Mitropolitul Bartolomeu Anania,
„omul fără vicleşug"

† Andrei Andreicuţ

S-a mutat la Dumnezeu în seara zilei de 31 ianuarie 2011 şi a lăsat un mare gol şi multă tristeţe în sufletele celor care l-au preţuit şi l-au iubit. Cu harisma scriitoricească pe care a avut-o, aceste rânduri le-ar fi redactat altfel. Dar sper ca „în duhul" lor, aşa mai simple cum sunt, ele vor reuşi să transmită ceea ce aş dori.

Eram student laic la Bucureşti, prin anii `70, iar sora mea, care era la şcoală în Sighetul Marmaţiei, mi-a povestit că s-a jucat acolo o piesă de teatru minunată: „Steaua zimbrului". Pe deasupra, autorul ei era cleric, şi nu orice cleric, ci un arhimandrit care, pe vremea aceea, făcea misiune în America. Mi-a rămas numele în minte şi, când am avut prilejul, mi-am procurat câteva dintre cărţile lui.

Când am devenit preot, lectura scrierilor lui Valeriu Anania îmi oferea o adevărată desfătare duhovnicească. În primăvara anului 1990, la prima mea sfinţire de biserică, preotul paroh, Ioan Petraş din Târnăveni, l-a invitat şi pe arhimandritul Bartolomeu Anania. Mare mi-a fost bucuria şi, de atunci, am rămas într-o prietenie duhovnicească specială.

Ajungând Arhiepiscop la Cluj în 1993, l-am simţit aproape în tot zbuciumul pe care ni-l provoca o lume în plină tranziţie şi pe care o doream mai bună. Când a fost instalat ca Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, pe 25 martie 2006, a ţinut o cuvântare care se termina cu o frază de-o bucurie tristă: „Trăiesc şi eu bucuria zilei de astăzi, iar bucuria mea nu este altceva decât bucuria unei lebede care, înainte de a merge printre trestii să se culce, este de pe acum încredinţată că un lung şir de aripi albe vor luneca în urma ei, gata de zbor, sub cerul istoriei Transilvaniei".

Acum „cântecul lebedei" a încetat. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, la slujba de înmormântare, l-a numit „un misionar printre intelectuali". Noi realizăm că un mare bărbat al credinţei, al culturii şi al spiritualităţii româneşti se mută în eternitate şi nu suntem în stare să subliniem îndeajuns complexa lui personalitate de teolog, dramaturg, poet, scriitor, traducător, orator de seamă, mai ales, de ierarh energic şi categoric. În administraţia bisericească ne cerea să fim „cu frică de Dumnezeu, cu obiectivitate şi cu transparenţă".

Când Mitropolitul Bartolomeu împlinea optzeci de ani am scris un „cuvânt" şi l-am intitulat: „Om trimis de Dumnezeu". Acum, când s-a mutat la Domnul, m-am întrebat: ce-aş putea scrie? Mai ales ştiind faptul că Înaltpreasfinţia Sa a fost un om al condeiului prin excelenţă. Şi m-am gândit să plec de la numele pe care l-a purtat.

Numele de mirean a fost Valeriu, nume latin, care vine de la verbul „valere". Tradus în română ar însemna „a fi puternic, a fi sănătos". Numele de călugăr a fost Bartolomeu, adică fiul lui Tolmay, nume patronimic al apostolului numit şi Natanael. În româneşte s-ar traduce prin „darul lui Dumnezeu".

Cred că, în mod providenţial, numele pe care l-a purtat Mitropolitul Bartolomeu spune câte ceva despre puternica-i personalitate. De aceea mă voi opri, pornind de la nume, la câteva dintre trăsăturile Înaltpreasfinţiei Sale.

Pe parcursul vieţii, aşa cum îi spune şi numele, Mitropolitul Bartolomeu a fost un om puternic. Cine l-a cunoscut sau i-a citit memoriile realizează că a putut trece prin toate necazurile fiindcă a fost un bărbat puternic. În timpul grevei studenţilor din Cluj (cărora le-a fost lider) din anul 1946, sau mai târziu, în temniţele comuniste, a dat dovadă de mult curaj.

Dar nu numai atunci, ci şi acum când, de douăzeci de ani, societatea românească se chinuie să se însănătoşească, în multe împrejurări a fost nevoie de fermitate; iar Vlădica Bartolomeu a avut-o! Chiar şi-n cazurile când opiniile îi erau singulare, şi le-a apărat cu tenacitate.

Ne dăm bine seama, apoi, că-n lupta pentru recuperarea poziţiei pe care Biserica o merită în societatea românească, vocea Mitropolitului Bartolomeu a fost una auzită. Chiar dacă nu întotdeauna „ascultată", dar totuşi „auzită", pentru că era sonoră. Nu zadarnic l-au poreclit unii „Leul Ardealului". De aceea putem considera, tot cum îi spune numele, că a fost „darul lui Dumnezeu". Ceea ce mulţi n-am cutezat să spunem, a spus dânsul.

Când Filip l-a dus pe Natanael (Bartolomeu) la Hristos, Domnul a spus un lucru mare: „Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug" (Ioan 1, 47). Noi, oamenii, suntem tentaţi să ne ascundem cu viclenie gândurile şi slăbiciunile. Mitropolitul Bartolomeu n-a făcut acest lucru. Din memoriile sale vedem cu câtă sinceritate şi-a recunoscut scăderile şi slăbiciunile. De aceea îl putem numi, ca şi pe ocrotitorul său, un „om fără vicleşug".

În lupta pentru „mai bine" de multe ori a rămas singur, fie pentru că cei din jur nu se puteau ridica la înălţimea lui, fie pentru că le era frică. Iar în ceea ce priveşte binele neamului nostru, cum afirmă în Pledoarie pentru Biserica Neamului, acesta constă în „unitatea morală, de credinţă, de limbă, de conştiinţă patriotică şi de teritoriu naţional".

Suntem convinşi că acum, când s-a mutat în eternitate, poate spune cu Sfântul Apostol Pavel: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De aceea mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui" (2 Timotei 4, 7-8).

Iar, în tristul şi melodiosul grai transilvănean, îi cântăm:

„Veşnica lui pomenire,

Sus în cer, la nemurire,

Unde somnu-i dulce, lin,

Odihnească-n veci! Amin".

ANDREI ANDREICUŢ