Pentru creştini, Sfânta Tradiţie constituie modelul matricial al oricărei tradiţii adevărate. De aceea, textul pune în evidenţă câteva caracteristici definitorii şi coordonate ale Sfintei Tradiţii. Tradiţiile locale sunt cele care dau adesea culoare şi farmec trăirii, cele care dau o identitate aparte. În felul acesta, tradiţia constituie o componentă de prim ordin a identităţii unei persoane sau a unui neam. Orice neam şi orice om se defineşte în faţa lui Dumnezeu şi se legitimează (şi) prin felul în care se raportează la tradiţie. Tradiţia şi istoria merg împreună, tradiţia reprezentând istoria filtrată şi curăţată, istoria mântuită.

Dacă vrem să cercetăm tradiţiile românilor în trecut şi să aflăm câte ceva despre identitatea spirituală a românilor, nu putem s-o facem decât cercetând îndeaproape lumea satului. Ţăranul român este, în frumos chip tradiţional, creştin ortodox. Tradiţiile, cele vechi şi adevărate, coerente şi consistente, provin din revărsarea vieţii liturgice în lume. De unde se încheie Crezul („Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie".) începe lucrarea tradiţiilor româneşti, de la credinţa în Înviere şi într-o altă viaţă, în preajma lui Dumnezeu. Dar, până să ajungă la Înviere, Ţăranul român îşi asumă atât Crucea lui Hristos, cât şi crucea propriei existenţe în această lume, cu tot ce implică aceasta: jertfă, suferinţă, îndelungă-răbdare, în situaţiile cele mai înalte mărturisirea credinţei cu preţul vieţii. Limba română, limbă cu vădite virtuţi teologice, trebuie considerată o componentă fundamentală a tradiţiei românilor.

Tradiţiile românilor au două paliere principale, care, cel puţin în lumea veche, funcţionau împreună: cel al obiceiurilor şi al datinilor (cultura imaterială), celălalt cel al obiectele care înconjoară şi însoţesc manifestările acestora (cultura materială). Întâlnirea cu tradiţiile şi raportarea la ele se petrece cu precădere la sărbătorile mai mici sau mai mari, la momentele de răscruce ale zilei, în cadrul calendarului agricol şi păstoresc şi la momentele de trecere.

Atât comunismul, cât şi capitalismul au lucrat şi lucrează întru erodarea tradiţiei, ideologic şi practic. Pierderea tradiţiilor înseamnă, în mare măsură, pierderea criteriilor juste de valoare, având drept urmare pierderea a înseşi valorilor tradiţionale.

O diversiune o constituie în timpurile moderne opoziţia tradiţie - modernitate, În fapt, tradiţia este şi rezultatul unei succesiuni de modernităţi care s-au decantat. Unii au văzut această opoziţie şi prin prisma raportului dintre sat şi oraş. În fond, ceea ce doreşte şi împlineşte tradiţia este să adune prezentul şi viitorul într-un perpetuu prezent. Pentru creştini, tradiţia şi modernitatea una sunt, garanţia modernităţii fiind chiar Tradiţia Sfântă!

Se nasc întrebări. Ce se mai păstrează astăzi din tradiţiile noastre vechi? Ce ar trebui păstrat în continuare? Ce ne aşteaptă referitor la vechile şi definitoriile noastre tradiţii? Tendinţa de pierdere a tradiţiilor va continua şi chiar se va accentua. Pe de altă parte, necesitatea continuităţii prin tradiţie este vitală. Având un evident caracter de moştenire, tradiţia reprezintă şi un soi de testament care se cere valorificat prin trăire. Rolul Bisericii astăzi, ca totdeauna, este deosebit de important. O păstrare a tradiţiei şi a tradiţiilor este posibilă numai acolo unde omul este vital legat de Biserică.

Concluzia pe care o desprinde autorul este aceea că tradiţia se întemeiază pe un adevăr şi lucrează binele în istorie, întru încununare prin frumuseţe.

COSTION NICOLESCU