Bartolomeu Anania - un om pentru eternitate

Mircea Popa

Toţi cei care l-au cunoscut sau au fost în preajma Î.P.S. Bartolomeu Anania, fie că au fost ierarhi, preoţi, cărturari sau simpli credincioşi, s-au simţit cutreieraţi de adierea binecuvântată a spiritului său robust şi plin de cucernicie. Toţi au fost nişte privilegiaţi, deoarece din cuvintele sale, din harul său bisericesc, din modul său de a fi simţeai că trebuie să te înalţi, să te îmbunezi, să treci dincolo de vremelnicie. Pentru Arhiepiscopia şi Mitropolia Clujului, el a fost un om providenţial. A fost cărturarul rafinat şi erudit, ridicat la rangul ce i se cuvine prin muncă, înţelepciune, înzestrare, har sufletesc. Suflet nobil, ieşit din rădăcina vânjoasă a arborelui său ţărănesc, cu vechi ascendenţe preoţeşti, Valeriu Anania a fost un tânăr învăpăiat, care şi-a descoperit de foarte timpuriu talentul literar, debutând la numai 14 ani, pe când era elev la Seminarul Central din Bucureşti, cu poezia „Pământ şi cer", publicată în revista Ortodoxia din 13 octombrie 1935. Peste câţiva ani va redebuta la Radio cu piesa „Jocul fulgilor", iar o altă piesă, „La furcărie", îi este prezentată pe scena Teatrului Ligii Culturale din Bucureşti, în mai 1939. În 1941 va iniţia şi conduce revista Dacia rediviva, ca un protest împotriva Dictatului de la Viena, în paginile căreia pledează pentru reîntoarcerea la cuvântul lui Eminescu, prin studiul „Condiţia existenţei terestre a lui Eminescu". În 1942 e primit în monahism şi lăudat de Arghezi, pe care l-a fermecat poezia „În singurătăţi", apărută în Gândirea. Sfârşindu-şi studiile liceale, vine la Cluj şi se înscrie la Conservator şi la Medicină, aici, la Cluj, fiind ales preşedinte al Centrului Studenţesc „Petru Maior" şi colaborând la revista Abecedar literar din 1946. A avut neneorocul să-şi facă ucenicia cărturărească în cei mai grei şi mai învălmăşiţi ani ai istoriei pătimirii româneşti, când evenimentele istorice se succedau cu repeziciune, iar răsturnările de situaţii erau la ordinea zilei, ani în care negura comunismului şi primejdia sovietismului ameninţau din toate părţile. Tânărul student, care simţea şi gândea româneşte, a intuit că tânăra generaţie nu putea sta nepăsătoare în faţa valului de atacuri şi mistificări aruncate pe piaţă de cei care voiau să învrăjbească spiritele, să provoace tulburări între noi şi minoritari. Era în joc şi soarta Ardealului, care încă nu fusese hotârâtă la tratativele de pace. Într-un Cluj asediat şi asaltat de forţele obscure ale extremiştilor maghiari, deveniţi peste noapte din criminali horthyşti comunişti fanatizaţi, Valeriu Anania a trebuit să facă faţă atacului banditesc asupra căminului „Avram Iancu", pus la cale de minţi diabolice. Calea rezistenţei decente împotriva patimilor dezlănţuite a fost singurul mod de a risposta al tinerilor studenţi de atunci, care, în intransingenţa lor, nu au acceptat pertractări şi promisiuni mincinoase. Pentru rolul său de lider al mişcării studenţeşti, el a fost trecut pe listele indezirabililor, hăituit, condamnat şi închis, trecând mai apoi prin cumplitele experienţe ale închisorilor comuniste, când aceiaşi neînduplecaţi torţionari au dorit să-l aibă la mână pe patriarhul Justinian, sub pretextul că s-a înconjurat de elementele cele mai reacţionare. Au urmat ani de grei de pribegie, de treceri de la un schit la altul, de reculegere şi creaţie în singurătate, de cumplite suferinţe materiale, trupeşti şi sufleteşti, până când misiunea primită în Statele Unite l-a pus la adăpost de noi ameninţări. Din 1982 s-a retras la Mănăstirea Văratec, dedicându-se traducerii Sfintei Scripturi după Septuaginta, lucrare pe cât de complicată, pe atât de pasionantă, pe care a dus-o la bun sfârşit în anii care au urmat. Evenimentele din 1989 l-au readus în atenţia celor care doreau o reformă reală a Bisericii, devenind membru al Grupului de Reflecţie pentru înnoirea Bisericii, conclav care a beneficiat de sfaturile şi ideile sale înţelepte, impunându-se, alături de părintele Galeriu şi teologul D. Stăniloae, drept spiritul cel mai luminat şi mai echilibrat al iniţiativelor legate de apărarea tradiţiilor Bisericii noastre.

Un eveniment cu totul special în biografia sa a fost acela al alegerii la 7 februarie 1993, cu o lună înaintea împlinirii vârstei de 72 de ani, ca arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, ctitorie cu mare rol în viaţa enoriaşilor din această parte de ţară. La scut timp a fost ales membru de onoare al Senatului Universităţii de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu", „Cetăţean de Onoare" al municipiului Cluj-Napoca, Senator de Onoare şi Membru al Marelui Senat al Universităţii „Babeş-Bolyai", apoi „Doctor Honoris Causa" al acestei Universităţi şi a celei din Alba Iulia etc. În paralel, opera sa literară, cu mai puţină vizibilitate până atunci, îşi începe tot mai puternic drumul înspre conştiinţa publică. În 1990 vede lumina tiparului Amintirile peregrinului apter şi cartea sa de publicistică Cerurile Oltului, în 1992 Imn Eminescului, în 1993 piesa Hoţul de mărgăritare, în 1995 o nouă ediţie din Rotonda plopilor aprinşi, extraordinară evocare a unor personalităţi literare şi culturale cuceritoare, dimpreună cu opera teologică şi de traducător religios, care îl impun ca pe cel mai prestigios reprezentant al Ortodoxiei româneşti contemporane. Lucrările din acest domeniu au făcut, rând după rând, o puternică impresie printre specialişti şi nespecialişti. Astfel, în 1993 a văzut lumina tiparului Noul Testament, cu o bogată reţea de comentarii, urmat de Cartea lui Iov (1996), de Pentateuhul lui Moise (1997), de Psaltirea profetului şi regelui David (1998), de Cântarea Cântărilor (1998), de Cartea profetului Isaia (1999), a lui Ieremia, Iezechiel, Daniel, de Apocalipsa Sfântului Ioan, de marea Biblie, în 2001 etc. Lor le-a alăturat un număr de comentarii teologice reunite în volumele Din spumele mării (1995), Atitudini (1999), De dincolo de ape (2000) şi Apa cea vie a ortodoxiei (2002), scrieri de bază pentru oricine doreşte să păşească pe terenul exegezelor biblice.

Opera literară cunoaşte şi ea o frumoasă punere în pagină de către editura Limes, care oferă cititorului o ediţie nu numai elegantă, dar şi o înmănunchiere măestrită a întregii creaţii a reputatului creator de frumos care a fost Valeriu Anania, începând cu poezia, proza, teatrul, memorialistica, publicistica literară şi religioasă, alcătuind o suită exemplară, însoţită de aparat critic şi referinţe bibliografice, dând seama de creaţia diversă şi de aleasă calitate a unui spirit dintre cele mai profunde şi mai originale dintre câte s-au manifestat pe acest teren până acum în literatura şi cultura noastră, un spirit deosebit de atent la valorificarea marilor mituri naţionale, a sufletului basmelor, mitologiei şi credinţelor populare.

Bartolomeu Anania a lăsat în urmă şi o altfel de moştenire. El şi-a înţeles activitatea duhovnicească şi de ierarh bisericesc ca pe un misionarism creştin luminat, ca pe un trimis în mijlocul mulţimii, având, asemeni mucenicilor lui Hristos, un permanent loc de dialog cu cei care speră şi cred în fundamentele Bibliei, în rosturile credinţei de a-l face pe om mai bun şi mai puternic în lupta sa cu vicisitudinile vieţii de zi cu zi. Predicile sale înţelepte, ieşirile sale în presă şi în public nu erau simple acte de circumstanţă, ci un mod de existenţă şi de exteriorizare a unei plenitudini spirituale bogate, o revărsare a prea plinului sufletesc. Cuvântul său plin de blândeţe şi înţelepciune a cucerit suflete împietrite, a deschis zăgazuri nebănuite, a fertilizat câmpuri uscate de seceta ateismului post-comunist, a comunizat grupuri de nehotărâţi, deschiznd un puternic front de luptă şi de acţiune convergentă pentru recucerirea spiritualităţii ortodoxe strămoşeşti. În acest scop a reînviat şi „Frăţia Ortodoxă Română", patronată aici odinioară de Sextil Puşcariu, i-a urmărit cu dragoste binecuvântată acţiunile, i-a vegheat cu blândeţe rosturile. În tot ceea ce a gândit, iniţiat şi pus în mişcare, Î.P.S. Bartolomeu a fost un spirit treaz al veacului său, un OM PENTRU ETRNITATE; în faţa moştenirii sale duhovniceşti şi omeneşti, fiinţa mea se închină cu adâncă smerenie.

Omul care vedea moartea drept o „călătorie cu sfinţii la timpul lor rotund" privea împăcat la trecerea sa la cele veşnice, cu conştiinţa că el rămâne în continuare alături de cei pe care i-a iubit şi pe care i-a nemurit în poezia sa de o clasică tăietură a versurilor: „De-a fost vecia voastră s-o aline/ şi s-o-nnoiască prin rostirea mea,/nu mor în voi, cum n-aţi murit în mine/şi-n cer n-o să mai cadă nici o stea...//În cartea mea nimic n-o să rămână/din ce-am dospit cu soarele-n fântână// ci doar atâta cât în focul mare/am ars înalt ca-n inimă de soare".

Domnul Dumnezeu să-i poarte cu grijă paşii prin grădinile raiului!

MIRCEA POPA