O cruce la răscruce

Dan C. Mihăilescu

În urmă cu aproape treizeci de ani, când Zoe Dumitrescu-Buşulenga mi-a făcut cunoştinţă cu Valeriu Anania, cel dintâi gest al acestuia care m-a cucerit a fost strângerea bărbătească de mână. Mişcare de cavaler înzăuat, iute însoţită de încruntarea evaluativă a privirilor străpungătoare şi, apoi, de un zâmbet sigur, înţelegător şi darnic. Exact cu acelaşi zâmbet, deopotrivă patern şi fratern, de năpraznică tandreţe, avea să ne întâmpine ÎPS Bartolomeu Anania în vara lui 2007, când, împreună cu Tania, i-am fost oaspeţi o săptămână la Mănăstirea Nicula, al cărei stareţ era pe atunci părintele Dumitru Cobzaru. Zile de neuitat, pe de o parte graţie rafinatelor suite de alchimie gastro-senzorială, dar mai ales pentru lungile seri de taclale literare, când fiinţa prelatului se însufleţea captivant, uneori nostalgic şi ghiduş, alteori clipind parşiv la amintirile picante. E teribil ce tare, ce năvalnic, aş zice: dumnezeieşte pulsa inima Scriitorului în făptura omului Bisericii.

Am povestit circumstanţele primei întâlniri în prefaţa celei de-a cincea ediţii din Rotonda plopilor aprinşi, apărută la editura Limes în 2005. Dacă le-am reluat acum, am făcut-o pentru a rezuma încă o dată fiinţa acestui luptător de forţă, un adevărat „haiduc al religiei", cum ţin minte că i-am spus atunci doamnei Buşulenga. Ba chiar am avut tupeul să-i spun că l-aş vedea foarte bine jucând rolul axial din Tulburarea apelor de Blaga, alături de o Nonă aprinsă la fel (deşi alt-fel!) ca plopii din evocările domniei sale. Rar se întâlneşte un aşa amestec fermecător (şi, pentru multă lume, copleşitor) de energie şi smerenie, de evlavie şi răzvrătire, atâta clocot fizic şi patos metafizic, foarte bine strunite, însă, în chingile diplomaţiei ecleziale. Multiplă înzestrare, în egală măsură binecuvântare şi neşansă.

Să mă explic.

În cuprinsul vieţii literare, posteritatea lui Valeriu Anania e ca o cruce la răscruce. Ea suferă - şi tare mi-e teamă că va mai suferi - de pe urma plurivalenţei scriitorului. Aici, autorul Rotondei împărtăşeşte în esenţă acelaşi destin cu Mircea Eliade şi Nicolae Steinhardt.

Greu, extrem de greu se poate imagina o voinţă exegetică şi o putinţă hermeneutică încorporate în aceeaşi persoană, care să reuşească acea sinteză interpretativă a creaţiei eliadeşti capabilă să focalizeze fără fisuri ierarhizante opera istoricului religiilor şi a profesorului, bibliografia stufoasă a romancierului realist-psihologic, dar şi capodoperele nuvelistului fantast, laolaltă cu strălucitoarea lui eseistică, dar şi cu dramaturgia, ori - mai cu seamă - extraordinara lui operă memorialistică. De unde să începi a toarce firul? Care trebuie să-ţi fie esenţa profesională pentru a reuşi arhitectura şi echilibrul cupolei în stare să nu nedreptăţească niciun subansamblu al echilibrului ? De aici şi rezervele publicului, dezorientat în labirintul unei personalităţi cu extrem de puţine înzestrări egale în cultura română. Aşa cum cititorul „de rând" surâde mefient când vorbeşti de o constelaţie enciclopedică începând cu Cantemir, continuând cu Hasdeu, Eminescu, Iorga, Pârvan (doar până aici merge îndeobşte încredinţarea „receptorului"), pentru a ajunge la Eliade, Culianu şi Patapievici (unde intervine încruntarea), tot aşa lumea literară este încă departe de a înscrie numele lui Mircea Eliade imediat alături de Camil Petrescu, Sadoveanu, Rebreanu, dar chiar şi alături de Cezar Petrescu sau Ionel Teodoreanu!

Cu Nicolae Steinhardt şi „monahul Nicolae de la Rohia" se întâmplă, în ultimă instanţă, acelaşi lucru. Probozit de coreligionarii iniţiali, considerat „trădător" prin convertire şi, prin urmare, nesusţinut mediatic aşa cum s-ar cuveni, el e privit cu circumspecţie şi de mediul ortodox, unde mulţi îl consideră un intrus, chit că a făcut de unul singur cât cel puţin o mănăstire pentru imaginea creştinătăţii. E de-ajuns să ne gândim fie şi numai la un singur fapt impresionant : că numele i-a fost citat de Papa Ioan Paul al II-lea cu prilejul vizitei sale istorice la Bucureşti! Ei bine, între N. Steinhardt şi monahul Nicolae de la Rohia, în loc să fie un pod, este o răscruce. Una cu două indicatoare antinomice, gata să dezorienteze şi să descurajeze elanurile călătorului. De unde începi şi unde vei însuma evaluarea: de la tulburătoarele predici ale creştin(at)ului, sau de la recenziile cronicarului literar? de la eseurile cinefilului, sau de la liberalul gânditor sociopolitic? de la Jurnalul fericirii, sau de la abordările spiritualităţii ebraice? De aici, aşadar, ca şi la Eliade, o nesfârşită deambulare a exegezei în căutarea acelui Punct capabil să sprijine lumea operei.

Nu altfel se întâmplă cu ÎPS Bartolomeu şi Valeriu Anania, două nume „răstignite" între literatura laică şi oratoria religioasă, între memorialistică şi dramaturgie, proză, poezie, predică, diplomaţie. Dinspre Biserică, scrierile sale fac figură de capriciu, de meandre biografice nu o dată inconvenabile, de nu chiar de riscantă asumare de contradicţii. Dinspre prejudecăţile literaţilor, duhul predicilor sale nu e lesne discernabil, lirismul teatral pare datat, fibra suprarealistă a unor proze este în chip flagrant necorelabilă cu admirabila lucrare de diortosire a traducerii Bibliei, iar biografia, prin unele segmente ale ei - şi în special prin Memorii - poate ajunge să surclaseze pur şi simplu ansamblul estetic al operei.

Oricum, până la apariţia exegetului complet, avem a lua aminte în egală măsură la lecţia rostitorului creştin, a pilduitorului moral, ca şi la redutabila forţă a evocatorului, plus posibilele surprize ale memorialistului. În frumoasa, rafinata severitate a camerei sale de lucru de la Nicula, hărţuit de imboldurile noastre privind luminarea episoadelor încă umbroase ale biografiei sale politice, ÎPS Bartolomeu şi-a descuiat seiful arătându-ne un caiet „menit să apară când eu n-am să mai fiu", cu, probabil - sper -, destule dezvăluiri apte să-i recalibreze statutul postum.

Mă gândesc, aşadar, cu frăţească invidie la sarcina testamentară a lui Aurel Sasu.

Cât despre Sfinţia Sa, e limpede că a rotunjit un destin de-o bogăţie sufletească şi o tărie exemplare, punctat pe alocuri de o complexitate ameţitoare. Tulburătoarele amintiri din celula interogatoriilor şi declaraţiilor date sub efectul drogului, fervorile patriotic-solidarizante ale studentului insurgent, cazuistica suculentă a evocărilor din lumea medicală şi literară, harul truditorului întru cuvânt, bine încercat de voluptatea arhaismelor, ca şi aliajul (teoretic paradoxal, dar seducător în concretul textelor) de Blaga şi Arghezi, sprijină în egală măsură un capitol solid de istorie literară şi un loc însemnat în galeria ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române.

Nu ştiu cu ce (sau cât) ne-a rămas dator Înalt Prea Sfinţia Sa, dar cu siguranţă cei îndatoraţi peste margini suntem noi, cei în viaţă şi care putem depune mărturie.

DAN C. MIHĂILESCU