IOAN BIZĂU, Liturghie şi teologie, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2009, 331 p.
Tema cuvântului, din perspectiva teologiei ortodoxe, cel puţin în spaţiul românesc, a fost foarte puţin explorată. Lucrările dedicate exclusiv acestei probleme sunt atât de puţine, încât nu este nevoie de prea mult timp pentru a le parcurge, mai ales dacă îl avem în vedere în demersul nostru pe părintele Dumitru Stăniloae, care, ca un teolog enciclopedic ce a fost, inevitabil că s-a oprit şi asupra acestui capitol1. Nu-l putem trece cu vederea nici pe părintele Dumitru Belu, care publică studiul Graiul în funcţia lui etică2, în felul său o abordare de pionierat, tributară însă gândirii lui Stăniloae, sau studiul comparativ al preotului Petru Rezuş dedicat temei în discuţie3.
Dumitru Vanca publică în anul 2005 un amplu studiu despre cuvânt şi imagine, analizate preponderent în funcţia lor didactică4. Această lucrare are la bază teza de doctorat a autorului susţinută în anul 2003 la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu.
Nici traducerile din teologia ortodoxă străină ale unor lucrări dedicate acestei teme nu abundă. De menţionat este în primul rând lucrarea părintelui John Breck, Puterea cuvântului5, care însă are în vedere cu precădere funcţia liturgică a cuvântului, şi nu acoperă decât puţin din problematica mult mai amplă a acestuia. O altă lucrare ce nu trebuie trecută cu vederea este cea a profesorului grec Stelianos Papadopulos, Teologie şi limbaj6, o lucrare apreciată la nivel european, şi care din anul 2007 se poate citi şi în limba germană7.
Acesta este contextul cultural şi teologic în care părintele Ioan Bizău publică lucrarea Liturghie şi teologie8, care conţine la final un capitol intitulat „Incursiune în biografia cuvântului", o serie de eseuri care iniţial au fost publicate în revista Renaşterea a Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului. Fără a subestima valoarea celorlalte studii şi eseuri din capitolele „Exerciţii de mistică liturgică şi sacramentală" şi „Exigenţele arhitecturii liturgice", ne vom opri exclusiv asupra chestiunilor privind problema cuvântului omenesc din perspectivă teologică.
Pentru început însă câteva observaţii cu caracter general. Colecţia de eseuri este dedicată fostului arhiepiscop al Clujului Teofil Herineanu şi părintelui Constantin Galeriu: „în semn de recunoştinţă pentru ceea ce mi-au oferit cu generozitate sau, mai bine zis, pentru ceea ce aş fi fost dator să învăţ de la dânşii", după cum afirmă autorul în „Argument"-ul ce precede textele propriu-zise, şi în care îşi dovedeşte (dacă mai era nevoie) fineţea stilului. Eseurile acestea şi îndeobşte textele părintelui Bizău fac o notă discordantă cu o însemnată parte a producţiilor scrise ale teologiei autohtone, prin faptul că pot fi citite cu plăcere şi într-o atmosferă de confort intelectual. Dincolo de arhitectonică, scriitura autorului nostru se identifică printr-o serie de sintagme memorabile, care uneori produc rupturi în ritmul lecturii. Iată câteva dintre ele: Turnul Babel a fost un proiect în cadrul căruia „oamenii s-au adunat laolaltă în vederea cuceririi şi anexării cerului"; „moartea a fost provocată de un abuz de libertate" etc.
După cum spuneam mai devreme, aceste eseuri ale părintelui Ioan vin foarte bine într-un spaţiu puţin explorat intelectual în limba română. Prin urmare beneficiază în acelaşi timp de avantajele şi neajunsurile muncii de pionierat, la care, de bună seamă că cel mai bine se potriveşte abordarea eseistică. Avantajele vin din faptul că foarte multe lucruri nefiind spuse, libertatea de mişcare e enormă, dar există mereu riscul ca această mişcare, potenţial foarte amplă, să se transforme într-una haotică, browniană. Să creezi ceva sistematic într-un câmp neumblat şi, prin urmare, lipsit de repere, necesită foarte multă concentrare. Eseul în acest caz oferă calea de mijloc. Libertatea de expresie nu este limitată de obsesia acurateţii şi a exhaustivului, care sunt uneori pierdute din vedere.
O colecţie de eseuri, chiar având în centru o anumită temă, este mereu foarte dificil de sintetizat. Ne vom opri prin urmare asupra câtorva texte sau idei din ansamblul celor prezente. Eseul care ne introduce în „biografia cuvântului" este intitulat Graiul umanităţii de la „Turnul Babel" la Cincizecime, şi familiarizează cititorul cu fabuloasa tematică a diversităţii lingvistice originate în ambiţia deşartă a „cuceririi şi anexării cerului"9, care are ca pol opus evenimentul pogorârii Duhului Sfânt la Cincizecime peste Apostoli, când temporar diferenţele lingivstice sunt anulate. Evenimentul care include comunicarea umană în dialectica specific creştină a lui deja şi nu încă. Comunicarea metalingvistică, care, în chip paradoxal, nu suprimă limba, a fost inaugurată şi ne-a fost dăruită ca o potenţă ce se va actualiza în eshaton.
„Unitatea plenară a umanităţii în orizontul graiului rămâne o realitate eshatologică, şi de aceea, orice tentativă politică, ideologică sau confesională de a impune uniformizarea artificială a omenirii printr-un anumit instrument lingvistic este o parodie a unităţii originare şi cheamă pedeapsa cerului. Numai Dumnezeu poate reda oamenilor unitatea lingvistică instituită în Paradis" (p. 235).
Proiectul construirii ziguratului care să atingă cerul este caracterizat de părintele Bizău drept unul „utopic"10. În clipa în care se vorbeşte despre Babel ca despre un proiect utopic, automat, acest eveniment este aşezat în ascendenţa ideologiilor utopice ale secolului XX, care s-au folosit din plin de cuvinte, instrumentalizându-le barbar, cu promisiunea de factură hiliastă a instalării pe pământ a unui Rai lipsit de Dumnezeu. „Obsesia faimei"11 este elementul care generează coeziunea adepţilor utopiei de a „cuceri şi anexa cerul", rezultatul este însă potrivnic. În locul solidarităţii iniţiale se petrece „pulverizarea unităţii originare a comunităţii umane", care nu se putea întemeia decât pe relaţia cu Dumnezeu.
„Multitudinea expresiilor lingvistice ale umanităţii, care - după căderea de la Turnul Babel - constituie tot atâtea bariere despărţitoare între oameni şi popoare, va fi depăşită prin botezarea sau adecvarea graiurilor lumii la învăţătura lui Hristos, pentru a transmite şi a face înţeles acelaşi mesaj dumnezeiesc, pentru a înlesni experienţa unui nou orizont al comuniunii, care n-a fost încă atins datorită căderii lui Adam"12.
În discuţia despre comunicarea prin intermediul limbii din perspectivă teologică se atinge în mod inevitabil o temă delicată: aceea a limbii sacre. Chiar dacă în ortodoxie nu se vorbeşte în mod deschis despre o anume limbă sacră, totuşi, cel puţin în cazul Bisericii Ortodoxe Ruse13 şi al Bisericii Ortodoxe Greceşti, cultul se oficiază într-o limbă diferită de limba vie a poporului, anume slavona bisericească şi greaca veche. Două dintre afirmaţiile părintelui Bizău pot constitui puncte de plecare în discuţia privind limba liturgică: „limba fiecărui popor încreştinat are vocaţia de a deveni limbă hristologică, eclesială, sacramentală" şi „universalitatea sau catholicitatea Bisericii nu implică nicidecum un recurs obligatoriu la o limbă unică, oricât de veche şi de prestigioasă ar fi aceasta"14.
Un alt eseu care nu trebuie trecut cu vederea este cel „Despre neputinţele cuvânului omenesc". Un text amplu şi de o mare diversitate ideatică. De la bun început ne este oferită o definiţie a ceea ce sunt cuvintele şi care este raportul lor cu Logosul întrupat: „Cuvintele graiului omenesc sunt semne ale realităţilor lumii, ale lucrurilor, fenomenelor şi sentimentelor, relaţia lor cu ceea ce numesc fiind una exterioară. Adică ele nu pot institui în existenţă efectivă realităţile pe care le exprimă sau le definesc. În acest sens, Cuvântul lui Dumnezeu diferă radical de cuvântul omului, având capacitatea ontologică de a crea şi a revela, de a conferi fiinţă la ceea ce defineşte"15. Singură această frază ridică o serie întreagă de întrebări privind natura cuvântului omenesc. Fără îndoială, din punctul de vedere al filosofiei limbii, cuvintele nu sunt altceva decât semne ale realităţilor lumii. Dar, ca teolog, nu pot să nu leg problema cuvântului omenesc de aceea a raţiunilor lucrurilor, a raţiunilor seminale (şi nu trebuie pierdut din vedere că termenul grecesc, logos, indica atât cuvântul cât şi raţiunea, fără însă a se opri aici16). Mă întreb dacă, atunci când Adam a dat nume animalelor în Eden (Fc 2, 19 20) nu a făcut decât să atribuie anumite grupuri de sunete, semne deci, fiecărei fiare ce i-a trecut pe dinainte, sau cum altfel poate fi înţeles gestul acela fondator al lui Adam în lumina filosofiei contemporane a limbii?
Indiferent însă de statutul lor ontologic, cuvintele omeneşti au neajunsuri. Iar în analiza acestora părintele Ioan porneşte de la faptul că niciodată cuvintele nu pot fi înţelese fără echivoc17. „Ceea ce [se] rosteşte poate fi interpretat în moduri foarte diferite, actul înţelegerii reciproce fiind posibil numai atunci când interlocutorii se angajează conştient într-un dialog responsabil"18. Însă, oricât de profundă ar fi implicarea, înţelegerea, în sensul de comunicare fără rest, rămâne imposibilă „fiindcă sensul intenţionat al cuvintelor se poate diminua sau pierde, din diverse motive, în reţeaua enunţurilor şi a interpretărilor subiective."19 Suntem introduşi prin cuvânt într-o dialectică în care taina (marginile cum ar spune Jacques Ellul) are o importanţă covârşitoare, în care „cuvintele omeneşti devin «spatele» Adevărului şi totodată «spatele» tăcerii"20.
Dar „pentru asceţii Patericului, dincolo de vorbe şi discursuri formale, rămâneau întrebările esenţiale şi răspunsurile care orientau întreaga viaţă a celor care veneau la ei «pentru a cere cuvânt». Adeseori cuvântul se exprima prin tăceri pline de sens"21.
Cuvântul nu este doar vehicul al întrebărilor despre oameni şi viaţa lor, ci, mergând mai departe, se face purtător al Revelaţiei şi apoi câmp al luptelor dogmatice pentru identificarea expresiilor conforme Adevărului veşnic. Iar „Adevărul revelat prin mijlocirea cuvintelor Scripturii nu este o chestiune de inteligenţă, de perspicacitate lingvistică ori de performanţă culturală"22, ci „orice act de transmitere a unui adevăr de credinţă înseamnă de fapt o experienţă autentică de natură eclesială, trăită în mediul sacramental al vieţii în Hristos"23.
Următorul text asupra căruia vreau să ne oprim este „Tainele credinţei între filosofia limbajului şi teologia etimologiilor". Problematica acestui eseu este şi ea una de maximă actualitate mai cu seamă pentru teologia ortodoxă. Aceasta deoarece de ani buni se vorbeşte despre aşa-numita „pseudo-morfoză" a teologiei răsăritene, iar calchierea metodelor de cercetare ştiinţifică în domeniul teologic după cele occidentale poate foarte bine să producă mutaţii şi la nivelul conţinutului. Analiza părintelui Bizău se poate citi foarte bine în paralel cu lucrarea mult mai amplă a patrologului grec Stelianos Papadopulos, Teologie şi limbaj24, pe care am citat-o anterior, datorită abordării şi viziunii similare.
Cu toate că nu voi prezenta aici celelalte eseuri pe tema cuvântului cuprinse în volumul Liturghie şi teologie al părintelui Ioan Bizău, nu înseamnă că ele sunt mai puţin demne de interes decât cele pe care le-am abordat deja. Mai cu seamă micuţul studiu despre „Limbaj şi ideologie" sau cel despre „Cuvânt ca intrument ale căderii din adevăr" pot fi foarte bine considerate puncte viabile de pornire în studiul acestor probleme.
În concluzie, se poate afirma că textele părintelui Bizău privind „biografia cuvântului" se constituie ca o lectură introductivă, dar obligatorie, pentru cei care vor să îşi creeze o imagine despre cum poate fi abordat cuvântul omenesc din perspectiva teologiei ortodoxe. O teologie care îl are în centru pe Hristos, Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu.
Paul Silad
1 Vezi în acest sens Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol. II, Cristal, Bucureşti, 1995, p. 126 ş.u.; Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, Lumina lumii şi Îndumnezeitorul omului, Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 33 ş.u.; Dumitru Stăniloae, „Cuvântul creator şi mântuitor şi veşnic înnoitor", Mitropolia Olteniei 1 (1991) etc.
2 Dumitru Belu, „Graiul în funcţia lui etică", Mitropolia Moldovei şi Sucevei 7-8 (1971).
3 Petru Rezuş, „Invăţătura creştină despre cuvânt, mijloc de expresie în cele trei confesiuni", Ortodoxia 1 (1959).
4 Dumitru Vanca, Icoană şi cateheză, Reîntregirea, Alba-Iulia, 2005.
5 John Breck, Puterea cuvântului în Biserica dreptmăritoare, traducere de Monica Herghelegiu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999; o lucrare publicată iniţial în Statele Unite, la cunoscutul centru de teologie ortodoxă, Seminarul Sf. Vladimir: John Breck, The power of the word in the worshiping church, St. Vladimir`s Seminary Press, Crestwood, N.Y., 1986.
6 Stilianou Papadopoulou, Teologie şi limbă. Teologie experimentală, limbă convenţională, traducere de Constantin Băjău, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2007. Stelianos Papadopulos (prefer grafia încetăţenită a acestui nume în locul transliterării efectuate de traducătorul prezentului volum) este cunoscut în spaţiul românesc datorită unor lucrări precum Vulturul rănit, o expunere în stil aghiografic, romanţat, al vieţii Sfântului Grigorie din Nazianz, sau tratatului de Patrologie, care vine să umple un gol mai vechi în cadrul literaturii de specialitate. De această dată avem de-a face cu o lucrare de o altă factură, cu aspect interdisciplinar, care îşi propune să analizeze legăturile existente între limba ca formă de expresie a ceea ce în teologie se presupune a fi rezultatul experierii (de unde şi subtilul Teologie experimentală, limbaj convenţional). Tema este cu atât mai provocatoare cu cât cel care o tratează vine dintr-un spaţiu în care se utilizează în cult o limbă care nu mai este inteligibilă omului de pe stradă (greaca slujbelor este străină vorbitorului obişnuit de neogreacă). Asta pe de o parte, în vreme ce pe de cealaltă parte avem întreaga problematică filosofică a limbii, căreia autorul nostru vrea să-i găsească un răspuns în teologie. Din păcate întâlnirea cu textul propriu-zis este mult îngreunată de formulări eşuate ale traducătorului („epicleza, de către preot, a Sfântului Duh", p.30) şi de opţiunea acestuia pentru transliterarea numelor din neogreacă sau utilizarea unor concepte venite pe aceeaşi filieră în detrimentul unor forme deja consacrate. Acesta este cazul hermeneuticii care în traducerea pe care o avem în discuţie devine ermineutică sau Heraclit, Iraklitos şi exemplele de acest fel pot continua. În rândul neajunsurilor cărţii trebuie menţionată şi lipsa unei introduceri care să familiarize cititorul cu autorul şi cu mediul care a constituit genera lucrării. În plus, având de-a face cu opţiuni de traducere foarte personale, consider imperios necesară şi o notă a traducătorului care să lămurească aceste alegeri.
7 Stylianos G Papadopulos, Theologie und Sprache. Erfahrungstheologie - konventionelle Sprache, V & R unipress, Göttingen, 2007.
8 Ioan Bizău, Liturghie şi teologie (= Liturgica), Patmos, Cluj-Napoca, 2009.
9 Sunt edificatoare în acest sens titluri precum Hubert Bost, Babel, du texte au symbole (= Le monde de la Bible), Éd. Labor et Fides, Genève, 1985; Paul Zumthor, Babel ou l`inachèvement (= La couleur des idées), Éd. du Seuil, Paris, 1997; în limba română: Paul Zumthor, Babel sau nedesăvârşirea, traducere de Maria Carpov, Polirom, Bucureşti, 1998; dar şi amplul eseu „Limba păsărilor" al lui Andrei Pleşu în Andrei Pleşu, Limba păsărilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, pp. 9-55.
10 Conceptul „utopie", o creaţie a scriitorului englez Thomas Morus, a ajuns o importantă temă de reflexie odată cu modernitatea. În secolul XX termenul ajunge să fie reflectat şi teologic, în principal datorită lui Paul Tillilch (Vezi „Kairos und Utopie" în Paul Tillich, „Gesammelte Werke/6", în Der Widerstreit von Raum und Zeit, 1963, p. 149 ş.u.); Vezi şi: Erik Zyber, Homo Utopicus: Die Utopie im Lichte der philosophischen Anthropologie, Königshausen & Neumann, 2007.
11 Din nou o sintagmă reuşită şi mai ales de o teribilă actualitate în această epocă a dominaţiei media. Pentru o diagnoză bună a problemei vizibilităţii, a „faimei" ca mod de existenţă vezi studiul „Orbul la scăldătoarea Siloam" în Jean-Luc Marion, Crucea vizibilului. Tablou, televiziune, icoană - o privire fenomenologică, traducere de Mihail Neamţu, Deisis, Sibiu, 2000, p. 79 ş.u.
12 Bizău, Liturghie şi teologie, p. 231; Atât părintele Ioan Bizău cât şi Andrei Pleşu citează în studiile lor lucrarea George Steiner, După Babel: aspecte ale limbii şi traducerii, traducere de Valentin Negoiţă şi Ştefan Avădanei, Univers, Bucureşti, 1993; Vezi Pleşu, Limba păsărilor, pp. 22-26.
13 Cel puţin pentru situaţia Bisericii Ruse vezi "Sektion III: Religiöse Sprache und Sakrale Symbole in einer säkularisierten Welt" din Karl Christian Felmy (ed.), Kirchen im Kontext unterschiedlicher Kulturen, Vandenhoeck und Ruprecht, Göttingen, 1991.
14 Bizău, Liturghie şi teologie, p. 234.
15 Ibidem, p. 270.
16 Vezi Paul Siladi, „Cuvântul, un concept la interferenţa a două sfere semantice", Renaşterea 6 (iunie 2010).
17 Jacques Ellul a glosat foarte mult pe tema ambiguităţii cuvintelor şi a importanţei caracterului lor conotaţional. Vezi în acest sens spre ex Jacques Ellul, Ce que je crois, Grasset & Fasquelle, Paris, 1987, p. 40; sau Jacques Ellul, The humiliation of the word, traducere de Joyce Main Hanks, Eerdmans, Grand Rapids Mich., 1985, p. 19 ş.u.
18 Bizău, Liturghie şi teologie, p. 270.
19 Bizău, Liturghie şi teologie, p. 271; În privinţa tensiunii dintre conţinutul ideatic şi afectiv privind o anumită temă şi textul care încearcă să îl surprindă vezi: Alexandru Dragomir, Crase banalităţi metafizice, Humanitas, Bucureşti, 2004.
20 Bizău, Liturghie şi teologie, p. 273.
21 Ibidem.
22 Ibidem, pp. 276-277.
23 Ibidem, p. 277.
24 Papadopoulou, Teologie şi limbă. Teologie experimentală, limbă convenţională; Datorită carenţelor acestei traduceri româneşti este recomandabilă lectura variantei publicată de autor în limba germană Papadopulos, Theologie und Sprache. Erfahrungstheologie - konventionelle Sprache. PAUL SILADI |