În studiul de faţă ne-am propus să abordăm relaţia existentă între două tipuri de autoritate în antichitatea creştină târzie: ne referim aici la autoritatea ascetică pe care o găsim exprimată cât se poate de clar la Părinţii pustiei din Egiptul secolului IV, precum şi la Sf. Antonie, respectiv autoritatea ierarhică sau oficială reprezentată de ierarhia clericală.

Asumând această dihotomie în ceea ce priveşte problema autorităţii în Biserica primară am încercat să evidenţiez într-o oarecare măsură tensiunea (ire)conciliabilă existentă între cele două tipuri de autorităţi.

În acest sens am încercat să arăt faptul că, autoritatea ascetului sau monahului nu se reduce la acea auctoritas pe care o revendică oficiantul eclezial (episcopul sau preotul) în virtutea unei succesiuni apostolice, aşa cum am fi tentaţi de multe ori să credem.

Cu alte cuvinte, dacă preotul sau episcopul dispun de o autoritate ce se bazează pe o putere delegată de o „instituţie", deci, una conferită în mod oficial (autoritate de jure), autoritatea ascetului este una întemeiată, a contrario, pe harismă personală (autoritate de facto). Într-un cuvânt, autoritatea ascetică sau harismatică se revendică, aşadar, de la un model care este mai puţin instituţional, şi mai mult personal.

În concluzie teza noastră pledează în favoarea ideii potrivit căreia, cele două tipuri de autorităţi, deşi diferite în modul de exercitare, ele se află în sinergie, astfel încât, ele exprimă dimensiunea comunitară a Bisericii, adică dreapta şi deplina funcţionare a „Corpului lui Hristos".

DANIEL LEMENI