Aurel Sasu: „trăirea vie a cerului

E oricând posibilă"

Aflat, la invitaţia poetului pr. Theodor Damian, la întrunirile literare ale Cenaclului „Mihai Eminescu" din New York, unde şi-a lansat ultimele sale cărţi, criticul şi istoricul literar prof. dr. Aurel Sasu a avut amabilitatea de a ne acorda un interviu.

Nicholas Buda: Domnule Aurel Sasu sunteţi din nou la New York, aducând cu un efort destul de mare câteva cărţi deosebit de interesante, pe care le-aţi scris în ultimii ani. Prezenţa dumneavoastră aici mă face să cred că sunteţi îndrăgostit de America, de New York - oraşul care nu doarme niciodată - şi de atmosfera literară a Cenaclului „Mihai Eminescu" sau a „Întâlnirilor de vineri". Ce aţi prezentat iubitorilor de carte, din comunitatea româno-americană de la New York, cu ocazia acestei vizite?

Aurel Sasu: Da, sunt îndrăgostit, mai întâi de America, pe urmă sunt îndrăgostit de oamenii Americii, apoi de New York şi, ca să fac diferenţa, sunt îndrăgostit de prietenii şi colegii... din comunitatea românească a marii metropole. De aceea, aşa cum ai menţionat, am adus la New York, cu efort într-adevăr, un cadou special - rezultatul muncii mele, cuvintele pe care le-am scris şi publicat - oferite acestor oameni pe care îi stimez şi care meritau să fie onoraţi cu această dovadă de iubire şi de admiraţie. Nu se compară efortul meu cu efortul lor de a întreţine curată, pură şi nealterată ideea de identitate românească în America, de a întreţine o atmosferă, fără precedent, de cenaclu literar şi solidaritate intelectuală, în fond o dovadă de supravieţuire în spirit... românesc! Am adus, printre altele, Dicţionarul Limbii Române de Lemn, apărut la Editura Paralela 45, în 2008. Am adus, apoi, o ediţie din Adrian Marino, Cultură şi creaţie, apărută aproape simultan cu un foarte important volum de memorii al aceluiaşi autor, Viaţa unui om singur (2010). Ediţia îşi are semnificaţia ei, pentru că se impunea cunoaşterea acestei remarcabile personalităţi a culturii clujene din perspectiva unui program mai vechi şi extrem de unitar, concret fiind vorba de activitatea lui de până la momentul arestării (1949). Perioada 1945-1947, în ceea ce-l priveşte pe Adrian Marino, era, practic, necunoscută! Marele critic, un model de dedicaţie, independenţă şi europenism, zbura, metaforic, cu o singură aripă, cu cea de după eliberarea din închisoare (1964). Prin volumul editat, i-am restituit cealaltă aripă, a începuturilor publicistice. Am adus încă alte două cărţi: una de interviuri cu Valeriu Anania, actualul Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, intitulată Despre noi şi despre alţii (2009), şi o lucrare de restituire documentară: Starea de excepţie. Valeriu Anania, omul şi destinul (2010). Aceasta din urmă abordând, în esenţă, un fapt de istorie concretă, marea mişcare studenţească de la Cluj, din 1946, al cărei leader incontestabil a fost scriitorul, pe atunci tânăr student la medicină. A fost, din păcate, şi singura mişcare anticomunistă din România, până la cea din 1989! Un ultim volum, pe care aş dori să-l menţionez, este corespondenţa cu prof. Mircea Zaciu - mentorul meu spiritual - unul dintre importanţii directori de conştiinţă ai culturii române, alături de care am editat Dicţionarul scriitorilor români. Volumul este intitulat Amiaza cea mare şi reflectă nu atât relaţia personală cu o figură emblematică a literaturii române postbelice, cât, în subsidiar, varii probleme de cultură, literatură şi istorie românească, privite prin prisma relaţiei privilegiate dintre doi oameni.

Nicholas Buda: Sunteţi un scriitor consacrat, care a debutat cu peste 40 de ani în urmă, la revista Tribuna din Cluj. Nu doresc să insist asupra numeroaselor cărţi publicate în ultimele două decenii, ci să comentăm doar, împreună, pe marginea dialogului pe care l-aţi avut cu scriitorul Valeriu Anania, în volumul Despre noi şi despre alţii. Aţi putea să dezvoltaţi puţin conceptul salvării din cotidian, prin depăşirea tranzitoriului şi intrarea în trans-istorie?

Aurel Sasu: E o întrebare complicată, bine gândită şi gravă. Mai întâi, mă sperie cifra celor 40... de ani. Patru decenii de exil printre cuvinte. Într-o lume în care timpul curge în... trecut, cum spunea un om de ştiinţă. Revenind la întrebare şi la volumul de interviuri: criticul M.N. Rusu a numit-o „o carte fericită". Mi-a plăcut mult această expresie, pentru că este, într-adevăr, fericită. Poate, mai exact spus, cartea unui moment fericit... din cel puţin două puncte de vedere. Primul este prilejul meu fericit de a-l fi întâlnit pe scriitorul Valeriu Anania şi de a fi reuşit, prin acest volum, să-i aduc omagiul meu de admiraţie. Al doilea, pe care nu-l exclud, este probabilitatea ca şi domnia-sa să fi trăit aceleaşi frumoase şi fericite clipe ale unui vis comun.

Mi-am propus, mai întâi, să citesc opera domniei-sale, cum ar fi spus Arghezi, pe dedesubt. Să descopăr semnificaţia ascunsă a acesteia, partea pe care autorul a lăsat-o, pentru desăvârşire, în grija timpului. Am dorit să aflu de la domnia-sa câteva lucruri esenţiale despre un anume mod de comunicare şi de a fi utopic al elitei intelectuale din perioada interbelică. Plecând de la ideea că un om care a cunoscut toate rătăcirile istoriei, care a experimentat toate pribegiile pustietăţii clocotitoare şi care s-a regăsit ocrotit de toate virtuţile cuvântului, poate să pătrundă altfel decât noi adâncul sufletesc al semenilor şi să citească altfel geometria rădăcinilor de lut ale fiinţei. Deci, nu ce a însemnat Arghezi, Voiculescu sau Galaction în literatura română, ci cum şi cât a reuşit Valeriu Anania să fure din neodihna gândurilor lor. Cum a învăţat de la ei lecţia nietzcheană a singurătăţii ca învăluire în lumină. M-a interesat relaţia lor personală, traducerea acesteia într-un limbaj al sensibilităţii şi al rătăcirii prin mister, fiindcă, scriam în volumul de interviuri, nu este acelaşi lucru să întâlneşti întâmplător un om sau acel om să ţi se furişeze în viaţă, să-l cunoşti în clipele lepădării de sine sau în extazul plinătăţii lui spirituale. Relaţiile cu oamenii ale lui Valeriu Anania sunt atât de subtile, atât de complicate, tocmai fiindcă fac trimitere la puncte de reper pe care noi cei de astăzi le-am uitat. El este ultimul mare supravieţuitor, nu atât al unei generaţii, cât al unei utopii, aceea a supravieţuirii în şi prin spirit, a unei lumi respirând liber sub ceea ce s-a numit imperialismul spiritului. O generaţie care miza pe restaurarea în Hristos a omului, idee scumpă lui D. Stăniloae, pe împăcarea cu cerul şi pe restaurarea ideii de românism! Iată cât de departe vine Valeriu Anania şi cât de bine trebuie să ne cunoască toate „prăbuşirile noastre lăuntrice" şi toată cunoaşterea noastră întemniţată de astăzi. Da, există o paradigmă a depăşirii conjuncturalului politic şi a istoricităţii prin saltul în trans-istorie. Într-un fel de istorie eternă a ideilor, principiilor, credinţei etc., eliberate de provizoratul tranzitoriului. În fond, nu este spiritul etern? Pentru acei oameni, ieşirea din anonimat, existenţa profetică şi tensiunea spiritului au fost un imperativ. Făceau parte din destin. Pentru noi au ajuns formule simple de inadecvare la ceea ce E. Cioran numea proiecţie de orgoliu.

Nicholas Buda: O restaurare paradisiacă a omului!?

Aurel Sasu: Da, paradisiacă! Sigur, o nostalgie şi, plecând de la nostalgie, o restaurare a relaţiei noastre cu Dumnezeu. O împăcare! O restaurare a armoniei relaţiei noastre cu Dumnezeu. Imaginarea patriei evanghelice şi a modelului de cultură ale cărei temelii să fie Evanghelia şi adevărurile ei de neclintit. Imaginarea unei lumi a egalităţii celor ce iubesc şi convingerea că putem fi adânci nu numai în bucurii, ci şi în suferinţă. Istoria nu are putere atâta timp cât vrerea noastră este cea care decide. Dar, dincolo de dimensiunea aceasta gândită ca eternă utopie, ca frumos basm de identitate românească, dincolo de admiraţia faţă de cineva care a practicat exerciţiul de asceză şi de eroism al minţii, al faptei şi al visului, cartea de interviuri cu Valeriu Anania are şi o dimensiune lirică, de fascinaţie a comunicării şi de sporire în armonia cu tine însuţi. Îndemnul de a ne purta cu cuvintele „aşa cum se poartă îngerii cu Maica Domnului" - devine, în finalul acestei cărţi, un fel de legământ testamentar. Limba română este parte integrantă a iubirii noastre, a înfiripării noastre în veşnicie. La patul suferinţei ei, Valeriu Anania a venit cu ediţia monumentală a Bibliei, după 15 ani de muncă. A venit şi ne-a spus: „aceasta este piatra din capul unghiului...", iată pavăza rătăcirii voastre! Iată, zic eu, omul, aureolat de mari fapte de credinţă şi cultură.

Nicholas Buda: V-aţi axat foarte profund, nu numai admiraţia ca istoric şi critic literar, dar şi ca scriitor, pe momentul Valeriu Anania, pe care îl analizaţi, îl comentaţi şi îl interpretaţi printr-un filtru critic special, ca o importantă anvergură socială, literară dar şi religioasă. De unde pleacă acest imens interes faţă de ceea ce reprezintă Valeriu Anania pentru cultura română, pentru istoria Bisericii Ortodoxe Române şi pentru istoria noastră ca popor, în general?

Aurel Sasu: Aş adăuga o simplă nuanţă... Sigur că preocupările din ultimii ani, axate pe momentul Valeriu Anania, reprezintă un capitol din activitatea mea, dar merită să dau o explicaţie în plus. De ce această apropiere acum, de ce acum acest efort de valorificare, mai ales că pe domnia-sa îl cunosc încă din anii ‘80, şi ce poate însemna acum această aducere în strictă actualitate a unui model, a unei opere şi, în ultimă instanţă, a unei conştiinţe? Valeriu Anania are o operă remarcabilă, nu îndeajuns de cunoscută. Când teatrul românesc transfera pe scenă lozinci şi formule de pură ideologie, el scria un teatru de istorie arhetipală. Când romanul românesc îşi pierduse capacitatea de a inventa estetic, de a trăi prin dimensiunea lui ca gen, devenind o remorcă a unor instituţii şi structuri politice, Valeriu Anania scria romanul Străinii din Kipukua (1979), în care exilul, cel politic inclusiv, este privit ca recuperare a identităţii noastre ontologice. Vorbeam despre Biblia monumentală, publicată şi oferită ca un dar sublim culturii române, într-un moment de criză a spiritului, într-un moment în care nu mai ştiam dialoga cu noi înşine, cu propria noastră cădere în lume. Apoi, Valeriu Anania este un mare creator de instituţii! Când a considerat că dialogul trebuie să fie direct, restituit în fundamentele lui de idealitate, de moralitate şi de oportunitate, a pus bazele Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului. Nu în ultimul rând, Valeriu Anania este omul care a suferit enorm, care a plătit enorm pentru visurile lui, pentru utopiile lui, un om care ne face moştenitori ai demnităţii lui, ai refuzului de a sta sub vremuri. Ne-a lăsat moştenire arta de a ne învinge pe noi înşine şi arta pe care, de asemenea, am uitat-o, de a-i iubi pe alţii prin jertfa noastră.

Nicholas Buda: Dialogul cu Valeriu Anania, pe care îl desfăşuraţi cu arta unui maestru de ceremonii, a fost, fără îndoială, rezultatul unui exerciţiu intelectual de prestigiu, care a pus faţă în faţă scriitorul şi criticul literar, personalitatea istorică şi cercetătorul în istorie, sacerdotul de la altarul bisericii şi credinciosul din biserică şi, nu în ultimul rând, omul Anania în faţa omului. Care a fost sentimentul care a dublat această confessio ad momentum şi pe care l-aţi avut cel mai adesea în timpul interviurilor cu Valeriu Anania?

Aurel Sasu: A fost sentimentul auroral, dincolo de măsura obişnuită a timpului, al celui ce vine să „audă" credinţa, cu cel care practică în biserică slujirea arhierească, a celui care ne vorbeşte din amvon despre biruinţa binelui, cu cel ce visează să nu fie pricină de poticnire cuvântului. Valeriu Anania este unul dintre marii noştri oratori. E cuceritor, este profund, este mereu altul şi nu cred că există text care să reziste puterii de imaginaţie a acestui mare teolog. Întrebarea ta sugerează însă şi altceva: în cel fel şi cum s-a consumat o relaţie emoţional-admirativă, în ce măsură pe durata dialogului realitatea întâlnirii cu o astfel de personalitate mi-a creat prilejul de a-mi simţi sufletul bogat şi gândul liber! Simplu! Este ceea ce ar fi minunat să avem în Biserica Ortodoxă Română: mari duhovnici, mari oratori, mari păstori de suflete care să te poarte, împotriva voinţei tale, pe drumurile întortocheate ale întâlnirii cu tine însuţi. O astfel de întâlnire, în idealitatea ei, cu un slujitor al altarului, te ajută să-ţi dai seama că trăirea vie a cerului e oricând posibilă. Aşa am trăit eu această relaţie. Cu cât ea a devenit mai profundă, mai puternică, cu cât uşile mi-au fost mai deschise mie, ca simplu om, deschise spre acel dincolo deopotrivă al fiinţei şi al lumii. Dialogul nostru s-a consumat, dacă vrei, nu între doi scriitori, ci între un cuvânt şi altul, între cuvânt şi viaţă.

Nicholas Buda: Dacă vi s-ar mai da încă odată şansa, istorică aş spune eu, de a realiza din nou un interviu cu scriitorul Valeriu Anania, cu ce întrebare aţi începe şi cu ce întrebare aţi încheia?

Aurel Sasu: Sincer, nu m-am gândit la aşa ceva! Cred că aş începe prin a-l întreba cum vede domnia-sa lumea de azi, din depărtarea secolului XX? Şi aş termina cu o întrebare ce poate să surprindă: de ce Înalt Preasfinţia Sa nu a avut, o singură oră sau o singură zi, uşa oficiului închisă colaboratorilor şi celor din lumea căreia, trecător, i-a purtat de grijă. Probabil, răspunsul ar fi fost acesta: pentru că era o uşă înspre Dumnezeu şi înspre Dumnezeu uşile nu se închid niciodată!

Interviu realizat de Nicholas Buda, New York

FELICIA DUMAS