Boris Groys (1947-), gânditor şi scriitor german, a trăit în Rusia până la începutul anilor 1980, iar la ora actuală e profesor de estetică şi istoria artei în Karlsruhe, Germania. A scris lucrări orientate spre arta modernă şi contemporană iar opera sa întreţine un dialog cu textele mai multor filosofi contemporani, printre care Baudrillard şi Derrida.

Eseu provocator asupra relaţiei dintre comunism, filosofie şi limbaj, Post-scriptumul comunist dezbate ideea de moştenire comunistă; lumea contemporană e rezultatul căderii comunismului istoric dar, în acelaşi timp, strategiile politice şi estetice de azi - de la o Europă unită, trecând prin sistemul politic din Islam, şi până la o cultură contemporană de masă - poartă toate amprenta moştenirii comuniste. Conform lui Groys, Uniunea sovietică a dat ocazia organizării societăţii prin limbaj, mediul egalităţii.

După moartea lui Stalin dorinţa de schimbare domneşte în Uniunea Sovietică iar plictiseala oamenilor împinge partidul spre lozinci staliniste: perestroika i uskorenie. Ca în epoca apusă, se gândea şi practica schimbarea, metanoia, şi se dorea din nou o rapiditate mai mare decât a istoriei.

Groys înţelege prin comunism acel proiect care subordonează economia politicii, şi implică transcrierea societăţii din mediul banului în cel al limbajului. Omul devine o fiinţă care există în limbaj şi prin limbaj iar în acest mediu al limbajului împotrivirea la deciziile politice e perfect justificată, căci aceste decizii sunt concepute şi ele în spaţiul limbajului. În condiţiile capitalismului însă critica şi protestul sunt din principiu absurde, limbajul funcţionează ca marfă, deci e a priori mut. „Pentru ca societatea să devină criticabilă, ea trebuie să devină mai întâi comunistă. Aşa se explică predilecţia instinctivă pentru comunism pe care o simte oricine este înzestrat cu conştiinţă critică, fiindcă numai comunismul înfăptuieşte acea verbalizare totală a destinului uman, care deschide perspectiva unei critici totale" (p. 7).

În Uniunea Sovietică orice marfă devenea un mesaj relevant din punct de vedere ideologic, aşa cum în capitalism orice mesaj devine o marfă. Aparatelor dominante din comunism le e specific modul de a acţiona din spatele unui limbaj oficial de faţadă, constrângând oamenii să accepte limbajul puterii. În afara limbii, conducerea ţărilor comuniste nu poseda de fapt nimic şi era conştientă totodată că atunci când va pierde controlul asupra limbajului, va pierde totul. Cum trebuie însă să funcţioneze constrângerea lingvistică ideală pentru a acapara mase întregi şi a le preschimba într-o forţă revoluţionară ?

Comunismul se situează în tradiţia platonică, e o formă modernă de platonism transpus în practică. Guvernarea se face prin evidenţă logică şi numai printr-un limbaj evident în profunzime - şi nu doar la suprafaţă - se poate produce constrângerea logică capabilă să guverneze lumea. Logosul e însă paradoxal. Numai paradoxul are capacitatea de a produce evidenţa necesară guvernării lumii prin constrângere logică. Statul lui Platon are la bază evidenţa unui paradox, şi e guvernat de acesta. Ascultătorul suspectează dincolo de suprafaţa poleită a discursului sfera de influenţă ascunsă a unor manipulări secrete. Iar acest discurs care îşi ascunde propria structură paradoxală devine o marfă fiindcă invită la pătrunderea în interioritatea sa paradoxală. Sunt puse astfel faţă în faţă sofistul mincinos şi poporul neîncrezător.

Doctrina marxist leninistă e echivalentă cu materialismul dialectic iar legea sa centrală are la bază unitatea şi lupta contrariilor. Regimul logic al materialismului dialectic e diametral opus regimului logic al gândirii burgheze, formal-logice. Omul nu poate trăi cu adevărat decât în paradox, care îi deschide totalitatea vieţii (totalitate care nu coincide cu universalitatea). Ideologie sovietică, deoarece criticată de pe două poziţii, devine confirmată. Această perspectivă e analoagă cu cea a creştinismului şi a dogmelor sale, care nu sunt altceva decât nişte paradoxuri. Treimea divină este descrisă ca identitate între Unu şi Trei. Iisus este descris ca unitate între dumnezeire şi umanitate, care sunt ireconciliabile, dar şi inseparabile. Hristos e cu totul om, cu totul Dumnezeu şi simultan unitatea dintre Dumnezeu şi om. Deci, ortodoxia gândeşte în paradoxuri. Este extrem de dificil să gândeşti consecvent paradoxal iar istoria ereziilor creştine şi comuniste demonstrează în suficientă măsură acest lucru.

Conflictul dintre bază şi suprastructură e mediat de limbaj, însă acesta din urmă nu e doar o simplă legătură între cele două, ci le guvernează pe ambele, devenind totodată mediul în care dobândeşte puterea de a modela nemijlocit baza. Limbajul este şi în acelaşi timp nu este suprastructură, bază şi forţă de producţie. Limbajul poate înlocui total economia, banul, capitalul, fiindcă el are acces la toate domeniile vieţii omeneşti. Unind baza şi suprastructura, limbajul scoate din circuit economia.

Comunismul de factură stalinistă reprezintă reînsufleţirea visului platonic despre supremaţia filosofilor, care operează numai prin intermediul limbajului. Statul comunist se deosebeşte însă de cel platonic, prin faptul că în primul fiecare individ era obligat să fie filosof, nu numai clasa conducătoare. Omului sovietic i se cerea să fie sovietic şi antisovietic în acelaşi timp, şi prin aceasta să gândească total.

Cei ce se străduiesc să realizeze o utopie au de luptat cu omul ca atare. Fie omul cedează, distrus de utopie, fie utopia eşuează, distrusă de om. Orice utopism raţionalist se dovedeşte a fi potrivnic omului, pentru că vrea să ucidă animalul din om şi să transforme omul într-o maşină. Omul devine un semnificant fără conţinut. Derrida îl compară cu stafia tatălui lui Hamlet.

Paradoxul pândeşte şi arta: „Când o artă arată ca o artă, ea nu mai este considerată artă, ci kitsch. Când o artă arată ca o neartă, ea este pur şi simplu neartă. Arta trebuie să arate ca o artă şi în acelaşi timp ca neartă ca să fie recunoscută drept artă" (p. 76).

Cine aspiră la totalitate trebuie să treacă de la proiect la contextul său. Şi cum contextul comunismului sovietic era capitalismul, următorul pas în realizarea comunismului trebuia să fie trecerea de la comunism la capitalism. Una din cauzele întreruperii proietelor e schimbul generaţiilor. Protagoniştii proiectului dispar, noua generaţie îşi pierde interesul pentru proiect, iar acesta se demodează. Un proiect poate fi finalizat şi printr-o schimbare deliberată de perspectivă - de la proiectul însuşi la ceea ce constituie contextul acestui proiect. O astfel de schimbare de perspectivă este desemnată în tradiţia filosofică de termenul metanoia [deplasarea atenţiei de la mesaj la mediul lui] iar guvernarea metanoiei deschide individului posibilitatea de a fi mai rapid decât timpul.

Evenimentul istoric singular al autolichidării paşnice a comunismului, din iniţiativa statului şi sub conducerea partidului comunist e frecvent trivializat, stilizat în pierderea unui război - Războiul Rece - sau în rezultatul luptei pentru libertate a popoarelor subjugate de comunism. Răboiul Rece nu a fost un război, ci o metaforă a războiului. Mişcarea disidentă rusă a fost eradicată încă de la mijlocul anilor `80. Dacă aceste două conduceri - cea sovietică şi cea chineză - nu s-ar fi simţit în absolută siguranţă, ele n-ar fi întreprins niciodată o transformare atât de puternică şi o astfel de accelerare [trecerea la capitalism] (p. 86).

Dezmembrarea Rusiei e adesea interpretată ca înfrângere în lupta ei împotriva aspiraţiilor altor popoare la independenţă, dar se uită că Rusia a fost cea care a dizolvat Uniunea Sovietică atunci când conducerea rusă, sub Elţîn, în acord cu Ucraina şi Belarus, a ieşit din Uniunea Sovietică. Acest act le-a impus, formal, celorlalte republici sovietice independenţa.

Art. 17, devenit ulterior art. 27, suna în felul următor: „Fiecărei republici din Uniune i se garantează dreptul la libertatea de a ieşi din URSS". Specialiştii l-au avertizat pe Stalin că printr-o astfel de constituţie programează anticipat o eventuală dizolvare a uniunii. Dar el a rămas neclintit în alegerea lui: voia să definească Uniunea Sovietică ca stat şi nonstat totodată.

Desfiinţarea proprietăţii private era privită din următorul punct de vedere: numai omul care nu mai posedă nimic e oricând disponibil pentru orice experiment social. Desfiinţarea proprietăţii private a însemnat astfel trecerea de la natural la artificial, din imperiul necesităţilor în cel al libertăţii, de la statul tradiţional la opera de artă totală. Iată de ce reintroducerea proprietăţii private constituia, cel puţin la prima vedere, o condiţie la fel de decisivă pentru încheierea experimentului comunist. Iar capitalismul nu e rezultatul unui proces natural de dezvoltare economică, ci un proiect pur politic de reorganizare socială, o decizie istorică de moment, şi nu o consecinţă a necesităţii economice ori politice, sau a trecerii istorice inevitabile.

Concluzia? Limba e mediul suprem al egalităţii iar supremaţia la nivelul întregii societăţi e deţinută de filosofie. Mediul capitalismului e banul, mediul politicii e limbajul; se poate argumenta/critica doar în limbaj, nu şi în bani. Deci societatea trebuie să fie comunistă înainte de toate pentru a putea fi supusă criticii.

Ana-Maria Suciu

ANA-MARIA SUCIU