Cartea de faţă abordează o temă de acută actualitate, respectiv cea a ocultismului, esoterismului, neognosticismului care în contextul autonomiei valorilor, al pluralismului religios, îşi face simţită tot mai mult prezenţa în comunitate, aspirând şi la statutul adevărului, de ce nu drept unic adevăr de viaţă pentru om. Autorul care ţine cursuri şi la Institutul Catolic din Paris pleacă în demersul său ştiinific de la documentul roman elaborat de Consiliul Pontifical al culturii, Iisus Hristos, Dătătorul de apă vie: o reflexie creştină la New-Age, publicat în 2003.

Structurată în 3 părţi, cartea are drept cheie interpretativă principiile gândirii esoterice, aşa cum sunt ele formulate de către A. Faivre, în 6 direcţii: 1) corespondenţele reale şi simbolice dintre părţile universului vizibil şi invizibil; 2) aspectul viu al naturii; „focul ascuns care circulă în ea", ceea ce face ca în reţeaua acesteia să existe o mecanică a atracţiei, anume simpatie şi antipatie, aşa cum se petrece acest lucru în relaţiile interumane; 3) imaginaţia şi medierile prin care omul poate stabili o relaţie cognitivă şi vizionară cu alte lumi, prin ritual, imagini simbolice, spirite intermediare; 4) experienţa transmutării, a transformării, prin iniţiere, parcurs şi gnoză; 5) filosofia perenă printr-o gnoză atotcuprinzătoare ce integrează tradiţii particulare care au la bază într-un timp imemorial o unitate ce se percepe şi reconstituie prin concordism unificator, non-dual, pacifist; 6) relaţia maestru-ucenic şi transmiterea unei învăţături esoterice (pp. 18-19). De aceea, teza autorului pe baza căreia şi analizează fenomenul esoterico-ocultist este că esoterismul nu este o doctrină unificată, ci o formă de gândire deschisă, permeabilă, sincretistă.

Partea întâia, „Renovatio" a creştinismului: perenitate şi unitate, având în vedere că raportul pontifical asociază New-Age cu filosofia perenă, teologia primordială, iar pe acestea cu magia şi misticismul ebraic, de fapt, hermetismul şi kabbala, ne introduce în atmosfera culturală şi intelectuală a Renaşterii secolului al-XV-lea, mai precis anul 1471, când apare lucrarea Corpus hermeticum, a lui Hermes Trismegistos, la Trevisio, eveniment care este şi consecinţa receptării şi traducerii în Apus, prin interesul reactivat mai ales prin Marsilio Ficino, pentru Platon şi Plotin, pentru tradiţia hermetică în general. Acestui curent se asociază nume sonore ale vremii, Pico de la Mirandola, Nicolae Cusanus, A. Steuco, dar şi umanişti precum Erasmus sau Reuchlin ce coagulau noi tendinţe în aria cunoaşterii după controversele epistemologice şi instituţionale cu scolastica, care credeau că vechimea doctrinelor era garanţia adevărului acestora. Astfel, ei căutau o filosofie completă care să trateze problemele legate de Dumnzeu şi suflet, „o teologie sau o filosofie teologică al cărei tată în istoria occidentală era incontestabil Platon" (p. 43), Platon pe care l-au adoptat în reflexia lor teologică şi unii Părinţi ai Bisericii. Dar noua doctrină statua realitatea unei ştiinţe absolute originare, de fapt conţinutul revelaţiei promoriale, cunoaşterea adamică, degradată însă progresiv datorită păcatului odată cu trecerea vremii, dar posibil de reînnoit prin sinteza filosofiei cu Revelaţia, ceea ce Biserica a şi condamnat ca erezie. Ideea este preluată de Leibnitz, apoi mai nou de A. Huxley, cu Perennial Philosophy, apărută în 1944, sau R. Guénon.

Un capitol al cărţii este dedicat magiei care ocupă „un loc central" (p. 77) în cadrul a ceea ce se numeşte filosofia perenă. Magia „savantă" pătrunde în Occident odată cu aristotelismul şi averoismul, în secolul al XII-lea. Deşi în cercurile vremii se vorbea de o magie naturală, normală, bună şi de o magie destinativă, invocatoare, rea, negativă, demonică, totuşi asocierea cu astrologia şi alchimia ridica semne evidente de întrebare asupra statutului acesteia. Magia naturală a fost astfel ordonată între ceea ce este natural şi ceea ce este supranatural, într-un spaţiu al paranaturalului, conturându-se, de aceea, o axă epistemologică ce căuta să atribuie acesteia un loc printre ştiinţe şi o axă ce se interoga asupra ortodoxiei magiei şi a legitimităţii ei în sfera umană şi comunitară. Cert este că magia a fost asociată incipient cu ştiinţele exacte, experimentale (p. 115), bunul magician fiind un preot al naturii (p. 104) printr-o teurgie practică în linia lui Hermes. Autorul contestă existenţa vreunei linii, a continuităţii dintre magia renascentistă şi cea New-Age, pentru că din moment ce prima plasa „omul microcosmic în centrul unei reţele macrocosmice a corespondenţelor şi forţelor", spre transcendent, cea din urmă este de natură imanentă în sensul că „omul nu mai este înălţat decât pentru a fi de îndată expulzat din centrul lumii pentru că şi el este doar unul dintre componentele fiinţei universale" (p. 139) o viziune în ton cu teoriile ştiinţifice relativiste, cuantice sau cele religioase orientale despre vid.

Un alt capitol se referă la doctrina kabbalistă prin care se căuta de către anumite cercuri o apropiere între creştini şi evrei, dat fiind faptul că Revelaţia mozaică le era comună, un punct culminant al acestei situaţii fiind afacerea Reuchlin care consfinţeşte clivajul dintre teologi şi umanişti în ceea ce priveşte lectura Bibliei, o reluare de fapt pe alt plan a ceea ce se întâmplase în secolul al XIII-lea cu Biblia, pe de o parte, şi Sentinţele lui Petru Lombardul, pe de altă parte.

Partea a II-a a lucrării, Dincolo de Biserică şi de creştinism: rupturi şi identitate, continuă prezentarea parcursului în istoria şi cultura occidentală a esoterismului care prin procesele de iniţiere şi păstrare a secretului angajează şi polemica aprigă uneori cu Biserica şi condamnarea de către aceasta a masoneriei. Formele pe care le îmbracă esoterismul, începând cu secolul al XVII-lea sunt societăţile secrete, culminnd cu consumarea procesului de autonomizare prin spiritism şi teosofie ce sunt şi leagănul mişcării New-Age (p. 164). Autorul conchide că formele actuale de esoterism reprezintă de fapt un recurs la gnosticism, o restaurare a acestuia prin texte şi practici care şi-au pierdut substanţa iniţială structurată în alt timp şi spaţiu al istoriei occidentale. Spiritismul şi teosofia sunt o formă de „esoterism secularizat" (p. 192). Dacă critica gnosticismului de către Părinţii Bisericii îşi avea temei în dualismul radical, în respingerea întrupării lui Hristos, negarea trupului printr-un ascetism riguros şi obţinerea mântuirii prin cunoaşterea unei revelaţii secrete, transmisă printr-o iluminare iniţiatică, fără nicio legătură cu credinţa şi iubirea creştine, virtuţi teologice fundamentale, atunci esoterismul actual, resurgenţă a vechiului gnosticism este incompatibil cu creştinismul (p. 215).

Partea a III-a, Forma de gândire esoterică şi perspective teologice, evaluează contactele dintre gândirea teologică şi aceste forme de gândire care s-au regăsit uneori în apologia fundamentată raţional de către creştinism, o metafizică religioasă ca preambul al Revelaţiei, mai ales neotomismul, dar invită actualmente la real şi înnoit discernământ teologic şi eclesial. Esoterismul actual nu trebuie abordat în perspectiva unor termeni ca emanaţionism, monism sau dualism, ci în cea a unei experienţe pseudoreligioase în sine, fără referinţă la alte doctrine şi care doar ea în sine contează. Aşa cum se exprima G. Bataille privitor la diferenţa între experienţa interioară şi filosofie, nu contează enunţul despre vânt, ci vântul în sine, pentru esoterism importantă este această experienţă ireductibilă, autoconstruită, neraportată la ceva consacrat, pentru că nu contează a cunoaşte, ci esenţial este faptul de a te simţi transmutat. De aici şi frenezia simţurilor asociată drogurilor, alcoolului, ce ar conferi acces la o revelaţie primordială şi un real ecumenism esoteric, după expresia lui F. Schoun (p. 249).

Autorul avertizează şi asupra pericolului unui creştinism esoteric prin recurs la texte biblice, apocrife sau scrieri patristice - ce ar sugera un secret al unor iniţiaţi pentru neiniţiaţi, texte care sunt unice ca evenimente revelaţionale interpretate de hermeneutica teologică în mod corect chiar în condiţiile de formare a teologiei creştine şi în perioada dificilă pentru Biserică a persecuţiilor, actualizate însă în context eclesial de manieră sacramentală şi care aduc experienţe spirituale ce sunt un dar supranatural de la Dumnezeu şi nu consecinţa unui mecanism uman de exerciţii sofisticate.

O reală experienţă şi teologie creştină trebuie să ţină seama esenţial de primatul referinţei la Iisus Hristos, interpretarea din Tradiţia Bisericii şi angajamentul pentru urmarea lui Hristos şi împlinirea practicii evenghelice.

O carte recomandată în context actual, cu deschideri constructive spre apologia credinţei şi erudiţie necesară teologului în demersul evanghelizator, pastoral, cultural.

Gheorghe Petraru

GHEORGHE PETRARU