Mitropolitul Bartolomeu - schiţă de portret omiletic

Vasile Gordon

De ce o „schiţă" şi nu un portret propriu-zis? Cel puţin din două motive. Primul, pentru că într-un spaţiu relativ restrâns nu se pot face analize detaliate, ci doar enunţuri şi semnalări lapidare. Al doilea, pentru că este nevoie de o anumită trecere firească a timpului, în care să se „decanteze" întreaga operă omiletică, să fie receptată, înţeleasă şi preţuită la valoarea ei reală. Mai mult, este nevoie de o perioadă în care roadele pentru care a ostenit harnicul propovăduitor să se arate în cât mai multe inimi receptive, pline de iubire şi recunoştinţă. În acest interval, vocea ÎPS Sale nu va înceta să fie auzită, desigur, atât prin intermediul posturilor de radio-tv ortodoxe, cât şi pe site-ul de Internet al Arhiepiscopiei Clujului. Iar cei care preferă predicile scrise au la îndemână revistele bisericeşti, dar şi cele două cărţi editate la „Renaşterea": Apa cea vie a Ortodoxiei (2002) şi Cuvinte de învăţătură (2009). Profesorilor de Omiletică de la Seminariile şi Facultăţile de Teologie le revine de acum o datorie aparte: să valorifice şi în plan didactic moştenirea predicatorială lăsată de ilustrul mitropolit, având, astfel, un izvor de mâna întâi pentru predicile pe care elevii şi studenţii le pregătesc şi le susţin la clasă şi la paraclisele destinate practicii liturgice. În acelaşi timp, predicile ÎPS Sale pot furniza teme deosebit de utile pentru teze de licenţă şi disertaţii la master. În acest context, mărturisim speranţa ca şi un viitor doctorand în Omiletică să-şi exprime cât mai curând opţiunea pentru o temă care să analizeze slujirea la amvon a Mitropolitului Bartolomeu, fiind gata să-i oferim loc şi sprijin la Şcoala Doctorală a Facultăţii noastre. Evident, candidatul trebuie să se fi numărat printre elevii şi studenţii teologi clujeni, care să fi beneficiat ani buni de audierea directă la catedrala mitropolitană, la hramurile de la Mănăstirea Nicula, la sfinţiri de biserici etc.

În acest moment simt o imensă greutate: cum să scrii, chiar „schiţat", despre cel care a rostit, a scris şi a publicat zeci de predici la un nivel atât de apropiat perfecţiunii? Despre cel care, fără niciun dubiu, a fost un predicator harismatic? (iar asupra acestei sintagme vom reveni). De altfel, sunt convins că toţi cei care se încumetă să scrie şi să vorbească despre Părintele Mitropolit simt aceeaşi greutate acum, indiferent de domeniul pe care îl au în vedere, fie că este vorba de opera teologică, fie de cea literară, fie pastoral-administrativă. Avem, însă, datoria de a răspunde apelului călduros făcut de Redacţia revistei Tabor, apel care ne onorează numărându-ne printre autorii acestui număr omagial. Iar pentru răspunsul nostru, parţial, timid şi sărac, cerem iertare ÎPS Sale, cu nădejdea pe care o au fiii în bunătatea părinţilor. Cu toate că a fost un ierarh deseori aspru, dublat de scriitorul exigent, mai ales cu el însuşi, Mitropolitul Bartolomeu n-a uitat nicio clipă să fie bun şi iertător, uneori de o îngăduinţă copleşitoare. Aşa credem că va fi şi acum: îngăduitor cu stângăciile noastre „portretistice", mai ales că în acest moment nu ne propunem a fi exegeţi din oficiu ai vastei sale opere, ci a mărturisi puţinul cât l-am înţeles fiecare din exemplara sa osteneală. Sub aspect omiletic avem în atenţie, astfel, următoarele cinci puncte de plecare: Mărturii şi mărturisiri recente; Predica - un lucru „grav"; Dovada că se poate; Câteva din principalele „atuuri" omiletice; Mitropolitul Bartolomeu - predicator harismatic.

1. Mărturii şi mărturisiri recente. Despre calităţile de predicator excepţional s-a vorbit şi s-a scris adesea, de câteva zeci de ani. Numele ÎPS Sale este întâlnit şi în cursurile universitare de Omiletică, fiind prezentat ca propovăduitor model¹, împreună cu alţi mari corifei ai amvonului românesc: Antim Ivireanul, Zaharia Boiu, Grigorie Comşa, Ilarion Felea, Nicolae Steinhardt, Antonie Plămădeală, Constantin Galeriu, Ilie Cleopa, Teofil Părăian ş.a. Desigur, acum este cunoscut mai mult ca predicator-arhiereu. Dar până la această treaptă, Arhimandritul Bartolomeu a predicat de nenumărate ori, cu timp şi fără timp, în multe biserici, mai ales la hramuri, cum erau cele de la Catedrala Patriarhală, ori de la Mănăstirea Văratic. Iar din clipa trecerii la cele veşnice, majoritatea celor interpelaţi să spună câteva cuvinte, pentru presă, ori pentru diferite posturi de radio-tv, au evidenţiat spontan şi însuşirile lui omiletice, însuşiri care au fost invocate şi în necrologurile rostite în cadrul slujbei înmormântării. Ele sunt de la sine grăitoare şi socotim potrivit să prezentăm, selectiv, câteva, fără niciun comentariu personal, îngăduindu-ne doar anumite sublinieri ale unor expresii „cheie":

„Talentul literar l-a ajutat să devină şi un predicator talentat, care folosea adesea metafora sau expresia artistică pentru a sublinia legătura dintre credinţa creştină şi viaţa cotidiană a omului din societate..." (PF Patriarh Daniel, fragment din necrologul rostit în catedrala din Cluj).

* * *

„L-am cunoscut în urmă cu multă vreme şi am ascultat cu multă atenţie cuvântările, predicile şi omiliile sale şi de fiecare dată am simţit că în cuvântul său păstoresc era un om sincer, corect şi concret. Pentru aceasta, vorba sa avea puterea Duhului Sfânt, care întotdeauna zideşte" (ÎPS Irineu, Mitropolitul Olteniei, Lumina, 2 febr. 2011).

* * *

„Pentru eforturile depuse în sprijinul apropierii celor două Biserici (Ortodoxă şi Luterană, n.n.), cu binecuvântarea Mitropolitului Bartolomeu, mi s-a conferit în toamna anului trecut titlul de Profesor honoris causa al Facultăţii de Teologie din Cluj, fapt care a consolidat şi mai mult, peste timp, legătura mea cu marele om care a fost Bartolomeu Anania. Cel mai mult l-am apreciat însă pentru predicile pe care le rostea" (Manfred Wagner, Prelat Württemberg, Lumina, 2 febr. 2011).

* * *

„Arhiereul clujean era într-adevăr un iscusit cuvântător de Dumnezeu, o trâmbiţă a adevărului revelat, care înălţa şi transfigura pe cei ce-l ascultau" (PS Irineu Bistriţeanul, fragment din necrologul rostit la înmormântare).

* * *

„Calitatea sa de orator era deplin recunoscută şi certificată de afluenţa extraordinară de credincioşi acolo unde slujea şi cuvânta. Avea un simţ extraordinar al mlădierii cuvântului în forme pătrunzătoare de suflet, dar avea şi disciplina pregătirii discursurilor. Narator plin de farmec pentru toate vârstele, dar şi un păstor care, în cuvântări, se apropia de nevoile speciale ale cetăţii" (Pr. Prof. Ioan Chirilă, Lumina, 13 febr. 2011).

* * *

„Frumuseţea cuvintelor, greu de egalat, a fost darul pe care Arhimandritul şi, mai târziu, Arhiereul Bartolomeu l-a dăruit, ca prinos al sufletului, Bisericii" (Arhim. Timotei Aioanei, Lumina, 3 febr. 2011).

* * *

„Despre ÎPS Bartolomeu simt nevoia să scriu în şoaptă. Cine nu i-a ascultat predicile n-a simţit cel mai puternic tremurat de genunchi dintr-o viaţă de om. De lângă cuvântul lui am ieşit mereu mai cuminte, dornic să-mi pună Dumnezeu şi mie degetul pe frunte, aşa cum L-a pus pe creştetul acestui părinte al românilor..." (Cristian Mihai Chiş, Editorial: „Bartolomeu chiar iubea...", Ziare.com, 1 febr. 2011).

* * *

„Predicile sale de la 15 august, an de an, sunt pline de căldura celui care se ştie iubit şi care, din iubire, vrea să îi prevină pe ceilalţi de ispitele vrăjmaşului. Teme precum ecologia spirituală, intrarea demnă în Europa sau abrutizarea societăţii prin mass-media subculturală - toate acestea erau abordate de Mitropolitul nostru din grija asemănătoare a Maicii Domnului de a nu îşi vedea copiii sufleteşti rătăcind pe căi greşite. Nu este vorba despre moralism, ci despre un act concret de iubire, de solidaritate, de înţelegere" (Radu Preda; vezi Vlad Pintea (BuzzNews) şi Radu Preda despre ÎPS Bartolomeu Anania, în Citade de Deus, 10 febr. 2011)

* * *

„Vocea ÎPS Bartolomeu rămâne ca un ecou în sufletele noastre. Îl ascultam mereu cu mare drag când predica şi cuvintele sale îţi pătrundeau fiinţa. Îl vom purta mereu în inimile noastre. Simţim o pierdere enormă..." (Maria, 44 de ani, în Lumina, 3 febr. 2011).

* * *

2. Predica - un lucru „grav"! Pe unul din pereţii holului central de la Liceul „Dinu Lipatti" din Bucureşti se află o fotografie mărită a marelui pianist şi compozitor, Lipatti (1917-1950), trecut în veşnicie la numai 33 de ani, sub care sunt reproduse câteva din cuvintele sale memorabile: Muzica e un lucru grav! Când citeşti prima oară eşti tentat să crezi că „grav" ar însemna ceva „primejdios", care trebuie evitat, care poate face rău... Muzica poate fi, într-adevăr, primejdioasă, dacă se apucă să cânte un nepriceput, întrucât face rău, desigur, celor ce ascultă. Adjectivul „grav" are însă, potrivit DEX, alte câteva înţelesuri semnificative, la care cu siguranţă s-a gândit ilustrul muzician (selectăm din sensurile indicate în dicţionar): greu, extrem de important, profund, solemn, adânc, foarte serios, care necesită o atenţie deosebită, demn, sobru...

În deplin asentiment cu cele gândite şi exprimate de celebrul nostru conaţional, apreciem şi noi, pentru câmpul omiletic slujit de Mitropolitul Bartolomeu, că predica e un lucru grav, în sensul de lucrare grea, foarte serioasă, solemnă din punct de vedere liturgic, care necesită un efort deosebit. Mai ales pentru cei cu răspunderi ierarhice înalte, ori pentru cei care şi-au dobândit un loc şi un nume respectat în ierarhia propovăduitorilor consacraţi. Sfântul Ioan Gură de Aur, recunoscut unanim ca cel mai mare predicator patristic, spune că predicile reuşite cer sârguinţă şi osteneală multă, mai ales de la predicatorii avansaţi, subliniind că predicatorii mari trebuie să muncească mai mult decât predicatorii slabi! Afirmaţie paradoxală. După logica simplă, am fi tentaţi să întrebăm: nu cei slabi, începători etc. trebuie să ostenească mai mult? Dar Sfântul Părinte explică astfel: „Preotul nu-i scutit de muncă sârguincioasă şi continuă nici când are un deosebit talent oratoric - şi sunt puţini din aceştia! - pentru că nu te naşti cu talent oratoric, ci îl dobândeşti prin studiu²... Prin urmare, predicatorii mari trebuie să muncească mai mult decât predicatorii slabi. Căci ascultătorii judecă predica nu după cuvintele predicii, ci după faima predicatorului. Prin urmare, când un predicator mare întrece pe toţi ceilalţi predicatori în cuvânt, atunci mai cu seamă trebuie să muncească pentru pregătirea predicilor, mai mult decât toţi. Lui nu-i este îngăduit să ţină o predică proastă, lucru care poate să i se întâmple în chip obişnuit unui oarecare; dimpotrivă, dacă predica sa nu-i la înălţimea renumelui său, pleacă din faţa ascultătorilor încărcat de nenumărate batjocuri şi critici..."³.

Slujitorii cu vechime în preoţie şi la amvon cunosc pe pielea lor mulţimea dificultăţilor legate de redactarea şi susţinerea predicii, din primele clipe ale schiţării unui plan şi până la rostirea efectivă în faţa enoriaşilor. Mai ales atunci când îţi propui să vorbeşti liber (şi aşa este recomandabil), de multe ori chiar fără schiţa orientativă, ci doar cu o cruce, ori cu Scriptura în mână. Uneori îţi tremură mâinile şi picioarele de emoţie, alteori îţi dă de furcă transpiraţia, alteori ţi se usucă cerul gurii... Nu de puţine ori ţi se întâmplă să nu îţi vină în minte ideea imediat următoare şi trebuie să improvizezi în fracţiuni de secundă o frază de legătură, care nu era în plan. Cât este de greu, de asemenea, să alegi, din mulţimea învăţăturilor de credinţă şi noianul sfaturilor practice, doar ceea ce este potrivit pentru tema respectivă, ca să înţeleagă credinciosul simplu, dar să fie mulţumiţi şi intelectualii prezenţi. Cât este de anevoios, apoi, să concentrezi într-un timp psihologic acceptabil doar ceea ce trebuie, ca să rosteşti o predică, şi nu o conferinţă sau prelegere. Uneori este mai greu să ţii o cuvântare scurtă, concisă, dar „completă" pentru acel moment liturgic, decât una dezvoltată, în care te poţi desfăşura în voie. Pentru o predică ocazională, concentrată (la cununie, înmormântare etc.), efortul redactării este mult mai intens decât pentru alcătuirea unei predici duminicale, relativ extinse. Este nostim, dar instructiv, ceva ce s-a reţinut în biografia lui Lenin, care, deşi dictator, criminal etc., avea totuşi o bună pregătire intelectuală. La finalul unei scrisori foarte lungi pe care i-a trimis-o lui Stalin, el notează: „În sfârşit, să mă ierţi că n-am avut timp să compun o scrisoare mai scurtă...". „N-a avut timp", adică, să facă efortul documentaristic şi de redactare pentru un mesaj concis.

Ei bine, Mitropolitul Bartolomeu a excelat în ceea ce stilistica omiletică numeşte „calităţi de bază ale stilului": concizie, claritate, precizie, corectitudine, puritate lexicală etc. Nu-i timp şi loc acum pentru a detalia cu exemplificări aceste calităţi, dar să ne amintim, fie şi în treacăt, mai ales de stilul concis şi direct al ÎPS Sale. Începutul oricărei predici este cât se poate de direct, ex abrupto - cum spun omileţii, iar tratarea subiectului, de asemenea. Când îşi propunea, bunăoară, să meargă de la Cluj la Bistriţa, nu o lua prin Jibou, ori Baia Mare, ci prin Beclean! Iar în istorisirea unor fapte nu începea de la Adam, ori de la `48, cum procedează, din păcate, destui confraţi predicatori, spre disperarea nefericiţilor ascultători.

Ajuns pe o culme oratorică unanim admirată (inclusiv de adversari!), Părintele Mitropolit nu a dezamăgit niciodată. Desigur, nici lui nu i-o fost uşor întotdeauna, mai ales în anii din urmă, când bătrâneţea şi bolile s-au adăugat la obstacolele curente pe care le întâmpină un predicator conştiincios. Ascultând predicile înregistrate, ori în direct - la radio Renaşterea, constatăm uneori mici inadvertenţe, repetiţii, chiar rostirea greşită a unui cuvânt, câte un puseu de tuse etc. etc. Dar şi în aceste cazuri remarcăm un aspect extraordinar: cum reuşeşte, de fiecare dată, să „repare" inerentele scăpări, corectând cuvântul greşit, ori apelând la un sinonim care elimina pe loc uşoarele confuzii de moment. Este, de altfel, ceea ce însuşi Sfântul Ioan Gură de Aur notează, cerând îngăduinţă pentru predicatorii mari, care, în definitiv, sunt şi ei oameni şi pot greşi⁴, apostrofând pe cei neînţelegători: „Nimeni nu se gândeşte că în definitiv, predicatorul este şi el om şi nu poate fi totdeauna la fel, nici nu poate fi excepţional în orice predică. Este firesc să greşească uneori şi să facă predici mai prejos de talentul său oratoric"⁵. La ÎPS Bartolomeu, pentru oricine vrea să recunoască, proporţia între excepţional şi mai puţin excepţional este netă în favoarea excepţionalului, din câteva motive pentru care le vom analiza ceva mai încolo.

3. Dovada că se poate. E posibil ca cineva să predice fără să plictisească niciodată ascultătorii? Mai mult, nu doar să nu-i plictisească, ci să vorbească întotdeauna la limita superioară a posibilului, în aşa fel ca de fiecare dată ascultătorii să plece acasă pe deplin mulţumiţi? Mitropolitul Bartolomeu a dovedit că se poate!⁶ Şi, să recunoaştem deschis, foarte puţini pot dovedi acest lucru. Mai degrabă ni se face adesea, din păcate, dovada inversă: predici lungi, dezlânate, plictisitoare, care produc chin şi revoltă în sufletele bieţilor ascultători care se întâmplă să fie de faţă. Alteori, dacă nu sunt dezlânate, fac caz de excesivă erudiţie, semănând mai mult cu nişte conferinţe, ori prelegeri teologice sofisticate, pe care doar „conferenţiarii" le pricep, şi nici ei întotdeauna, în final meritând acelaşi calificativ: plictisitoare! Deşi ei poate se cred extrem de avansaţi, astfel de predicatori s-ar încadra perfect în categoria celor pe care Mitropolitul Bartolomeu i-a gratulat, cu umorul său de o fineţe remarcabilă: „Îmi pare rău că nu pot să-i acuz de prea multă inteligenţă!" Procentual, însă, predicile slabe, de toată trebuinţa - cum li se zice, sunt parcă mai numeroase decât „conferinţele". Cât de actuale sunt în această privinţă cele semnalate de părintele profesor Grigorie Cristescu, prin anii `50 ai secolului trecut, vorbind despre cauzele eşecurilor de amvon: „Teme imprecise, neclare, vagi, o dezvoltare confuză, haotică, articulaţii artificiale sau sclerotice, concluzii lipsite de orice dinamism. Tu, predicator, eşti izolat de viaţa din vremea ta şi prezent în trecutul îndepărtat..." Apoi sfătuieşte tranşant: „Mai bine nu predica! Sau povăţuieşte-ţi cu bunătate pe enoriaşii tăi să fie oameni de omenie şi rânduială. Sau lasă a se citi la strană, domol, Cazania din bătrâni, cu tâlcul ei limpede şi cuminte..."⁷.

Dacă nu S-ar fi întrupat Mântuitorul Iisus Hristos, n-am fi avut dovada că cineva poate predica desăvârşit. Cu toate că Vechiul Testament e plin de exemple de oameni ai lui Dumnezeu care au grăit cu autoritate, frumos şi convingător, ca, de pildă, proorocii, despre nimeni nu s-a spus ca despre Iisus Hristos: „Niciodată n-a vorbit om aşa cum vorbeşte Omul Acesta!" (Ioan 7, 46). Păstrând proporţiile, trebuie să recunoaştem şi să mărturisim că dacă Biserica noastră nu l-ar fi avut pe Mitropolitul Bartolomeu, am fi avut un predicator mai puţin în ceata celor despre care să se poate spune că au vorbit la un nivel foarte apropiat desăvârşirii. Mai mult, cunoaştem clujeni vârstnici care susţin, fără să exagereze cu nimic, că nimeni n-a mai vorbit în Catedrală, în ultimii zeci de ani, atât de convingător ca ÎPS Bartolomeu. Cu puţin timp în urmă, un profesor universitar de teologie din Cluj îmi mărturisea admirativ că, din ziua înmormântării ÎPS Sale, ascultând zilnic postul de radio Renaşterea, fie acasă, fie în maşină, a fost încântat să audă destul de des vocea Mitropolitului trecut în veşnicie, constatând: indiferent de subiect, timpul şi locul rostirii, toate cuvintele din predici, conferinţe, dialoguri cu presa etc. se situează la limita de sus a frumuseţii şi persuasiunii. Aşadar, dacă cineva ar ţine cu dinadinsul să ne spună că în zilele noastre pretenţiile ascultătorilor sunt atât de mari încât nimeni nu poate să-i mulţumească, exemplul Mitropolitului Bartolomeu îl contrazice categoric. Dincolo însă de înregistrări, cărţi, predici tipărite ş.a., unul din marile servicii pastoral-omiletice pe care ni le-a făcut ÎPS Sa este dovada că se poate. Şi această dovadă este extraordinar de încurajatoare!

Acum 100 de ani, să zicem, dacă cineva ar fi susţinut cu argumente că e posibil ca omul să păşească pe Lună, ar fi fost luat drept visător, dacă nu smintit. Dar Neil Armstrong, Michael Collins şi Edwin Aldrin au dovedit, în ziua de 20 iulie 1969, că se poate, primii doi păşind efectiv pe satelitul pământului, iar al treilea asigurând securitatea modulului pilot în spaţiu. Au dovedit, desigur, printr-o pregătire prealabilă de excepţie, dar cu ajutorul lui Dumnezeu. Îmi amintesc ca acum: eram elev la liceu şi am urmărit lansarea spre Lună. Înainte de a se porni motoarele, cei trei, împreună cu toată suflarea de la NASA, au rostit Rugăciunea Domnească, Our Father in heaven... (Tatăl nostru Care eşti în ceruri...). Şi încă un exemplu similar: până în secolul al XX-lea, vârful Everest din Himalaia (8848 m) părea de neatins. Neozeelandezul Edmund Hillary a dovedit, în 1953, că se poate! Tot printr-o pregătire asiduă şi tot cu ajutorul lui Dumnezeu. Dar şi al Sfintei Cruci: ca dovadă a credinţei, înainte de a coborî, Hillary a îngropat acolo o cruce mică⁸.

Nu închidem acest paragraf, fără să pomenim aici încă un exemplu dintre cele mai frumoase, credem, în care vom vedea că părelnicul imposibil poate deveni posibil, de data aceasta în spiritualitatea ortodoxă. Anume, că cineva poate vorbi cu Dumnezeu, poate avea stări de extaz duhovnicesc etc., în urma unei râvne pe măsură. Este vorba de experienţele mistice ale Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022). Dăruit de Dumnezeu cu un şir de viziuni şi descoperiri tainice, consideră oportun să mărturisească despre ele şi ucenicilor. Cum era de aşteptat, unii nu îl cred, alţii se smintesc, socotind mărturisirile acte de mândrie, iar alţii se revoltă, părăsindu-l. Sf. Simeon, duhovnicesc înţelegător al acestor omeneşti reacţii, nevoind a-i lăsa nedumeriţi, recurge la un act pedagogic firesc: le explică motivul pentru care şi-a mărturisit anumite descoperiri, în loc să le ţină în taină, aşa cum s-ar fi aşteptat unii, reproşându-i că asemenea experienţe se ţin ascunse, dintr-o „elementară smerenie". Explicaţiile sale, de o sinceritate dezarmantă, pătrunse de total bun-simţ, sunt îmbrăcate, totodată, în haina unor expresii deosebit de plastice şi sugestive: „Aşa cum un sărac iubitor de fraţi (πτωχ?ς φιλ?δελφος), cerând de la un oarecare om iubitor de Hristos şi milostiv, şi primind nişte bani, aleargă cu bucurie la semenii săi în sărăcie şi le vesteşte, zicându-le în taină: Alergaţi cu râvnă şi voi, ca să luaţi!, arătând cu degetul şi indicându-le pe cel ce i-a dat lui banul, iar dacă aceştia sunt neîncrezători, deschizându-şi palma, le arată însuşi banul, ca să creadă şi să se grăbească să-l ajungă din urmă degrabă pe bărbatul acela milostiv, tot aşa şi eu, smeritul şi săracul şi dezbrăcatul de orice bine şi rob al sfinţiei voastre, al tuturor, făcând experienţa iubirii de oameni şi a compătimirii lui Dumnezeu, şi apropiindu-mă de El prin pocăinţă şi prin mijlocirea sfântului Simeon, părintele meu şi al vostru (Simion Evlavis, n.n.), primind eu, cel nevrednic de orice har, harul, nu suport să-l ascund în sânul sufletului, ci vouă tuturor, fraţilor şi părinţilor mei, vă spun, pe cât îmi este cu putinţă, darurile lui Dumnezeu, vă arăt cum este talantul cel dat mie, şi prin cuvânt îl descopăr desfăcându-mi palma, şi zic nu în ascuns şi în taină, ci strigând cu glas mare: «Alergaţi, fraţilor, alergaţi!»; şi nu strig numai, ci-L şi arăt pe Stăpânul Care l-a dat, punând înainte în loc de deget cuvântul..."⁹.

Asemeni Sfântului Simeon, Mitropolitul Bartolomeu parcă ne îndeamnă la rându-i: „Îndrăzniţi, fraţilor! Daţi-vă toată silinţa! Şi voi veţi avea darul propovăduirii convingătoare, dacă-l veţi cere stăruitor de la Dumnezeu-Cuvântul şi veţi persevera în osteneală!". În aceste posibile cuvinte, ÎPS Sa se întâlneşte cu sfatul realist şi practic al părintelui Dumitru Belu, ilustrul profesor sibian de Omiletică: „O predică, se ştie, are valoarea ostenelii pe care o depui la întocmirea ei"¹⁰.

4. Câteva „atuuri" omiletice. Renumele de predicator exemplar, ÎPS Sa nu l-a dobândit peste noapte şi nici întâmplător. Din întâmplare nu poate rezulta nici măcar o linie dreaptă! - a spus cândva ÎPS Antonie, alt propovăduitor consacrat al Bisericii noastre¹¹. Mulţi dintre cei care s-au pronunţat asupra reuşitelor omiletice ale Mitropolitului Bartolomeu au invocat, pe bună dreptate, vasta lui cultură, talentul poetic înnăscut şi cel scriitoricesc, în genere, bogata experienţă de viaţă, suferinţele din tinereţe, inclusiv din închisoare, prietenia cu oameni mari ai culturii, dar şi cu ţinută morală ireproşabilă etc. De acord cu cele invocate, adăugăm: o bună cunoaştere a Sfintei Scripturi, o vie inteligenţă şi o imaginaţie permanent creatoare, uriaşă forţă de persuasiune, acut simţ al realităţii şi al dreptei măsuri, bunătate părintească şi dragoste nelimitată faţă de păstoriţi. Vom relua, selectiv, câteva dintre aceste „atuuri", cu mici explicaţii şi comentarii:

- ostenelile sale scriitoriceşti sunt cunoscute, îndeobşte. Într-adevăr, cei care sunt harnici în exersarea cuvântului scris dobândesc o mare dexteritate în exersarea cuvântului rostit. Părintele Belu, pe care l-am invocat ceva mai sus, notează în Cursul de Omiletică al PC Sale: „Este necesar ca viitorul preot să se deprindă a se sluji bine de condei, dacă vrea să ajungă a se sluji bine de cuvânt"¹². Mitropolitul Bartolomeu a muncit condeiul pe hârtie mai mult, poate, decât oricare ierarh român. Însă nu doar cantitativ, cât mai ales calitativ. Fiecare pagină semnată de Bartolomeu (Valeriu) Anania este, deopotrivă, frumoasă şi expresivă sub aspect stilistic, dar şi convingătoare din punctul de vedere al conţinutului;

- exemplara cunoaştere a Sfintei Scripturi şi a normelor erminiei biblice sunt dovedite cu prisosinţă de monumentala Biblie pe care a diortosit-o, dar şi de studii şi cărţi adiacente. Bunăoară, pentru creştinii începători în citirea Scripturii (şi cine se poate crede „avansat"?) este de mare utilitate ghidul Introducere în citirea Sfintei Scripturi¹³, o excelentă sinteză a istoriei şi evoluţiei textelor biblice, dar şi a principalelor traduceri. Aşadar, buna cunoaştere şi utilizarea iscusită a Bibliei în predici a însemnat un veritabil atu pentru Mitropolitul Bartolomeu. Să ne amintim şi aici de Sfântul Ioan Gură de Aur şi de faptul că unul din motivele pentru care se află în topul predicatorilor din toate timpurile este calitatea sa de bun cunoscător şi mare exeget al Sfintei Scripturi. Necăjit că mulţi ignoră Cartea Sfântă, el spune cu tristeţe: „Pricina tuturor relelor este necunoaşterea Sfintei Scripturi!"¹⁴ În alt loc, însă, vorbeşte de minunatele binefaceri care vin asupra celor ce se străduiesc a o cunoaşte: „Cât de dulce este citirea Sfintei Scripturi, mai dulce decât orice păşune, mai plăcută decât raiul şi, mai ales, când ştiinţa se adaugă lecturii. Pajiştile, frumuseţea florilor, frunzişul copacilor, iedera şi arbuştii desfătează privirea, dar după puţine zile toate se ofilesc. Cunoaşterea Scripturilor întăreşte însă duhul, curăţă conştiinţa, smulge pasiunile înrobitoare, seamănă virtutea, ne ridică deasupra săgeţilor diavolului, ne face să locuim aproape de cer, eliberează sufletul de legăturile trupului, dându-i aripi uşoare şi face să intre în sufletul cititorilor tot ceea ce s-a putut spune vreodată mai bine"¹⁵.

- uriaşa forţă de persuasiune în predici a ÎPS Sale a fost dovedită de afluenţa impresionantă a credincioşilor, veniţi să-l asculte uneori de la distanţe apreciabile. O predică are finalitate atunci când convinge. Altfel, poţi să spui „câte în stele şi în lună": ai transpirat degeaba şi ai irosit, totodată, timpul ascultătorilor, spre amara lor dezamăgire. Şi oratorii păgâni din Antichitate ştiau că în ecuaţia reuşitei unui discurs intră obligatoriu persuasiunea, influenţarea voinţei pentru a urma îndemnurile primite. Bunăoară, deviza celebrului Cicero, privind scopul întreit al discursului, este arhicunoscută acum: docere necesitatis, delectare suavitatis, flectere victoriae¹⁶. Aşadar, nu doar docere (a învăţa) şi delectare (a desfăta, a delecta), ci şi flectere (a îndupleca, a convinge).

Mitropolitul Bartolomeu a fost nu doar un maestru al persuasiunii, ci a ştiut să înfrunte şi ceea ce oratorii moderni numesc rezistenţa la persuasiune¹⁷. Predicatorii cu experienţă ştiu că nu oricând şi oriunde ascultătorii sunt dispuşi să primească cele grăite lor, mai ales în mediul urban. Orice proces de persuasiune este întâmpinat, în mod instinctiv, de o atitudine „de rezistenţă" din partea celui persuadat. Astfel, conform studiilor de psihologie, în momentul în care ascultătorul (interlocutorul) realizează că urmează a fi persuadat, va adopta o atitudine defensivă, într-o măsură mai mare sau mai mică. Unii dintre ascultători manifestă conştient această opoziţie, dar cei mai mulţi se opun acţiunii de persuadare instinctiv. Cum poate fi învinsă această rezistenţă? Psihologi mai vechi şi mai noi propun nenumărate soluţii, care se referă cu precădere la discursurile publice, dinafara spaţiului eclezial¹⁸, dar care nu trebuie ignorate nici de slujitorii amvonului. Între acestea: tehnica etichetării (utilizarea de complimente încurajatoare); utilizarea umorului fin, de calitate; tehnici de limbaj (prin buna stăpânire a figurilor stilistice şi retorice); crearea de imagini prin cuvinte (cel mai bun orator este cel care poate transforma urechea în ochi! - spune, cu mare dreptate, un bun manual de persuasiune¹⁹) etc. Din punct de vedere omiletic, însă, rezistenţa la persuasiune poate fi eliminată mai ales de atitudinea sinceră şi deschisă a predicatorului, prin folosirea unor mărturii personale. Aici are cuvântul predicatorul aflat la o vârstă venerabilă, aşa cum a fost cazul Mitropolitului Bartolomeu. Cine a urmărit cu atenţie predicile sale a observat că ele sunt presărate adesea cu mărturii şi mărturisiri personale, selectate din experienţa sa unică de slujire şi viaţă. O dată cu acestea, ÎPS Sa a ştiut să apeleze cu iscusinţă şi la ceea ce omileţii numesc „elementele surpriză" ale predicii, care alungă monotonia şi care dau un farmec aparte cuvântării. Bunăoară, de multe ori când vorbeşte despre boli şi vindecări, pe care le prezintă adesea Evangheliile, ÎPS Sa apelează la cunoştinţele de medicină, pe care a studiat-o în tinereţe. Acestea au darul să „distragă" de la plictis şi să determine o atenţie plină de vioiciune.

- cultivarea şi trăirea empatiei cu ascultătorii. Mitropolitul Bartolomeu a dovedit în toate predicile că gândurile sale erau mereu îndreptate spre credincioşi, nu spre sine şi rostirea unor cuvântări în care să-şi etaleze erudiţia şi abilităţile retorice. Din dragoste părintească sinceră, se străduia tot timpul să vorbească pe înţelesul tuturor, fără să cadă în ispita „teologhisirii" demonstrative, cum din păcate constatăm în cazul altor predicatori, care uită de cei pe care îi au în faţă şi îşi auto-satisfac auzul cu subtilităţi şi farafastâcuri, adesea nedigerabile, gândindu-se la ei şi nu la credincioşi, păsându-le de ei, şi nu de cei daţi în păstorire. În această privinţă, este extrem de valoroasă atenţionarea părintelui profesor Sebastian Chilea: predicatorul se găseşte în situaţia aceasta: are un public pentru o temă, nu o temă pentru un public. Acest fapt îl obligă pe predicator să se adapteze publicului său până la totala contopire cu el²⁰. Aceasta este empatia. Termenul este împrumutat din vocabularul grecesc, dar exprimă foarte bine relaţia de comunicare şi comuniune dintre predicator şi ascultători. Empatia (gr. ?ν, în, în interior; π?θoς, suferinţă) este capacitatea de a recunoaşte şi a împărtăşi sentimentele experimentate de către o altă persoană, cum ar fi tristeţea sau fericirea, fără să le fi trăit neapărat tu însuţi. Etologii clasifică relaţionările empatice în câteva categorii: empatia de gândire, empatia de acţiune, empatia de afecte ş.a.²¹. Nu este nevoie aici de multe comentarii suplimentare, ca să realizăm că empatia a fost unul din atuurile omiletice majore ale ÎPS Bartolomeu. A trăit empatic, în primul rând pentru că el, ierarhul cultivat, drept şi inteligent, era un om bun, cu suflet cald, altruist şi afabil, căruia îi erau cu totul străine răutatea, răzbunarea şi invidia.

- „avantajul" de a nu fi fost profesor universitar şi nici doctor în teologie. Am ţinut în mod special să facem această remarcă, din simplul motiv că, în slujirea cuvântului, ÎPS Sa a ştiut să transforme şi dezavantajele în avantaje. Cultura teologică vastă şi inteligenţa sclipitoare i-ar fi deschis fără dubiu calea unei cariere universitare strălucite, deodată cu a doctoratului la fel de strălucit, dacă vitregiile vremii nu i-ar fi pus piedici. Ei bine, cel puţin ca predicator, Mitropolitul Bartolomeu a fost avantajat de aceste omeneşti neîmpliniri: mintea sa nu a fost încorsetată în scheme şi fişiere didacticiste, fiind scutit de ispita rostirii unor prelegeri pretenţioase, în locul predicilor simple (nu simpliste, însă!), clare, sănătoase, pe care le aşteaptă, în mod firesc, credincioşii. Altfel spus, a fost ferit de ispita confundării amvonului cu sala de curs, ispită la care, cu regret notăm, nu prea rezistă toţi universitarii clerici.

5. Predicator harismatic. Vorbind de harisme, nu trebuie să ne gândim numai la darurile Sfântului Duh întâlnite în Biserica primară, despre care scrie Sf. Ap. Pavel corintenilor (cap. XII), ci şi la cele din zilele noastre. Creştinismul timpuriu înregistrează, desigur, forme diverse ale harismelor şi harismaticilor (apostoli, prooroci, didascali, tămăduitori, vorbitori în limbi, păstori, evanghelişti etc.). Unele dintre ele au încetat, întrucât scopul lor era circumscris primelor secole creştine, altele nu, transmiţându-se neîntrerupt, prin succesiune apostolică. Aceste daruri, izvorâte tot din lucrările Sfântului Duh, prezente în Tainele Bisericii ce se săvârşesc de slujitorii consacraţi, se pot cultiva, apoi, printr-o râvnă personală deosebită. Prin Taina Hirotoniei, bunăoară, ierarhii şi preoţii (parţial şi diaconii) exercită cele trei slujiri esenţiale: învăţătorească, sfinţitoare şi conducătoare. Până la un punct, slujitorii nu se deosebesc vizibil. Toţi săvârşesc sfintele slujbe, toţi cântă, toţi predică, toţi se îngrijesc de cele pastoral-administrative. În practică observăm, însă, că fiecare se remarcă, la un moment dat, prin anumite acte în care depăşesc ceea ce este comun: unii au darul cântării frumoase şi impresionante, alţii slujesc cu o mare eleganţă liturgică, alţii sunt recunoscuţi ca foarte buni duhovnici, alţii excelenţi administratori (buni manageri, cum se spune mai nou). Alţii se detaşează, însă, prin darul predicării frumoase şi convingătoare... Iată, aşadar, că darurile Sfântului Duh, comune în esenţă, se pot transforma în harisme personale. Părintele Stăniloae se exprimă fără echivoc în acest sens: „Când un dar sau altul a sporit considerabil, el devine harismă. Aceasta înseamnă o pnevmatizare foarte accentuată a unui om, o covârşire accentuată a legilor naturii de către spiritul uman umplut de Sfântul Duh... Prin aceste harisme ei slujesc şi mai mult celorlalţi, dar şi unităţii Bisericii. Prin ei se face transparentă în mod mai accentuat infinitatea vieţii şi luminii dumnezeieşti. Din ei iradiază o putere care biruieşte adeseori puterile naturii"²². În sensul celor mărturisite de părintele Stăniloae, vorbim şi noi acum de Mitropolitul Bartolomeu ca despre un predicator harismatic.

* * *

În loc de concluzii, în acord cu cele exprimate recent de Radu Preda, dar în asentimentul multora, credem, mărturisim convingerea că va fi greu ca personalitatea Mitropolitului Bartolomeu să fie egalată²³. Sub multe aspecte, adăugăm, dar mai ales sub cel al prestaţiei omiletice. Bine zice Radu Preda, mai departe: „Mitropolitul Bartolomeu nu trebuie imitat, caricaturizat!"²⁴. De altfel, e posibil ca succesorul în scaunul mitropolitan nu doar să-l egaleze, ci să-l şi întreacă în anumite privinţe: abilităţi liturgice, realizări de ordin cultural chiar, administrativ-manageriale etc. Mai greu va fi în privinţa slujirii harismatice a cuvântului! Suntem convinşi, de altfel, că Noului Ales nu-i va fi dificil să rezolve conştiincios noianul de chestiuni pastoral-administrative, nici să conducă soboarele de clerici din Catedrală, nici să negocieze „la sânge" cu greco-catolicii, dar va păşi cu sfială, mari temeri şi emoţii, în amvonul de unde s-a predicat la limita de sus a posibilului²⁵. Şansa oricărui succesor este însă cea sugerată de Radu Preda: nimeni nu trebuie să încerce a-l imita, nici en-gros, nici en detail, deoarece n-ar reuşi decât caricaturizarea lui. Poate fi luat, desigur, ca exemplu de râvnă, conştiinciozitate, realism, bunătate etc., dar nu imitat „ad litteram". Fiecare slujitor reuşeşte atunci când se comportă natural, potrivit firii şi puterilor proprii. Sau, cum sfătuieşte atât de bine zicala populară: fiecare să se întindă cât îi ajunge plapuma!

N-ar fi cuviincios să susţinem acum că Mitropolitul Bartolomeu este cel mai mare predicator român, din toate timpurile, cu toate că sincera admiraţie şi studiile omiletice comparative ne îmboldesc spre o asemenea concluzie. I-am nedreptăţi şi ignora, însă, pe atâţia alţi vorbitori de excepţie, ca Antim Ivireanul, Grigorie Comşa, ori Antonie Plămădeală. Dar, cel puţin pentru Cluj, istoria predicii româneşti se va împărţi mereu în două: cum a fost până la Bartolomeu Anania şi cum este/va fi de la el încoace. În plan naţional, socotim o datorie de suflet să-i rezervăm un loc la masa rotundă a lui Constantin Brâncuşi, cu douăsprezece scaune egale²⁶, la care să stea împreună cu Sf. Ier. Mc. Antim Ivireanul şi cu ceilalţi propovăduitori români de elită, masă la care nu va fi niciunul în frunte, niciunul la urmă, ci toţi în aceeaşi cinste a slujirii. În frunte (în mijlocul mesei, de fapt) este şi va fi prezent tainic numai Iisus Hristos Euharistic, Cuvântul Întrupat, pentru că de la El ne vine tot darul desăvârşit, inclusiv al propovăduirii rodnice, şi numai despre El s-a spus fără putinţă de tăgadă: „Niciodată n-a vorbit om aşa cum vorbeşte Omul Acesta!" (In 7, 46).

1  Vezi de ex. Pr. Dr. Vasile Gordon, Introducere în Omiletică, Editura Univ. Bucureşti, 2001 (ebooks.unibuc.ro/Teologie/omiletica/index.htm), pp. 205-209. Între subiectele de examen la Omiletică ale studenţilor de la Pastorală, anul al IV-lea, se numără şi descrierea, la alegere, a trei predicatori români contemporani. De câţiva ani buni, în topul celor preferaţi pentru această probă se numără şi Mitropolitul Bartolomeu, în alternanţă cu Nicolae Steinhardt, Antonie Plămădeală, Ilie Cleopa şi Teofil Părăian.

2  Poeta nascitur, orator fit! - a spus cândva Cicero, celebrul orator antic; vezi Tusculanae Disputationes, 5, 22.

3  Tratatul despre preoţie, Trad. Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1987, p. 117.

4  Socotim că între drepturile omului se numără şi acela de a greşi. Important este, însă, a nu rămâne în greşeală.

5  Tratatul despre preoţie..., p. 118.

6  Fiecare predică a ÎPS Sale este o dovadă în sine, dar între ele se evidenţiază, credem, Pastoralele de Crăciun şi Paşti. La săvârşirea Liturghiei din aceste zile, credincioşii sunt mai obosiţi ca de obicei, iar atenţia lor este mai scăzută, fireşte. Cu toate acestea, ecourile (feedback-urile) sunt uimitoare: n-am auzit nici un preot, şi cunosc destui în Eparhie, să se plângă, nici în privinţa conţinutului, nici a lungimii. Dimpotrivă, numai cuvinte admirative: conţinut adecvat, mereu în legătură cu problemele cotidiene, exprimare deosebit de plăcută, niciodată prea lungi, niciodată plictisitoare!

7  „Predică pentru vremea ta!", în Glasul Bisericii, an. IX (1950), nr. 7-8, pp. 47-48.

8  Vezi Wikipedia.org/wiki/Everest.

9  Cateheza 34-a, în Cateheze. Scrieri II, trad. Diac. I. Ică Jr, Edit. Deisis, Sibiu, 1999, pp. 347-348.

10  Curs dactilografiat, p. 159.

11  Predică rostită la Sf. Liturghie, 4 iunie 1995, la Oradea. Vezi Telegraful român, an. 142, 1995, nr. 25-28, p. 1 şi 7.

12  Curs..., p. 141.

13  Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2001.

14  Omilia IX la Coloseni, în P.G., 62, 361.

15  Omilia a 5-a, P.G., 63, 485.

16  Aceste trei scopuri au fost însuşite şi de Omiletica creştină prin Fer. Augustin. Vezi De doctrina christiana, IV, 12-27.

17  Informaţiile privind rezistenţa la persuasiune au fost parţial preluate din teza de doctorat a d-lui Petru Stoian, intitulată Metodologia redactării şi prezentării predicii, elaborată sub coordonarea subsemnatului, ms. comp., 2011, pp. 176-185.

18  Vezi, spre ex., Noah J. Goldstein, Steve J. Martin, Robert Cialdini, 50 de secrete ale persuasiunii, ed. Polirom, Iaşi, 2009; sau Kevin Hogan, James Speakman, Persuasiunea mascată. Tactici şi trucuri psihologice pentru învingători, ed. Meteor, Bucureşti, 2008.

19  Robert Gaas, John Seiter, Manual de persuasiune, ed. Polirom, Iaşi, 2009, p. 172.

20 Pr. Prof. Dr. Sebastian Chilea, „Predica de succes", în Mitropolia Olteniei, anul XVIII (1954), nr. 1-3, p. 38.

21 Jacques Cosnier, Introducere în psihologia emoţiilor şi a sentimentelor. Afectele, emoţiile, sentimentele, pasiunile, traducere de Eliza Galan, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 94; apud Pr. Drd. Marius Ciobotă, Discursul omiletic din perspectiva ştiinţelor comunicării, teză de doctorat, elaborată sub coordonarea Prof. Dr. Mihai Dinu şi a Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon (în cotutelă), ms. comp., 2011, pp. 191-193.

22 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Edit. Inst. Biblic, Bucureşti, 1978, vol. II, p. 330.

23 Vlad Pintea (BuzzNews) şi Radu Preda despre ÎPS Bartolomeu Anania, în Citade de Deus, 10 febr. 2011.

24 Ibidem.

25 Nutrim nădejdea că între criteriile departajării şi, în final, alegerii noului Mitropolit de Cluj, membrii Sfântului Sinod îl vor avea în vedere, cu prioritate, şi pe cel legat de amvon, cel puţin din două motive: pe de o parte, pentru că acest criteriu este nominalizat de Sfântul Apostol Pavel (Episcopul să fie fără prihană..., destoinic să înveţe pe alţii, I Tim 3, 2; subl.n..), pe de alta, pentru a se cinsti memoria predecesorului şi pe această linie a destoiniciei învăţătoreşti, pe care a dovedit-o cu prisosinţă.

26 Subscriem erminiilor potrivit cărora „Masa tăcerii" lui Brâncuşi simbolizează Masa Cinei de Taină, înconjurată de cele douăsprezece scaune apostolice şi cu prezenţa tainică a lui Hristos-Euharistic în mijloc.

VASILE GORDON