Romanul vieţii unui sfânt

(Constantin Virgil Gheorghiu)

Constantin Cubleşan

Temele religioase constituie o coordonată constantă în opera lui Constantin Virgil Gheorghiu, încă de la începuturi. Şi e firesc să fie aşa întrucât se trăgea dintr-o familie preoţească, el însuşi fiind hirotonit la Paris, după război, pentru a sluji în biserica românească de acolo. Romanele sale sunt construite cu mai multă sau mai puţină evidenţă în acest sens. Dar, între ele, trei au în centrul lor, ca eroi, mari personalităţi ale credinţei în Dumnezeu: Saint Jean Buche d`Or (1957), La Vie de Mahomet (1963) şi La jeunesse du Docteur Luther (1965). Toate acestea au o oarecare alură de biografie romanţată, deşi autorul lor nu şi-a dorit, în mod expres, a scrie în acest gen. La drept vorbind, Saint Jean Buche d`Or (Gură de Aur, atletul lui Hristos, după titlul traducerii în româneşte de către Maria-Cornelia Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2004) nu are nimic sau aproape nimic edulcorat în modul de tratare a vieţii Sfântului care a trăit în jumătatea a doua a secolului al patrulea din era noastră, ca un veritabil stâlp al creştinătăţii, considerat, pentru forţa de penetraţie în mase a cuvântului său, drept „cel mai mare orator", „patron al oratorilor creştini" după cum l-a proclamat Roma în 1908, învăţătura sa fiind asumată în egală măsură de Biserica Răsăriteană ca şi de cea Apuseană. În acest sens el este, fără îndoială, unul dintre cele mai elocvente exemple de viabilitate în universalitate a cuvântului Mântuitorului.

Constantin Virgil Gheorghiu, trăind într-o oază de ortodoxie dintr-un Occident fundamental catolic, a căutat să pună în lumină tocmai această idee a devoţiunii întru Hristos a Sfântului ce s-a considerat a fi chemat „să ducă crucea pe toată suprafaţa pământului aşa cum fusese dusă pe Golgota". Cartea e o relatare a vieţii lui Ioan Gură de Aur, realizată cu mijloace epice austere, fiind foarte seacă sub raport ficţional, autorul ei utilizând cu largheţe citate din predicile acestuia, din scrisorile lui, ca şi aprecieri sau comentarii ale unor cronicari din epocă, ale unor istorici contemporani evenimentelor descrise sau de mai târziu, fără a-şi deplasa însă discursul spre eseu ori dizertaţie teologică, ci dând naraţiunii turnura unui roman mai degrabă, dacă vrem să înţelegem astfel urmărirea firului existenţial, în toate momentele derulării sale, pe durata vieţii unui om, a unui personaj excepţional, reprezentativ pentru o întreagă tipologie de eroi... monahali.

Romancierul porneşte de la ideea că sfânt poate ajunge orice om care este în stare să-şi dedice viaţa, în întregime, iubirii lui Hristos. „Nimeni nu vine pe lume sfânt. Niciodată nimeni nu se naşte sfânt. Omul devine sfânt. Sfinţenia se cucereşte. Naşterea lui Ioan Gură de Aur este identică naşterii oricărui alt Ioan de pe pământ. Nu are nimic excepţional", atâta doar că „pentru dobândirea curăţeniei necesare sfinţeniei", atleţii lui Hristos, adică aceia care luptă pentru a dobândi gloria sfinţilor, trebuie să lupte „împotriva trupului lor, împotriva somnului, împotriva foamei, împotriva durerii, împotriva propriilor gânduri, împotriva instinctelor" şi mai presus de toate acestea, cu condiţia primordială de a-L iubi pe Hristos.

Ioan Gură de Aur a luat hotărârea să se facă sfânt încă din adolescenţă, pe băncile şcolii: „o hotărâre luată în deplină cunoştinţă de cauză şi după o matură chibzuinţă (...) Toată viaţa n-a avut alt ideal". Această hotărâre şi această tenacitate în a dobândi sfinţenia, a-L iubi pe Hristos şi a face din cuvântul Lui ideal suprem de înţelegere şi trăire a vieţii, e urmărită de Constantin Virgil Gheorghiu în romanul biografic ce i-l consacră. El vede, înainte de toate, în eroul său un om angajat într-o teribilă luptă cu sine şi mai ales cu toate relele societăţii în care a trăit, dedicându se activităţii de convertire la creştinism a tuturor păgânilor lumii („Se ocupa /.../ de convertirea ţinuturilor barbare /.../ Voia să creştineze Asia") şi deşi nu a fost un doctrinar, prin exemplul său, prin tot ce a întreprins, prin cuvântul rostit mulţimilor care îl venerau, preţuindu-i dăruirea, a pus „una din pietrele cele mai importante la temelia Bisericii creştine".

Despre Ioan Gură de Aur s-au scris destule cărţi, nu puţini biografi i-au urmărit faptele, pas cu pas, tălmăcindu-le şi explicând lumii sfinţenia acestuia. Constantin Virgil Gheorghiu nu încearcă o sinteză din toate scrierile de dinaintea lui, într-o carte de... popularizare a acestui martir al credinţei. Ar fi fost o sarcină mult prea comodă şi lipsită de valenţe literare. Nu. El îşi propune să descrie, cu acribie şi mai ales fără miza pusă pe aura misterială a existenţei sfântului, drumul printre oameni a unui om care prin vocaţia sa, prin tăria de caracter, prin spiritul de sacrificiu şi înainte de toate prin credinţa sa, a impus conştiinţei lumii creştine (şi nu numai) un exemplu de devoţiune, până la sacralitate, de care era însuşi conştient, fără a face paradă din ea.

Eroul lui Constantin Virgil Gheroghiu este, înainte de toate, un om. Şi tocmai din această viziune asupra vieţii şi activităţii lui Ioan Gură de Aur rezultă, în profunzime, dramatica sa confruntare, cel mai adesea directă, cu toate mizeriile morale ale societăţii vremii sale, cu necredinţa şi făţărnicia chiar a unora din semeni săi, de la monarhi la cei mai de rând slujitori ai bisericii. Pentru că nimic pe lumea asta, demonstrează prozatorul, nu se poate înfăptui fără sacrificiu.

Relatarea lui Constantin Virgil Gheorghiu este lipsită de spectaculozitate - în sensul dezvoltării unor episoade de... senzaţie - în ciuda faptului că nu puţine din întâmplările lumeşti ce l-au avut în centrul lor, ca protagonist, pe Ioan Gură de Aur, se pretau la o asemenea tratare. A preferat însă procedeul descrierii crude a evenimentelor, comentându-le ca un spectator impresionat însă afectiv de turnura dramatică a acestora, şi tocmai aceste interpretări asigură rezonanţa în actualitate a întâmplărilor de demult, pe care romancierul le oferă cititorilor de azi într-un angajament subsidiar polemic. Cât de actual este - mereu actual - comportamentul autocraţilor, al celor care se văd pe sine în desăvârşirea pe care evidenţa nu le-o confirmă. Iată, bunăoară, alăturarea implicată a biografiei lui Eutropius, Guvernatorul general al Imperiului Roman de Răsărit, care dintr-un sclav ce şi-a dobândit libertatea, „bun creştin" de altfel, ajungând pe treptele unei atari funcţii, ce-i dădea dreptul de a hotărî asupra semenilor săi, îşi pierde măsura, devenind un despot oribil, ahtiat după glorie şi onoruri: „Voia să braveze. Voia să se manifeste: a început să-şi ia tot felul de titluri şi să-şi comande toate uniformele posibile./ Eutropius a îmbrăcat uniforma de general. A îmbrăcat toga de magistrat. A îmbrăcat toga de consul. Dacă ar fi putut, le-ar fi îmbrăcat pe toate în acelaşi timp ca să se răzbune. Din revoltă a început să adune aur. Tot felul de bogăţii. Era tiran. Era crud. Nu mai avea milă". Iată schiţa elocventă a portretului tiranului parvenit, din toate timpurile. Cu o astfel de atitudine un sfânt nu se putea împăca. Cum, nici cu aceea a Eudoxiei, soţia împăratului Arcadius, cea care „conducea efectiv atât pe soţul ei, cât şi tot imperiul; o zeitate secundară în cele din urmă (...) Sinodul a declarat-o egală soţului ei şi tuturor împăraţilor din istoria romană. Eudoxia avea dreptul să fie venerată după modelul celorlalţi împăraţi, şi nu doar ea, ci şi statuile ei (...) Eudoxia după ce a fost decretată zeiţă şi-a comandat statui. Le-a comandat la cei mai mari sculptori ai epocii, ca şi cum şi-ar fi comandat rochii la cei mai mari croitori. Stă în firea femeii, iar Eudoxia era femeie. Şi pentru că nu era doar femeie, ci şi zeiţă, Eudoxia nu şi-a comandat rochii, ci statui (...) statuia de argint a Eudoxiei se ridica exact în faţa bisericii. Eudoxia era reprezentată cu însemnele sale de împărăteasă într-o atitudine de comandant. Această statuie de argint se ridica pe o coloană de porfir (...) În acest fel, statuia Eudoxiei domina biserica Sfânta Sofia (...) Pentru inaugurarea ei s-au organizat ceremoniile care se derulau de obicei la inaugurarea statuii unui împărat roman. În cadrul lor se executau dansuri, cântece, spectacole de toate felurile, coruri, fanfare, orchestre, adică tot ce se putea imagina în materie de spectacol" (Nu ştia Constantin Virgil Gheorghiu, în 1957 când îşi scria cartea, cât de actuală va fi ea, în acest sens, pentru România de peste două decenii! Dar el fixa în opera sa imaginea grandilocvenţei impostoare din totdeauna şi de pretutindeni). Fireşte, Ioan Gură de Aur, episcop al Constantinopolului, fiind un apărător înverşunat al celor săraci care îl iubeau văzând în el un trimis al lui Dumnezeu ca să le aline durerile, nu putea rămâne indiferent. În omiliile sale, în predicile sale, atacându-i pe despoţi, pe cei bogaţi, a stârnit, se-nţelege, aversiuni din partea acestora care n-au întârziat să urzească comploturi împotriva lui („Proletariatul Constantinopolului găsise pentru prima dată un apărător şi un protector. De fiecare dată când proletariatul îşi găseşte un protector, îl pierde însă repede. Apărătorii săracilor sunt întotdeauna consideraţi periculoşi şi sunt suprimaţi de autorităţi. De această dată, apărătorul săracilor era episcopul însuşi"). Atacurile au venit deopotrivă şi din partea unor clerici cu funcţii în Biserica creştină, care însă roşi de invidie îi doreau nu doar înlăturarea, ci chiar executarea.

Toată hăituirea lui Ioan Gură de Aur, pe care o binecuvântau sinoadele convocate abuziv, cu intenţii vădit criminale („Constantinopolul e un oraş unde crima se sprijină pe autoritatea legilor"), masacrul ce a urmat exilării, ordonate şi ea abuziv, a sfântului, sunt zugrăvite în pagini emoţionante de către Constantin Virgil Gheorghiu tocmai prin economia scriiturii şi prin aciditatea verbului ce-i viza pe viitorii „colegi de calendar" - cum se exprimă prozatorul - întru sfinţenie, a celor care doreau ca vocea episcopului ortodox al Constantinopolului să nu mai poată fi auzită (Însuşi papa Inocenţiu, de la Roma, care se revoltase aflând modul cum era tratat Ioan Gură de Aur - „fiindcă gloria de martir a lui Gură de Aur trecuse în legendă şi lumea întreagă se ruga pentru el" - a fost sfătuit cu insistenţă „să nu-i ia apărarea", chiar de către Sfântul Augustin şi de către Sfântul Ieronim).

Prozatorul e plin de sarcasm atunci când vorbeşte despre cei ce acceptaseră a-l prigoni pe Sfânt şi a-i tortura pe cei din jurul său („Intelectualii sunt cei mai buni poliţişti pentru că nu-şi devoră victimele doar cu instrumente materiale de tortură, ci şi cu inteligenţa şi cultura lor"); el deapănă firul evenimentelor îngrozitorului drum de exilat către tenebroasele ziduri ale unei fortăreţe din depărtata Armenie, cu luciditatea unui analist pătrunzător în esenţe, conturând chipul martirului creştinătăţii cu un condei aspru, bine cenzurat.

Edificatoare pentru construcţia narativă a romanului este scena finală, a trecerii lui Ioan Gură de Aur la cele veşnice, încărcată de un realism sever dar dublată de metafora pilduitoare, ca în cărţile Bibliei: „Dumnezeu i-a cerut lui Ioan Gură de Aur acelaşi sacrificiu ca lui Iov. Şi Ioan I-a dat totul cu credinţă. Iar acum Dumnezeu, satisfăcut de rezistenţa atletului Său Ioan, fiul Antuzei şi al lui Secundus din Antiohia, nu mai voia să-i ceară nimic acestui atlet care suferise toate încercările. Tocmai împlinise cincizeci şi opt de ani. Nu mai era decât piele şi oase. Ioan s-ar mai fi luptat încă, pentru că nu refuza nici o luptă. Dar Dumnezeu, în marea Sa milostivire, a considerat că Ioan Gură de Aur avea dreptul la odihnă. Şi dat fiind că pentru sacrificiile sale Ioan avea dreptul la o răsplată, în noaptea de 13 septembrie 407, când soldaţii i-au permis lui Ioan Gură de Aur să doarmă câteva ore la câţiva kilometri de localitatrea numită Comana (căci în tot timpul călătoriei, aşa cum s-a poruncit la Constantinopol, sfântul nu s-a culcat niciodată într-un oraş sau într-un sat), Dumnezeu i l-a trims pe Sfântul Bazilic. Episcopul Ioan Gură de Aur dormea aproape de biserica închinată Sfântului Bazilic, un martir care a fost martirizat în acel loc./ Sfântul Bazilic i s-a arătat lui Ioan în somn şi i-a spus că a suferit toate încercările pământeşti care duceau în cer./ < Curaj, frate Ioane, mâine vom fi împreună! >/ Sfântul Bazilic i s-a arătat apoi preotului care avea grijă de biserică şi i-a spus: < Pregăteşte un loc pentru fratele meu Ioan, căci iată că soseşte>./ Îndată după anunţul că în ziua următoare va părăsi lumea pământească, prizonierul a fost trezit de soldaţii care i-au spus să se pregătească de plecare. Gură de Aur i-a rugat să aştepte până a doua zi, căci avea să moară în zori. Soldaţii au râs şi l-au împins pe drum cu lovituri de bâtă. Ziua nu se ridicase încă. Ioan a ascultat ordinul, dar o dată cu venirea zorilor a simţit că moartea era aproape. Le-a spus soldaţilor că îi ruga să se întoarcă şi să-l ducă la biserica Sfântului Bazilic./ Nu aveau de parcurs decât o foarte mică distanţă. Soldaţii s-au lăsat înduplecaţi. Şi episcopul a fost dus înapoi la biserica Sfântul Bazilic. La întoarcere a mers repede. Gură de Aur voia să ajungă cât mai repede cu putinţă. Odată ajuns, s-a dezbrăcat. A dat săracilor încălţările sale. Apoi le-a dat veşmintele sale uzate; le-a dat cămaşa sa; le-a dat batista cu care şi-a şters sudoarea frunţii sale. A dat săracilor tot ce avea. Totul pentru săraci. N-a mai păstrat decât o cămaşă albă lungă. Şi, după ce le-a dat totul, s-a întins pe dalele care pardoseau biserica. A cerut Sfânta Cuminecătură. Toate acestea cu calm. Apoi a spus: < Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Amin. >/ Şi, îmbrăcat cu cămaşa sa albă, întins pe dalele bisericii, Gură de Aur a murit. A trecut la cer ca şi cum nimic nu se întâmplase. Senin. Ca şi cum ar fi spus Amin".

Romanul lui Constantin Virgil Gheorghiu, construit pe pilduitoarea viaţă de om a Sfântului Ioan Gură de Aur, are simplitatea dar şi fascinanta lumină de solemnitate hieratică a icoanelor bizantine. E un roman aparte în creaţia prozatorului, reliefând dimensiunea ritualică a scrisului său.

CONSTANTIN CUBLEŞAN