu accente ludice, a povestirii când perioada însăşi e pestriţă şi hilar-schimbătoare.
Scriitor de raftul întâi, Valeriu Anania înregistrează în sute de pagini de mare expresivitate chiar semnalmentele personalităţii sale copleşitoare şi antinomice: răzvrătirea şi supunerea, după o cântărire mereu personalizată a situaţiilor existenţiale; orgoliul întreprinderilor, mereu la scară măcar naţională, dacă nu cosmică, şi modestia purtărilor cotidiene; exuberanţa năvalnică şi reticenţa; nevoia de ceilalţi şi farmecul singurătăţii, asceza ca disciplină interioară şi cedarea în faţa ispitei din aceeaşi nevoie de echilibrare a contrariilor în chiar miezul existenţei sale.
Valeriu Anania şi-a mărturisit nu o dată mândria/bucuria de a se prenumăra printre scriitori. A debutat în 1936, în revista Vremea. Membru al Uniunii Scriitorilor din 1978, s-a transferat la Filiala Cluj în 2006. A fost alături de noi la lansarea marelui almanah Cuvinte, dar şi la ediţiile succesive ale Festivalului Internaţional Lucian Blaga. Textele sale sunt prezente în multe dintre antologiile breslei. Ne-a primit cu căldură şi elegantă simplitate, ca pe nişte vechi prieteni, la reşedinţa de la Nicula. Am vorbit îndelung despre cărţi şi despre biblioteci mirabile, teritoriu în care se mişca dezinvolt, cu profunzime şi rară expresivitate, cu plăcerea cuvântului potrivit. Cărţile sale îi vor supravieţui cu siguranţă, dincolo de bine şi de rău.
IRINA PETRAŞ |