Paradoxul poeziei lui Ioan Alexandru e că, nefiind religioasă, este scrisă, totuşi, de un om profund religios. Poetul a debutat în 1964 (Cum să vă spun) şi, practic, şi-a încheiat aventura lirică la sfârşit de secol, cu Imnele Maramureşului, în 1988. Prin urmare, nu putea, n-avea cum să abordeze un gen supus interdicţiei totalitare, abrogat, zicând aşa, odată cu alte libertăţi, de credinţă, exprimare şi gândire. Cum se realizează la el apropierea de, revelarea întru şi identificarea cu marea poezie? Se eliberează de tortura limbajului de propagandă, se salvează din captivitatea sloganului triumfalist şi a exaltării mistice cuvântul Patrie. Nu există mare poet, spune Ioan Alexandru, care să nu se întrebe „după originile lumii" şi care să nu vadă acest interior al Patriei. Patria lui Ioan Alexandru nu are un contur, nici un hotar, e un „interior", este transcendenţa Fiinţei, spaţiul „curăţat de ură" şi timpul curăţat de moarte, prin mijlocirea Logosului.

AUREL SASU