Mitropolitul Bartolomeu.

Curajul mărturisitor al unui arhiereu

† Teofan Savu

Mitropolitul Bartolomeu a plecat la cer, „s-a născut în ceruri", cum spuneau cei de odinioară. A plecat la odihnă şi pace după o viaţă de osteneală şi luptă.

Viaţa Mitropolitului Bartolomeu a fost un tumult continuu, înainte de 1990 şi după acest an. L-am cunoscut îndeaproape după 1990. Prin urmare, în cele ce urmează, voi încerca să ofer o mărturie despre slujirea Bisericii de către Mitropolitul Bartolomeu după evenimentele din 1989.

După moartea Patriarhului Iustinian, arhimandritul Bartolomeu Anania s-a retras din orice responsabilitate administrativă, găsindu-şi un loc de linişte în mănăstirea Văratic. De aici urmărea evoluţia situaţiei din Ţară şi Biserică în timpul patriarhilor Iustin şi Teoctist. Diortosirea Bibliei şi opera literară au fost preocuparea lui de căpetenie timp de peste un deceniu.

Momentul de descătuşare din ţară la începutul anilor `90 l-a readus pe arhimandritul Bartolomeu în prim-planul vieţii bisericeşti. Participarea la dezbaterile din cadrul Grupului de reflecţie pentru înnoirea Bisericii, implicarea în momentele triste ale retragerii Patriarhului Teoctist, sensibilizarea forurilor bisericeşti pentru alegeri de noi ierarhi ai Sfântului Sinod precum şi o poziţionare tranşantă în formarea unei independenţe de acţiune a Bisericii faţă de factorul politic sunt câteva din preocupările Părintelui Bartolomeu din cursul anilor 1990-1991.

Situaţia din ţară şi din Biserică a cunoscut apoi un oarecare calm, cu turbulenţe sporadice specifice căutărilor pentru regăsirea normalităţii. Arhimandritul Bartolomeu şi-a reluat activitatea biblică şi literară în liniştea mănăstirii Văratic. Era atent la ceea ce se întâmpla în cetate şi, uneori, venea în mijlocul ei. Glasul lui era puternic, ascultat şi temut.

Momentul plecării la cele veşnice a Arhiepiscopului Teofil al Clujului impunea măsuri categorice şi rapide. Convulsiile confesionale din Ardeal cereau ca Biserica Ortodoxă să aibă la Cluj un ierarh cu experienţă bisericească bogată, bine pregătit intelectual, cu evidente calităţi de conducător şi, mai ales, cu capacitate de luptă întru apărarea credincioşilor ortodocşi de presiunea la care erau supuşi.

Privirile patriarhului Teoctist, ale mitropolitului Daniel al Moldovei, ale multor ierarhi, preoţi şi credincioşi s-au îndreptat către bătrânul arhimandrit (avea deja 70 de ani) Bartolomeu de la Văratic. A răspuns în cele din urmă chemării. A fost ales arhiepiscop la Cluj, „bătrânul oştean" reintegrându-se în luptă, de această dată printre conducătorii de oaste.

Timp de peste 17 ani, arhiepiscopul şi mitropolitul Bartolomeu a fost un chip de prim plan în strădania Bisericii noastre de a-L sluji pe Hristos şi, prin Hristos, pe poporul cel dreptcredincios din România.

Instalat ca arhiepiscop la Cluj, I.P.S. Bartolomeu a cerut colaboratorilor corectitudine, eficienţă şi transparenţă. Mărturisea adesea despre această întreită exigenţă pe care o manifesta în raport cu colaboratorii apropiaţi, consilieri, protoierei, conducătorii şcolilor teologice sau ai aşezămintelor de caritate. Exercitându-şi slujirea de arhiepiscop şi, apoi, de mitropolit la Cluj, vlădica Bartolomeu, după propria mărturie, dorea să fie considerat de cei păstoriţi ca un „om drept", nu neapărat ca „om bun". Intuia foarte bine că într-o ţară în care incorectitudinea, ineficienţa şi lipsa de transparenţă sunt racilele care macină neamul din interior, deciziile drepte luate de conducător sunt absolut necesare. Prin hotărâri luate în spiritul dreptăţii, al respectării sfintelor canoane şi a legiuirilor bisericeşti se manifestă în cele din urmă şi bunătatea. O decizie dreaptă este o decizie bună, face bine celor din jur, dreptatea devenind astfel izvor de bunătate.

De-a lungul celor 17 ani de păstorire, arhiepiscopul şi mitropolitul Bartolomeu a înţeles că sarcina sa primă este mărturisirea şi apărarea credinţei dreptmăritoare între sutele de mii de creştini ortodocşi ai eparhiei Clujului şi, începând cu 2005, ai Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului. Construcţia de noi biserici, întemeierea de noi mănăstiri şi aşezăminte socio-medicale, o neegalată activitate misionară prin intermediul actului cultural au fost mijloace prin care credincioşii au fost ajutaţi, sensibilizaţi, întăriţi întru mărturisirea credinţei ortodoxe.

Adesea, în ultimii 20 de ani, credinţa se cerea nu numai a fi mărturisită, ci şi apărată. Mai bine zis, mărturisirea credinţei lua adesea conturul apărării ei în faţa celor din afara Bisericii. În relaţia cu greco-catolicii, în mod special, Mitropolitul Bartolomeu a fost inspiratorul unei atitudini ferme. Preoţii şi credincioşii din Ardeal, mai ales în partea centrală şi de nord, aveau nevoie de un ierarh care să facă faţă unei uriaşe presiuni exercitate asupra parohiilor care, înainte de 1948, fuseseră greco-catolice. Conştiinţa că până la 1700 toţi românii din Ardeal fuseseră ortodocşi, pastoraţia organizată de Patriarhul Iustinian printre fostele parohii unite după 1948, verticalitatea majorităţii preoţilor ortodocşi care nu s-au lăsat ademeniţi de imense promisiuni materiale au ajutat la păstrarea credinţei ortodoxe în cvasi-totalitatea cazurilor. Acest lucru a fost posibil şi printr-o implicare de substanţă a ierarhilor din Ardeal, în rândul cărora Mitropolitul Bartolomeu a avut un rol de prim rang. De fapt, motivaţia alegerii sale la Cluj ca arhiepiscop în 1993 a fost tocmai aceasta. Cu ajutorul lui Dumnezeu, misiunea încredinţată de către Sfântul Sinod Înaltpreasfinţitului Bartolomeu a fost admirabil împlinită. Imaginea pe care o are eparhia Clujului astăzi arată acest lucru.

Experienţa acumulată de-a lungul unei vieţi bogate în evenimente bisericeşti şi naţionale a fost pusă frumos şi rodnic în lucrare de chiriarhul de la Cluj în cadrul eparhiei şi mitropoliei pe care le-a păstorit. Îmbogăţirea acestei experienţe prin slujirea arhierească a oferit înaltului ierarh posibilitatea unei contribuţii esenţiale în cadrul Sfântului Sinod al Bisericii noastre. Calitatea de ierarh a Părintelui Bartolomeu a adus forului sinodal mai mult dinamism, mai multă viaţă. Dezbaterile sinodale au căpătat un plus de transparenţă, au devenit mai vii, mai curajoase în abordarea unor subiecte sensibile precum relaţia cu factorul politic, corupţia şi imoralitatea din unele segmente bisericeşti etc.

Curajul mărturisirii, puterea argumentelor, coerenţa expunerii, frumuseţea exprimării defineau totdeauna intervenţiile chiriarhului clujean în forul sinodal. Ierarhii Sfântului Sinod manifestau un interes evident faţă de contribuţia IPS Bartolomeu la dezbateri. Vocea lui era ascultată, argumentele analizate, direcţia propusă de dânsul fiind urmată adesea de cei mai mulţi.

Acum, glasul Mitropolitului Bartolomeu a încetat să răsune. După o viaţă lungă de luptă, vajnicul bărbat a ajuns în tărâmul păcii eterne întru Dumnezeu. La Cluj, va fi aşezat în curând un nou mitropolit. Viaţa îşi urmează cursul şi despre mitropolitul Bartolomeu se va vorbi tot mai puţin. Cărţile scrise, Biblia diortosită, bisericile, mănăstirile şi aşezămintele misionare ctitorite de Înaltpreasfinţia Sa vor mai glăsui pe alocuri unde se vor găsi minţi luminate şi suflete sensibile pentru a înţelege anvergura de excepţie a marelui mitropolit. Am nădejdea că între ierarhi şi între preoţi, între monahi şi oameni de cultură din Biserică se vor găsi persoane care să preia ceva din curajul şi puterea mărturisitoare a Mitropolitului Bartolomeu şi, prin aceasta, geniul său să influenţeze pe mai departe în bine mersul lucrurilor.

TEOFAN SAVU