Părintele Anania
Părintele Anania1
Teodor Baconschi
Nu mulţi tineri au norocul de a întâlni, la vreme, o personalitate dispusă să le tuleze opţiunile. Destui caută un maestru, un îndrumător, care nu va fi tatăl biologic, prietenul de familie sau preotul din cartier, ci străinul, prima călăuză cu care ieşi în lumea mare, părăsind cercul familial. Rari sunt cei care, după cum spuneam, se bucură de şansa unei asemenea iniţieri. Poţi fireşte întâlni personalităţi care te fascinează, de care te îndrăgosteşti, dar care nu au timp de tine. Cred însă că oricare personalitate echilibrată (care, după căutarea de sine, e capabilă să dăruiască) este şi produsul unei adevărate ucenicii. Întrucât consider că am avut această şansă, mi-ar plăcea să înşir aici câteva argumente. E ingrat să evoci, pe scurtimea câtorva pagini, o experienţă suficient de bogată pentru a face obiectul unui volum de memorii, dar mă consolez cu gândul că datoria mărturisirii îşi află preţul mai degrabă în intenţie decât în măsură.
L-am cunoscut pe Părintele Bartolomeu (Valeriu) Anania, ulterior Arhiepiscop şi Mitropolit al Clujului, acum 30 ani, când am pătruns timorat în biroul directorial unde fusese „cazat" după întoarcerea sa forţată de la Detroit. Biroul, cocoţat în foişorul neoromânesc al Institutului Biblic, avea deja patina locatarului său: enorma sobă duduindă, un mobilier cu aspect bisericesc, o bibliotecă policromă (din care nu lipseau ediţiile critice ale Scripturilor greceşti sau ebraice) şi, fireşte, un jilţ adus parcă din castelul Bran. Omul care s-a ridicat să mă întîmpine era un bărbat impozant, râzând haiduceşte din miezul unei bărbi colier. Reverenda lui elegantă, peste care purta o bundiţă cu margini îmblănite, privirea grea de o intensitate scrutătoare, vocea puternică, cătrănită pe rrr uri pronunţate viguros, şi mâinile robuste, dintre care una prindea o ţigară cu filtru alb, mi s-au impus din prima clipă. Gazda mea avea gesturi de boier, o curtoazie francă şi vocabularul unui intelectual coborât din acea cultură pe care comunismul căutase să o sufoce, fără a izbuti, iată, întru totul. Oricum, era poate prima oară când aveam de-a face cu un preot în care harul nu se ascundea îndărătul unui clişeu.
Cântărindu-mă scurt a aflând că doream să studiez teologia, mi-a propus un post de corector zilier, pentru a mă familiariza dinlăuntru nu atât cu cele duhovniceşti - e greu să te sfinţeşti într-o editură - cât cu instrumentarul unui domeniu pe care nu-l privisem decât de la frontiera scrierilor unui Berdiaev. Discuţia în care ne-am adâncit îl va fi amuzat evocându-i, poate, propriile tribulaţii juvenile. Bănuiesc că vorbeam afectat, abuzând de neologisme, mizând pe o gesticulaţie distins-declarativă şi căutând, ca orice adolescent, să conving. Sunt sigur - fără să-mi pot aminti ce anume am abordat ca prim subiect - că am încercat să-l epatez cu lecturile mele, afişând o deplasată intimitate cu marile duhuri de care mă lăsam vizitat pe atunci. Sunt sigur de asemenea că ne-am plăcut reciproc şi că i-a lipsit cu desăvârşire meschinăria adultului tentat să ironizeze „sublimul" tineresc.
Drumul la Editura Institutului Biblic mi-a devenit drag datorită Părintelui Anania. Fără să-mi dau seama, intrasem sub seducţia primei mari întâlniri. Nu mi-au trebuit decât câteva luni pentru a-i ajunge apropiat şi pentru a savura această apropiere, din care aveau să crească nenumăratele ceasuri de colocviu, ritualele noastre plimbări prin Cişmigiu şi Herăstrău, dar mai ales sfaturile pe care mi le-a oferit, în momente de cumpănă, asemenea tatălui venit întru îmbrăţişarea fiului risipitor. Analogia nu e nici forţată, nici sentimentală. Ea acoperă realitatea, în fond misterioasă, a îngemănării dintre autoritatea celui care a fost şi a rămas pentru mine „Părintele Anania" şi duhul căutător al unui ins din calea căruia nu aveau să lipsească poticnirile morale, greşelile de evaluare, judecăţile pripite şi căderile sufleteşti. Păstrez, cu o explicabilă pietate, zecile de scrisori pe care mi le-a trimis, fie că mă găseam la Sibiu, între zidurile austere ale Institutului Teologic, fie hălăduiam prin străinătăţi pariziene, risipit prin splendori lumeşti şi vanităţi doctorale. Îmi amintesc - dincolo de pomenitele vestigii epistolare - duioasa hotărâre cu care m-a cercetat ori de câte ori m-am aflat la ananghie, arătându-mi calea optimă şi iubindu-mă necondiţionat. Se înţelege că, din pură discreţie, nu pot detalia cronica unor asemenea gesturi, dar ţin să mărturisesc aici faptul că ele m-au apropiat de Hristos mai mult decât orice predică sau lecturi, dovedindu-mi că adevăratul creştinism este, la urma urmelor, o întrupare a gratuităţii. Ajutorul său a sosit prompt, fără emfază, ca o strângere grăbită de mână. Târziu mi-am dat seama că „protecţia" pe care mi-a asigurat-o, din afecţiune şi cu încredere, nu-mi va fi fost mereu de folos, dată fiind consistenta sa liotă de duşmani dornici să-l lovească pe ucenic ori de câte ori nu-l puteau atinge pe maestru. Asta nu m-a împiedicat ca, rămânându-i alături, să mă simt mereu învingător. Şi nici nu m-a oprit să-i iau apărarea atunci când alţii - pe care adesea îi preţuiam - îl criticau, forţându-mă să mă lansez într-o dureroasă, dar neechivocă apologie.
De-a lungul vremii, Părintele mi-a povestit o mulţime de întâmplări din palpitanta, romanesca sa biografie. Mi-a înfăţişat, în culori sepia, tinereţea sa „naţionalistă", febra acumulărilor livreşti, originara sa specializare hagiografică, pasiunea pentru filozofia patristică, treptele urcuşului literar, hrănit din orgolii vâlcene, mituri dacice şi din cercetarea microscopică a limbii române, pe care a ştiut dintru început să o jefuiască de vocabule rare, regionalisme absconse, ca şi de binecuvântări sau blesteme. Mi-a prezentat filmul unei epoci răpuse, figurile ilustre pe care le-a frecventat - mitropoliţi, scriitori, regizori, actori şi, nu în ultimul rând, stareţi legendari, ştiutori de abisuri. A ridicat, după ce îmi dăruise prima Psaltire, colţul unei mistice draperii sufleteşti, sugerându-mi etapele urcuşului său religios, vorbindu-mi despre particulara sa evlavie faţă de Maica Domnului. Mi-a evocat profesorii săi de teologie, începând cu mirabilul erudit Teodor M. Popescu, al cărui asistent se învrednicie să fie cândva. Mi-a rezumat, cu o expertă privire antropologică, specificul societăţii americane, aşa cum avusese ocazia de a-l observa, în lungul său sejur transoceanic.
Tot el a fost, dacă mă gândesc bine, întâiul deţinut politic cu care am stat de vorbă, aflând ce se petrecuse la noi în deceniul premergător naşterii mele. Îmi povestea orori - bătăi, torturi fizice şi morale, lupta personală cu tuberculoza, izolările sau diabolicele tehnici de anchetă, cu un aer natural, de om trecut prin ciur şi dârmon. De la el am înţeles că seminarele clandestine din penitenciare au fost, alături de fervoarea credinţei, unicele metode ale supravieţuirii într-un univers concentrationar în care păcatul dădea măsura harului mai mult ca oriunde, în mine creştea ura, nevoia justiţiei, dar el părea detaşat, nevindicativ şi seren, asemenea celui care s-a ridicat peste mizeriile condiţiei umane întrucât le-a asumat până la capăt.
Pe măsura treptatei mele maturizări, am înţeles că din destinul celui hărăzit mie drept părinte spiritual se desprinde o exemplaritate care se cere tâlcuită. Am priceput, de pildă, că tragismul vieţii sale este reflexul voinţei de a reuni contrariile în pofida unei Istorii care absolutizează parţialitatea şi partizanatul. Călugărul medicinist, scriitorul cu prize mondene, prelatul cufundat în secretele unor exotice mitologii insulare, ierarhul care imaginează destinul neamului şi teologul ortodox versat în exigenţele ecumenismului sunt numai câteva ipostazieri ale amintitei dorinţe de a cuprinde ansamblul, mai presus de clivaje şi tipologii. Nu e de mirare că atitudinea respectivă, ostilă oricăror încadrări definitive, a provocat animozităţi, acuzaţii virulente sau, după caz, nedumeriri. Unii au interpretat-o ca pe un riscant proiect polifonic, învecinat cu spiritul faustic al modernităţii. Alţii au văzut în ea proba unor ezitări esenţiale. În ce mă priveşte, cred că adevărul se află aiurea. Părintele Anania este prin excelenţă un om liber, un om care a refuzat să-şi sacrifice înzestrările pe seama modelor ideologice, a imperativelor previzibile sau a obligaţiilor circumstanţiale.
Zeci de ani, i s-a îmbiat episcopatul şi a ştiut să-l refuze, iar atunci când - după căderea comunismului - a sosit la Cluj, purtarea sa a vădit în preajmă fireasca majestate a unui ierarh de o viaţă. Deşi a suferit ani grei de temniţă pentru crezurile sale, nu s-a codit mai târziu să-l asculte pe Patriarhul Justinian, care i-a încredinţat o slujire în Statele Unite, pe seama unei Arhiepiscopii controlate de la Bucureşti. A vibrat descoperind farmecul păgân al arhaităţii fără a copia relativa apostazie a lui Arghezi, care-i fusese totuşi dascăl de frumuseţi literare. Vor fi fiind toate acestea semnele unui parcurs contradictoriu? Nicidecum. Descifrez în ele, dimpotrivă, vocaţia unei coerenţe paradoxale, care face din demnitate o supremă valoare şi cultivă neatârnarea ca pe un superlativ al smereniei.
Au trecut eternităţi subiective de la prima mea vizită în biroul Părintelui Anania de la Institutul Biblic, în răstimp, viaţa noastră s-a bifurcat, în spaţiu, în preocupări şi datorii, dar, sper, nu şi în spirit. Îl urmăream cu neschimbată dragoste filială, deşi se înmulţiseră momentele - şi situaţiile - în care gândirea noastră diverge, frizând o polemică niciodată deschisă. Părintele devenise una dintre figurile tonitruante ale noului Sinod ortodox. Cerea şi obţinea grabnic, îşi apăra turma cu severităţi de profet vechitestamentar, intervenea tăios asupra împrejurărilor, controla realitatea subalternă cu o mână de fier, pleda scurt pentru cauze în care nu admitea eşecul, primea seniorial şi predica memorabil. Vocea lui era auzită şi dincolo de lumea Bisericii, în cultură (unde a fost mereu acasă) şi în politică (unde judecata atârnă tot mai greu). Caracterul Părintelui devenise, cu vârsta, mai puţin flexibil, aşa încât, adesea, trăiam cu sentimentul că poetul care mi-l cita pe Verlaine renunţase la nuanţe pentru a-şi apăra mai focos principiile, valorile sau doar preferinţele. Tonul său părea apodictic, alura sa căpătase o dimensiune patriarhală, pe care (încă tânărul) din mine o judecase pesemne, greşit.
Ştiu că a făcut o treabă excelentă ca arhipăstor al Clujului, lansându-se curajos în vitalizarea spirituală, pastorală şi academică a unei eparhii pe care a moştenit-o la capătul unui deceniu de cruntă delăsare. Puţini ierarhi din actualul Sfânt Sinod se pot lăuda cu înfăptuiri comparabile: revistă lunară excelentă, reînfiinţarea unei facultăţi de teologie care, une fois n`est pas coutume, înseamnă ceva, lansarea unui post de radio ortodox, restaurarea şi definitivarea catedralei episcopale începute de Nicolae Ivan, editarea unor volume teologice de bun nivel, întemeierea multor mănăstiri într-o provincie ecleziastică în care viaţa monahală ortodoxă strălucea prin absenţă. A încurajat tineretul universitar clujean pe calea credinţei, greu de apucat oricând şi greu de ţinut, mai ales azi. N-a lipsit de la niciun congres important, a ţinut conferinţe, cucerindu-şi, fără eforturi, audienţa. I s-au reeditat cărţile - proza memorialistică, poemele dramatice, poeziile, acatistele şi chiar gazetăria, la fel de bine scrisă odinioară. Dacă adăugăm acestora progresul Părintelui Anania în ciclopicul său atelier biblic (se înhămase, singur, la o nouă traducere, pentru prima dată comentată, a întregii Scripturi), avem dinainte icoana unei efervescenţe roditoare fără egal.
1 Text preluat, cu unele adaptări, din volumul Ispita binelui. Eseuri despre urbanitatea credinţei, Ed. Anastasia, 1999.
TEODOR BACONSCHI |