Bartolomeu Anania: Perioada americană¹

Theodor Damian

Pe oriunde a trecut, Mitropolitul Bartolomeu Anania a lăsat amprente indelebile. A croit un drum, sau cel puţin a lucrat la el, l-a îndreptat, împodobit, l-a reparat, înnoit, „a plantat pomi, a şlefuit diamante", chiar propriul său diamant, făcând în general cam ceea ce spune frumosul proverb japonez: „Înaintea mea n-a fost nici un drum; în urma mea rămâne unul".

Ca peste tot în viaţă pe unde a umblat, deci şi în America, Mitropolitul Bartolomeu şi-a impus puternica sa personalitate, lăsând mereu impresii adânci.

El avea marele dar de a simţi lucrurile, de a le intui, de a le citi în cele ce se întâmplă în jur, de a se pregăti şi interveni mereu la momentul oportun pentru a le folosi în împlinirea unui ţel bine determinat, bine gândit.

Cum destinul său a fost caracterizat printr-o strânsă împletire a propriei vieţi cu cea a Bisericii Ortodoxe Române pe care a slujit-o mereu cu devotament, în ciuda unor anumite intime îndoieli cu privire la vocaţia sa monastică, exprimate pe alocuri în Memorii, odată cu venirea sa în America, Mitropolitul a adus Biserica şi ţara mamă cu el pentru a le împărtăşi şi resădi în sufletul românilor înstrăinaţi, dar totodată a păşit şi în mijlocul problemelor, contradicţiilor, „luptelor" dintre românii aparţinând diferitelor grupări şi mişcări. În acest context, Bartolomeu Anania a acţionat cu înţelepciune şi cu conştiinţa dreptei slujiri a lui Dumnezeu, a Bisericii şi a neamului, menţinută cu obstinaţie chiar şi în momente dramatice, demonstrând mereu verticalitatea personalităţii, a conştiinţei şi a principiilor sale care l-au ghidat toată viaţa.

La venirea sa în America în 1965 şi în toţi cei 11 ani cât a stat, până în 1976, starea exilului românesc era precară. Divergenţele dintre cele două episcopii, cea de la „Vatra" (statul Michigan), condusă de episcopul Valerian Trifa şi cea de la Detroit condusă de IPS Arhiepiscop Victorin Ursachi erau în culmea conflictului, alimentat de o constantă şi maladivă hermeneutică a suspiciunii reciproce, unii numindu-i pe primii legionari, alţii numindu-i pe cei din urmă comunişti. Acuzaţiile reciproce otrăveau relaţiile, presa, însăşi viaţa de zi cu zi a comunităţii româneşti. Bartolomeu Anania nu a avut cum să rezolve aceste probleme, dar cu spiritul său dinamic, cu mintea sa briliantă şi, repetiţie necesară, cu conştiinţa dreptei slujiri, a adus o contribuţie semnificativă şi durabilă la întărirea poziţiei Arhiepiscopiei misionare române, cea aflată în legătură canonică cu Biserica mamă, fapt pentru care era acuzată de „comunism", Arhiepiscopie condusă de IPS Victorin, călugăr desăvârşit, duhovnic autentic, deci un trăitor profund al chemării sale monastice, dar fără darul administraţiei, ajutat doar de teologul George Alexe, om de vastă cultură teologică, istorică şi literară.

De multe ori conflictul dintre cele două părţi cobora la niveluri nepermise în ceea ce priveşte demnitatea clericală, în special, şi umană, în general. Bartolomeu Anania nu a coborât niciodată acolo. Cuvântul lui, rostit şi scris, vibrant şi mereu bine ales, intenţiona să ridice situaţia din starea de decădere unde se afla, transformând conflictul în dialog.

A făcut acest lucru prin predici, conferinţe, articole publicate în buletinele şi revistele parohiilor, prin vizite directe la parohiile Arhiepiscopiei, prin înfiinţarea şi conducerea, singur sau împreună cu George Alexe, de reviste de cultură şi spiritualitate în cadrul Arhiepiscopiei şi articolele publicate în ele.

Astfel, în revistele Noi, Comuniunea românească, revista Credinţa, Almanahul cu acelaşi nume, viitorul ierarh, scriitor de valoare cu producţii literare recunoscute în ţară, prin propria sa creaţie literară publicată în acel context, a încercat şi o schimbare de direcţie în mentalitatea românilor pentru a arăta că energia investită în diviziunea, suspiciunea şi intoleranţa dintre ei pot fi folosite pentru o cauză mai bună. Deşi nu cu rezultate imediate, Bartolomeu Anania şi-a împlinit această misiune cu putere şi cu har. Totodată însă, scrisul său a intenţionat, şi a reuşit parţial, într un fel sau altul, să promoveze şi să întărească în sufletele românilor ideea apartenenţei la neamul, cultura şi spiritualitatea românească.

Ideea unităţii de conştiinţă şi inimă, de cultivare a spiritului de frăţietate întru credinţa Bisericii mame constituia un ţel chiar şi între românii din aceeaşi grupare, aceea din episcopia canonică condusă de IPS Arhiepiscop Victorin, pentru că dacă acolo nu erau dezbinări, de încurajare pe această linie era însă nevoie.

Prin activitatea sa literară intensă şi de calitate în Statele Unite, cu autoritatea sa morală provenită din recunoaşterea în ţară a talentului său dar şi prin evidenţierea acestui talent şi a inspiraţiei sale prin însuşi scrisul său, chiar şi în faţa cititorului care abia atunci îl descoperea, Bartolomeu Valeriu Anania a adus un stimulent de forţă la acest nivel în viaţa românilor americani, necesar şi salutar, demonstrând că se poate face cultură autentică şi departe de casă atunci când ai casa în suflet, atunci când departele nu ştirbeşte lăuntrul, ci dimpotrivă îl fertilizează, ideea de bază fiind aceea că bucuria creaţiei şi emulaţia în acest domeniu pot, fie şi câtuşi de puţin, să diminueze din sentimentele negative care pot stăpâni sufletul cuiva.

Cei care l-au cunoscut personal pe Bartolomeu Anania nu-l pot uita. Numeroasele mele convorbiri pe care le-am avut cu mulţi din aceşti oameni atestă afirmaţia făcută. Cei care nu l-au cunoscut în mod direct, generaţiile de după plecarea sa din America au auzit şi aud de la primii, pentru că despre Bartolomeu Anania nu poţi să nu vorbeşti. Viaţa sa palpitantă, dramatică, în care Dumnezeu i-a rânduit să aibă roluri cheie, cel mai adesea salutare, a fost înţeleasă de el însuşi ca o chemare la împărtăşire, după cum cărţile sale reprezintă o ofrandă euharistică datorită forţei cu care autorul reuşeşte să comunice trăirile şi frământările sale celorlalţi ca într-un banchet intelectual, spiritual, şi totodată ca un pelerinaj pe care cititorii sunt invitaţi să-l facă în sufletul, viaţa şi istoria autorului.

IPS Bartolomeu Anania a trăit în aşa fel încât să poată fi amintit, dăruindu-se pe sine, cu generozitate, celorlalţi. Acesta este sensul adânc al veşnicei pomeniri. Aşa i se face pomenirea veşnică, şi peste ocean, ca şi în ţară.

1 În această tabletă nu intenţionez să fac o cronică detaliată a activităţii lui Bartolomeu Anania în timpul prezenţei sale în America (multe detalii sunt deja oferite în celebrul volum de Memorii publicat de Mitropolit în 2008, la Editura Polirom, Iaşi), ci doar o evocare a semnificativei sale prezenţe în SUA din punctul de vedere al celui sosit acolo după el şi care a cules impresiile puternice pe care IPS Sa le-a lăsat.

THEODOR DAMIAN