O copilărie teandrică

Maria Ramona Rusu

Aparţinând unei familii cu o bogată şi veche tradiţie teologică, Constantin Virgil Gheorghiu, scriitor şi preot ortodox, a avut o copilărie aparte, petrecută într-un sat de munte, un adevărat loc al credinţei şi bunătăţii, aproape de multele mănăstiri ale Neamţului. Fiind aşadar fiu de preot, îşi petrece copilăria în sânul bisericii, în ritmul sărbătorilor creştine şi sub atenta supraveghere a tatălui său, preotul Constantin Gheorghiu.

Amintirile părintelui Virgil Gheorghiu, privind copilăria şi tinereţea sa, sunt cuprinse în două volume traduse în limba română de Maria-Cornelia Ică jr. Titlurile alese de aceasta sunt semnificative şi redau tema fiecărui volum. Astfel, volumul apărut în Franţa în anul 1965, De la 25^ème heure à l`heure éternelle îl traduce sub titlul Tatăl meu, preotul, care s-a urcat la cer, Amintiri dintr-o copilărie teologică şi este evident că evocă figura tatălui scriitorului, iar pentru celălalt volum cu caracter de eseu, apărut în Franţa în 1968, Porquoi m`a-t-on appellé Virgil, propune ca titlu Cum am vrut să mă fac sfânt, Alte amintiri dintr-o copilărie teologică, sugerând astfel din nou foarte bine tema acestuia, şi anume evocarea copilăriei teologice, iar prin adăugarea celor două sintagme Amintiri dintr-o copilărie teologică şi Alte amintiri dintr-o copilărie teologică subliniază clar legătura dintre acestea, prin continuitate şi completare. „Este vorba de un text literar-teologic unic în felul lui, un fel de amintiri dintr-o copilărie teologică despre viitorul eshatologic al fiinţei umane. Povestindu-şi copilăria, autorul face teologie (de cea mai bună calitate), rezultatul fiind nu o simplă autobiografie spirituală, cât o veritabilă mistagogie literară, pe înţelesul tuturor. Schiţarea în pagini emoţionante a figurii legendare a preotului Constantin Gheorghiu se transformă într-un portret al României eterne, în care toate marile dogme şi intuiţii mistice ale ortodoxiei sunt trăite simplu şi luminos: îndumnezeirea, haina de piele, taina altarului, abolirea mistică a timpului şi spaţiului etc. - teme centrale ale teologiei, antropologiei şi ecleziologiei patristice şi liturgicii bizantine - dobândesc toate o concreteţe şi o transparenţă maximă întrupate în alcătuirea umilei bisericuţe a satului natal şi în devotamentul evanghelic pilduitor al părintelui Gheorghiu"¹. Ambele opere sunt structurate în capitole cu legătură şi continuitate între ele, însă sunt de remarcat sentimentele profunde ce răzbat din paginile acestora, unele strâns legate de momentele divino-umane petrecute în copilărie, altele din relaţia specială cu tatăl său care i-a insuflat toată concepţia sa despre viaţă prin sfaturile şi explicaţiile sale.

Satul lui C.V. Gheorghiu, aşa cum ni-l înfăţişează chiar el, este asemenea unui colţ de rai uitat de Dumnezeu parcă intenţionat în calea vremurilor. Istoria locului are caracter mitic şi trimite până la „nemuritorii" daci. Imaginea satului, ca de altfel a copilăriei şi chiar a tatălui, este una duală: una care este îndreptată cu blândeţe spre lume, iar cealaltă cu evlavie spre cer, care pare a se deschide pentru acest popor, pentru a-l proteja, de fiecare dată când se află în impas.

Deşi fiu de preot, C.V. Gheorghiu nu are o copilărie îmbelşugată cum s-ar putea crede, şi asta deoarece tatăl său era preot într-un sat foarte sărac. Neajunsurile din familie sunt prezentate, nu cu rolul de a trezi compasiune, ci din contră pentru a arăta insignifianţa acestor lucruri în favoarea trăirii spirituale care l-a ajutat atât pe el cât şi pe cei din satul său să depăşească acele vremuri.

Trăind aşadar în jurul Bisericii, C.V. Gheorghiu ia contact destul de repede cu normele şi canoanele creştine. Aflând despre existenţa sfinţilor, şi mai ales ai celor protectori în cazul celor care le poartă numele, trăieşte o adevărată dramă când constată, la vârsta de şapte ani, că el are un nume care nu se află în calendarul bisericesc, şi îşi propune astfel să se facă el însuşi sfânt: „Mă numesc Virgil Gheorghiu. Prima mare şi adevărată nefericire din viaţa mea a fost aceea de a purta prenumele Virgil. Nimeni nu-şi alege numele. Mai mult, destul de târziu, uneori chiar foarte târziu, ne dăm seama de numele pe care-l purtăm"².

Într-o primă analiză a numelui său, C.V. Gheorghiu este chiar mândru de numele pe care îl poartă, şi aceasta se datorează celor două trimiteri latine pe care le sugerează prenumele Virgil: prima se referă la rădăcinile şi sensul cuvântului, acela de virginitate, feciorie, castitate, puritate, iar ce-a de-a doua face legătura cu poetul Virgiliu, cel mai mare poet al Imperiului roman.

Drama de a nu avea un nume de sfânt este cu atât mai profundă cu cât pentru C.V. Gheorghiu ziua naşterii nu are o însemnătate atât de puternică încât să o înlăture pe cea spirituală, a numelui sau onomastica: „Naşterea fiziologică - ziua în care ieşi din pântecele maicii tale - nu este în ochii noştri un eveniment care să merite atenţie. Sau la care să te gândeşti. Fiindcă, logic vorbind, naşterea fiziologică n-are nimic excepţional pentru o fiinţă omenească. Nici nu este prilej de bucurie. E un eveniment departe de a merita să fie transformat în zi de sărbătoare. (...) Naşterea noastră fiziologică e identică cu naşterea tuturor animalelor numite mamifere. A ne aminti data naşterii înseamnă a ne aduce aminte că am venit pe lume asemenea câinilor, pisicilor şi a vacilor. Nu e un spectacol prea frumos. Mai degrabă respingător. Şi umilitor"³. Naşterea fiziologică este văzută totodată de C.V. Gheorghiu asemenea unei condamnări, a intrării unui ocnaş în ocnă, şi de aceea aceasta nu poate fi sărbătorită cu muzică şi bucurie, iar importanţa ei este una infimă: „Această zi, ziua naşterii noastre fiziologice, n-are importanţă la noi decât pentru poliţie, justiţie, birourile de stare civilă şi pentru cazierul judiciar. Este ceea ce se numeşte lumea de jos"⁴.

Numele primit în cadrul Botezului, şi nu în ziua naşterii, Virgil, aşa cum subliniază autorul, un nume pentru veşnicie, este cel recunoscut ca fiind dat de Dumnezeu, şi aşadar cel sărbătorit, iar cel de Gheorghiu rămâne un nume pentru viaţa pământească, şi pe care Dumnezeu nu-l cunoaşte. Aşa cum orice aniversare impune prezenţa cadourilor, C.V. Gheorghiu precizează că existau şi în acea perioadă cadouri, însă acestea nu constau în bunuri materiale, ci în „o doză substanţială de duioşie. O doză de iubire suplimentară. O cantitate de mângâieri. De sărutări, de priviri duioase"⁵, şi care nici nu costau bani, invocând din nou motivul sărăciei, dar şi de această dată lăsând să se înţeleagă că acestea erau mai de preţ chiar decât aurul şi diamantul, şi care „încălzesc inima, îţi ard obrajii şi îţi fac să strălucească ochii"⁶.

Neavând o zi a numelui se considera astfel condamnat a nu cunoaşte fericirea şi a sărbători toate zilele din an în acelaşi mod, deoarece pentru el doar ziua numelui era demnă de a fi celebrată şi de a-l apropia de Dumnezeu: „La noi, acoperişul nu se deschidea niciodată, pentru a lăsa să treacă în cinstea mea, Sfântul care locuieşte în rai, înconjurat de îngeri, arhangheli, heruvimi şi serafimi. Pentru mine, niciodată cerul nu cobora pe pământ"⁷. Considerând această zi una din cele mai importante din viaţa omului, se hotărăşte astfel să caute o cale pentru a putea avea şi el o zi a numelui său.

O primă discuţie pe această temă o are cu mama sa, care „fire aprigă, neîmblânzită"⁸, îi cere să renunţe la această idee deoarece, argumentează ea, discuţiile teologice cu cei necunoscători reprezintă un mare păcat, ba chiar asocierea numelui Virgil, care este un nume păgân, cu cel al unui sfânt, ar fi o greşeală care i-ar facilita drumul spre iad. Acuzată că ea i-ar fi dat acest nume, mama se înduioşează şi oferă istoria numelui său. Născându-se într-o zi de sărbătoare, praznicul Sfinţilor Ioachim şi Ana, se impunea a se chema Ioachim, însă, neplăcându-i acest nume, tatăl a propus un alt nume de sfânt, şi anume Vasile. Motivaţia refuzului acceptării acestui nume se leagă de o rană a mamei din copilărie, făcută de un câine turbat pe nume Vasile, care i-ar fi adus mereu aminte de acele momente când a fost târâtă de acesta prin toată curtea. Pornind de la acest nume, propus de tatăl autorului, a păstrat iniţiala, şi aşa s-a născut numele Virgil. Mama insistă chiar în alimentarea cu conotaţii negative a acestui nume, ajungând chiar să afirme că toţi oamenii care au purtat numele de Virgil au fost desfrânaţi, ajungând nişte slujitori ai diavolului.

Ca de fiecare dată, cel care îl lămureşte în aceste incertitudini teologice este tatăl său. Cu totul deosebit faţă de mama sa, impunând calm şi blândeţe, acesta îl îndrumă spre operele lui Virgiliu, care îi demonstrează că nu toţi care au acest nume au fost ticăloşi, ci dimpotrivă, un nume cunoscut de toţi pentru meritele sale de poet. Neîmpăcându-se cu ideea că el nu are o zi a numelui, îi cere tatălui „reţeta" de a deveni el sfânt, făcând astfel existenţa unei zile a sfântului Virgil în calendar. Spre surprinderea lui, care citise despre sacrificiile celor care au devenit sfinţi prin tăierea capetelor sau îngroparea de vii, tatăl precizează că este chiar un lucru firesc să devii sfânt pe pământ, prin realizarea unui singur lucru: să-şi iubească duşmanii.

Ceea ce i se pare foarte uşor la început, poate şi fericit că ştie ce trebuie să facă, se dovedeşte a fi un lucru foarte greu, ba chiar imposibil de realizat deoarece el nu avea duşmani. Asigurat de tatăl său că niciun om de pe pământ nu a sfârşit fără a avea un duşman, acesta a aşteptat cu nerăbdare apariţia unuia.

Observăm aşadar că, pe măsură ce sunt prezentate evenimentele din copilăria lui Virgil Gheorghiu, intrăm şi într-o lume a desăvârşirii spirituale, a iniţierii într-un creştinism trăit sub forma realizării aspiraţiei de a deveni sfânt a unei fiinţe umane. Lucrurile prezentate nu sunt spectaculoase, nu ţin de fabulos, ci sunt perfect ancorate în realitate, în viaţa de zi cu zi a creştinului care crede în comuniunea cu biserica, putând fi chiar un răspuns pentru cei care ascultă cuvântul Evangheliei. Încurajându-şi fiul să se apropie de sfinţenie, am putea face legătura cu orice preot care încearcă să-şi conducă creştinul pe căile spiritualităţii, pentru o apropiere de divinitate.

Caracterul poetic al acestui volum rezultă tocmai din prezentarea sentimentelor profunde, trăirilor interioare ale copilului dornic de a avansa în tainele spirituale, de a pătrunde în această lume, şi nu oricum, ci prin voinţă puternică demnă de un adevărat sacerdot.

În aşteptarea apariţiei duşmanului care i-ar fi permis pătrunderea în lumea sfinţilor, copilul Virgil trăieşte acut sentimentul întâlnirii cu Dumnezeu, preocupare care îi luminează copilăria şi îl face să uite de toate grijile zilnice, de neşansa ca tatăl său să aparţină unei parohii sărace dar cu oameni cu Dumnezeu în suflete.

Destinul de a se numi Virgil, deşi, fiu de preot fiind, s-ar fi cuvenit a avea un nume de sfânt, nu este întâmplător. Din dorinţa de a afla cât mai multe despre vieţile sfinţilor, de a deveni unul dintre ei, el de fapt contribuie la formarea sa teologică, la acumularea unor cunoştinţe care, transpuse în operele sale, devin adevărate dogme pentru devenirea spirituală. Deşi sunt folosiţi termeni strict teologici, C.V. Gheorghiu nu are intenţia de a realiza o carte cu caracter teologic, ci mai degrabă a îmbina în mod armonios aceste două segmente, pentru ca cititorul de literatură să găsească modalităţi accesibile de a înţelege elementele religioase, iar cel de teologie să găsească pe lângă aceste informaţii cu care este familiarizat şi fiorul liric cu care le transmite scriitorul preot.

În capitolul Bios Kai Politeia, tot prin intermediul unei discuţii cu tatăl său, este evidenţiat termenul politeia, care prin sfera explicaţiilor sale ar fi esenţa existenţei omului pe pământ, prin depăşirea banalităţilor vieţii curente şi meditarea la experienţele capitale, la „detaliul vieţii intime"⁹ ce ţine de „domeniul spiritului şi al voinţei"¹⁰. Participând la această discuţie, cititorul află astfel odată cu copilul secretul unei vieţi armonioase pe pământ, care nu ţine deloc de existenţa sa exterioară, cea fiziologică, ci doar de cea interioară, de politeia, adică modalitatea pe care o alege fiecare de a dobândi fericirea, devenind mai buni pentru ca astfel să ajungi, prin ceea ce faci pe pământ, la unirea cu Dumnezeu. Ansamblul de politeiai se numeşte kathortoma, realizările, izbânzile, „viaţa lăuntrică, morală, de virtute şi toate mijloacele puse în mişcare pentru a o realiza"¹¹. Poate că un simplu om, citind nenumărate cărţi de teologie pentru a încerca să afle cât mai multe despre pătrunderea în lumea divină, nu ar fi ajuns atât de repede la concluziile ce se găsesc în discuţiile tată-fiu, exemplificate cu situaţii de viaţă de către preotul C.V. Gheorghiu. Concluzia la care ajunge copilul după discuţia cu tatăl său referitoare la ascenderea în lumea sfinţilor, este edificatoare pentru întreaga copilărie a acestuia, care a fost o adevărată comuniune de uman şi divin, înlăturând astfel fără intenţie grijile momentului istoric, destul de dificil de suportat, şi oferind o percepţie despre viaţă cu totul deosebită: „Aveam obrajii roşii de fericire ştiind că voi renaşte la o altă viaţă. Fiindcă viaţa noastră, existenţa noastră pământească pe versantul răsăritean al Carpaţilor, era cumplită. Insuportabilă. Se identifica cu sărăcia. Cu lipsurile. Şi învăţam că toate acestea se pot schimba. Că poţi câştiga cetăţenia cerului. Că poţi locui în cer trăind în acelaşi timp pe pământ. Oricât de strălucitoare ar fi, toate politeiai, toate kathortomata, toate virtuţile şi toate vredniciile pe care le poţi dobândi, nu valorează nimic fără agape. Fără iubire, fără dragoste"¹².

Un alt privilegiu pe care l-a avut C.V. Gheorghiu, pe lângă cel de a se naşte într-o familie sacerdotală, a fost, după cum precizează chiar el, şi încărcătura puternic spirituală a ţinutului în care şi-a petrecut copilăria. Pe aceste meleaguri au ajuns ca propovăduitori de tradiţie spirituală, dintre cei mai apreciaţi călugări bizantini care au răspândit învăţăturile lor, au botezat şi creştinat oameni. Chiar localităţile din acest ţinut poartă nume cu influenţă religioasă, ceea ce sugerează încărcătura divină a zonei, care nici azi nu poate fi contestată, prin numărul mare de mănăstiri şi renumele acestora.

În aşteptarea primului duşman pe care ar fi trebuit să-l iubească, politeia sa, copilul Virgil nu renunţă la acumularea altor momente, de factură religioasă care să-i îmbogăţească viaţa spirituală în existenţa sa pământească.

Sărbătoarea Maicii Domnului îi oferă copilului de doar şapte ani şansa să trăiască un moment emoţionant şi totodată exemplificator pentru desăvârşirea sa spirituală. În satul său se obişnuia aducerea icoanei Maicii Domnului cu escortă călare, iar Virgil este ales să fie vornicelul-copil care să însoţească aceşti călăreţi în satul unde se afla icoana, şi transportarea ei în biserica satului. Semnificativ pentru acest moment, ca de altfel pentru multe altele prezentate în această carte, este încărcătura afectivă care îl însoţeşte pe participant, sentimentele trezite în sufletul acestuia de trăirea spirituală, considerate ca o pregătire pentru viaţa sacerdotală pe care şi-o dorea atât de mult. Pasajele descriptive întăresc şi ele, alături de deschiderea sufletească a părintelui Virgil, ideea de liric, de poezie a acestei cărţi: „Eram emoţionaţi. Cu toţii. Dar mai cu seamă eu. Singurul vornicel al Împărătesei cerului, pe care l-au lăsat să călărească în fruntea cortegiului. Auzeam până şi inima calului meu. Şi inimile celor cincizeci de cai ce alcătuiau alaiul Maicii lui Dumnezeu bătând în cadenţă laolaltă cu inimile noastre şi cu copitele. Şi cei ce se aflau în spatele nostru vedeau copitele potcovite ale cailor noştri, atingând piatra şi granitul drumului făcând să iasă scântei mari cât stelele... Formam o frumoasă escortă, acompaniată de bătăile inimilor noastre, de un nor de aur şi de stele sclipind din copitele cailor... (...) Şi înaintând spre iconostasul Carpaţilor, nu am fost surprinşi să vedem zidul albastru al Carpaţilor deschizându-se întocmai cum se deschid în timpul Liturghiei sfintele uşi ale iconostasului bisericii, pentru a lăsa pe Împăratul împăraţilor să iasă... să înainteze înspre noi... După o oră bună de mers călare prin păduri, unde brazii păreau să dea onorul, drepţi ca husarii, prin sate, văi, luminişuri, care se numeau Theotokos, Sinai, Pantocrator, am văzut în faţa noastră un alt nor de aur: vornicii-cavaleri din satul Acatiste care o însoţeau pe Împărăteasa cerului"¹³. Ajungând cu icoana în satul său, momentul predării pentru aşezarea ei în biserică atinge apogeul trăirii momentului: „Ajutaţi de fetele satului şi de flăcăi, au coborât icoana de argint a Împărătesei cerului. Eram în genunchi. I-am văzut ochii strălucind. Emoţionat, nu mai auzeam decât clopotele. Cânturile. Şi printre lacrimi l-am văzut pe tată meu îmbrăcat în odăjdii împreună cu cei şapte preoţi veniţi din satele vecine pentru a o primi la noi pe Împărăteasa cerului"¹⁴.

Un alt moment relevant pentru sublinierea ideii de poezie, de deschidere sufletească, de responsabilitate spirituală, este momentul rostirii rugăciunii „Tatăl nostru" în biserică de către copilul de numai şapte ani care, pe lângă încărcătura emotivă, trăieşte o dilemă ajungând la o parte din rugăciune pe care nu o poate rosti, nu pentru că nu ar cunoaşte foarte bine rugăciunea, şi nici din cauza emoţiei, care oricum îl cuprinsese, şi îşi dă seama că dacă ar continua ar minţi în Casa Domnului: „În acel moment, cu vocea mea mică, sugrumată de emoţie şi de credinţă am început Rugăciunea Domnească: Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău. Vină Împărăţia Ta. Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ... Aici m-am oprit. M-am făcut alb ca varul. Eram poet în vârstă de şapte ani hotărât să devin sfânt. Şi, printre alte lucruri necesare pentru sfinţenie, aveam datoria să nu mint... Şi ştiam că dacă aş fi continuat Rugăciunea Domnească, aş fi minţit. Şi pentru a nu minţi, m-am oprit"¹⁵. Deşi lumea din spatele său, care nu înţelesese că el de fapt ştia rugăciunea, îi şoptea continuarea acesteia, el refuza să rostească împreună cu ei Pâinea noastră cea de toate zilele. A pronunţa aceste cuvinte în biserică, conştient fiind că nu sunt adevărate, era pentru copilul Virgil un mare păcat. Fiind foarte săraci, ei nu mâncau pâine în fiecare zi, ci doar foarte rar, aşadar i se părea o mare minciună să spună aceste cuvinte în biserică ele nefiind adevărate: „nici eu, nici oamenii aflaţi în biserică, în spatele meu, nici tatăl meu, nici preotul, nimeni din satul meu şi din satele învecinate, nu mâncam niciodată, dar absolut niciodată, pâine în fiecare zi sau în fiecare săptămână. Nici chiar în fiecare lună. Am fi putut jura că mâncam pâine o dată sau de două ori pe an... Şi când nu mănânci pâine decât foarte rar în viaţă, cum să vii în mijlocul bisericii - adică în cer - şi să spui: Pâinea noastră cea de toate zilele"¹⁶.

Fiind nevoit să stea pentru o perioadă la bunicul din partea mamei, copilul face în sfârşit cunoştinţă cu duşmanul mult aşteptat, pe care iubindu-l ar fi intrat în lumea sfinţilor. Cu câtva timp în urmă, în casa parohială din satul său avusese loc o altercaţie între tatăl său şi un bărbat pe care acesta îl surprinsese furând banii adunaţi de tatăl său de la săteni pe bumbacul egiptean. Străinul speriat l-a ameninţat şi a tras şi câteva focuri de armă, rănindu-l pe preot în picior. În urma investigaţiilor se presupunea identitatea hoţului, dar acesta nu era de găsit. Făcându-i rău tatălui său, pe care l-au crezut mort, asasinul nu putea fi o persoană demnă de admiraţie sau iubită, aşadar C.V. Gheorghiu îşi descoperă duşmanul mult aşteptat în persoana ucigaşului, dar pe care constată că nu poate să-l iubească, aşa cum era convins că o să facă. Aflându-se aşadar în casa bunicului său, unde se simţea foarte bine, este trezit într-o noapte de apariţia în casa acestuia a unui străin, care se dovedeşte a fi chiar duşmanul său, ucigaşul tatălui său. Mărturisindu-i părintelui Melchisedec că nu a intenţionat să-l rănească pe tatăl lui Virgil, îi cere să-l găzduiască în acea noapte la el deoarece era căutat de poliţie. Deşi refuzat de părinte, copilul insistă să fie găzduit şi chiar să doarmă cu el în acelaşi pat, deoarece constatase că nu îl poate considera duşman pe cel care realizase un lucru neintenţionat aşa cum mărturisise chiar şi tatăl său.

Chiar dacă în timpul copilăriei nu a reuşit să devină sfânt pentru că nu şi-a descoperit duşmanul, este convins că pe parcursul vieţii aceştia au existat, însă dacă i-a iubit sau nu, o va şti doar Dumnezeu. Cert este că, atât cât a putut, a încercat să păstreze ceea ce a acumulat în timpul copilăriei, şi anume o legătură strânsă între viaţa pământească şi cea cerească, fără a le părăsi pe niciuna în defavoarea celeilalte.

Faptul de a deveni sfânt s-a transformat într-un deziderat pentru toată viaţa, iar iubirea vrăjmaşilor un angajament sacru. Chiar dacă s-a autocaracterizat „poetul lui Hristos şi al României" C.V. Gheorghiu nu a abdicat niciodată de la misiunea sa supremă. Pentru că un poet, oricât ar fi de înzestrat cu geniu, este inferior unui sfânt. Un poet poate învăţa lumea. Un poet poate dezvălui adevărurile cele mai tainice ale umanităţii şi poate arăta căile slavei contemporanilor săi, urmaşilor săi şi întregului neam omenesc. (...) Toţi fac minuni. Sfinţii sunt însă mai mult. Incomparabil mai mult. Fiind doar iubire, viaţă şi lumină, sfinţii nu înalţă doar omenirea. Nu numai o învaţă şi o călăuzesc, ci o ajută, o sprijină şi, mai cu seamă o iubesc. Sfinţii ne ocrotesc în existenţa noastră şi ne dau o mână de ajutor aici jos. (...) În marii poeţi, în genii, se manifestă omul. În sfinţi, însă, se arată, se face prezent Dumnezeu"¹⁷.

Satul, lumea, copilăria, despre care vorbeşte C.V. Gheorghiu, nu reprezintă ceva comun, care se întâlneşte la orice colţ de stradă, ci este o lume anume, un sat anume, o copilărie anume, cum nu se mai întâlneşte, a unei învăţături speciale referitoare la semnificaţia bisericii. Cartea scrisă de părintele C.V. Gheorghiu este una din care răzbate dragostea de Dumnezeu, de oameni, iar sinceritatea cu care spune aceste lucruri ar trebui să reuşească să transmită cititorului exact ceea ce acesta a intenţionat să evidenţieze.

1 Diac. Ioan I. Ică junior, De la „ora veşnică" la „ora 25" şi retur, prefaţă la Tatăl meu, preotul, care s-a urcat la cer, Amintiri dintr-o copilărie teologică, Sibiu, Deisis, 2008, traducere de Maria-Cornelia Ică jr., p. 12.

2 Virgil Gheorghiu, Cum am vrut să mă fac sfânt, Alte amintiri dintr-o copilărie teologică, traducere Maria Cornelia Ică jr., Sibiu, Deisis, 2008, p. 5

3 Ibidem, p. 9.

4 Ibidem, p. 12.

5 Ibidem, p. 32.

6 Ibidem, p. 33

7 Virgil Gheorghiu, op. cit., p. 34.

8 Ibidem, p. 37.

9 Virgil Gheorghiu, op. cit., p. 85.

10 Idem.

11 Virgil Gheorghiu, op. cit., p. 84.

12 1 Corinteni 13, 1-3. 13, cf. Virgil Gheorghiu, op. cit., p. 87.

13 Virgil Gheorghiu, op. cit., p. 129.

14 Ibidem, p. 131.

15 Ibidem, p. 161.

16 Virgil Gheorghiu, op. cit., p. 164.

17 Ibidem, p. 49-50.

MARIA RAMONA RUSU