Poezia lui Ioan Alexandru - unul dintre cei mai importanţi scriitori români de la sf­ârşitul secolului trecut - este prin excelenţă una legată de solul natal, al Transilvaniei, dar depăşind ideatic limitele provincialismului, ea devine reprezentativă pentru ceea ce se numeşte spiritul naţional românesc. În ultimii ani ai vieţii a cultivat cu precădere o poezie imnică, de evocare şi adulare a marilor personalităţ istorice autohtone, pe coordonatele unui patriotism manifest şi angajat. Dar lirica sa, în general se hrăneşte din evocarea satului românesc, păstrător al datinilor şi al unei arhaităţi patriarhale, ce înseamnă în conştiinţa umanităţii de aici, tocmai legătura indestructibilă cu solul pe care s-a născut şi s-a afirmat seminţia neamului său. E o poezie a lucrului mărunt, a diurnului, a naturii, a omului simplu, muncitor la câmp, a vitelor şi a uneltelor ce-i agrementează exitenţa frustă, a unor oameni legaţi prin totul de modul fiinţial românesc tradiţional etc. Sentimentul viu al unui patriotism profund pulsează în aceste poezii, fără a fi declarat tezist, stârnind fiorul unei autentice emoţii de apartenenţă naţională. Acest tip de poezie patriotică îşi propune autorul eseului să-l pună în evidenţă prin demonstraţia sa.

CONSTANTIN CUBLEŞAN