Sfântul Teodor Studitul -
„ultimul catolic al Bizanţului"¹?

Mircea Dinu Bidian

După doi ani de la urcarea pe tronul bizantin a împăratului iconoclast Leon al V-lea (813-820), icoanele au fost condamnate în mod oficial printr-un sinod ţinut în Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol. Respectivul sinod a fost convocat din dorinţa expresă a împăratului şi s-a desfăşurat sub preşedinţia noului patriarh iconoclast, Teodot Melisenos², poreclit Cassiteras³, fiul patriciului Mihail Melisenos, un cumnat al împăratului Leon al V-lea. Pe lângă opoziţia fermă a monahilor studiţi (în frunte cu Sfântul Teodor Studitul) şi a patriarhului Nichifor, iconoclaştii s-au izbit şi de atitudinea potrivnică a papei de la Roma. Mai exact, cei care au condamnat icoanele au fost anatematizaţi de către pontiful roman, ceea ce a însemnat o ruptură între Roma şi Constantinopol, atât din punct de vedere politic, cât şi bisericesc. Roma se afla, aşadar, din punct de vedere doctrinar, pe o altă poziţie decât Constantinopolul, iar uzurparea scaunului patriarhal din capitala bizantină - îndepărtarea lui Nichifor fiind considerată ilegală - nu a făcut altceva decât să întărească ruptura existentă deja⁴. Între Constantinopol şi Roma au existat însă, în tot acest timp, contacte menite să rezolve situaţia creată.

În cele ce urmează, vom face o sumară prezentare şi analiză a apelurilor bizantine către scaunul papal din perioada imediat următoare sinodului iconoclast din anul 815, având în vedere, în primul rând, concluziile emise de unii cercetători apuseni în legătură cu poziţia faţă de scaunul roman a Sfântului Teodor Studitul, unul dintre principalii artizani ai dialogului cu Roma.

1. Ambasada bizantină la papa de la Roma (februarie 817)

Informaţia potrivit căreia o ambasadă bizantină a împăratului şi a patriarhului din Constantinopol a fost trimisă la prelatul roman, o găsim în cea de-a doua scrisoare trimisă de Sfântul Teodor Studitul către papa de la Roma. Este vorba despre scrisoarea transmisă sub numărul 272⁵. Data la care trimişii împăratului şi ai patriarhului iconoclast au luat drumul Romei trebuie aşezată undeva la începutul anului 817⁶, an în care este consemnată corespondenţa Sfântului Teodor Studitul cu episcopul roman Pascal I (817-824)⁷. În Scrisorile Studitului⁸ se face referire la întâlnirea episcopului roman cu trimişii bizantini. Obiectul ambasadei mai sus pomenite era, fără îndoială, legat de cinstirea icoanelor. Sfântul Teodor Studitul laudă atitudinea papei de a-i respinge pe aceşti trimişi ai „patriarhului intrus"⁹, însă să nu uităm că delegaţia nu era trimisă doar de patriarh, ci şi de împărat. Ne întrebăm, ca urmare, în ce măsură refuzul papei a fost unul îndreptăţit. Dacă patriarhul Nichifor fusese în mod ilegal îndepărtat din scaunul patriarhal, iar noul patriarh, impus de împăratul iconoclast, era un intrus¹⁰, papa era îndreptăţit întru totul să nu-i primească pe trimişii acestuia, problemele religioase urmând a fi discutate, în mod normal, numai cu reprezentaţii patriarhului de drept. Din punct de vedere religios, vedem că papa a procedat corect, însă rămâne de văzut dacă şi din punct de vedere politic gestul său a fost unul la fel de justificabil. Era firesc ca papa să stea de vorbă cu trimişii împăratului bizantin care, de bună seamă, trebuia să fie, în primul rând, adeptul şi apărătorul Ortodoxiei, căci altfel nu îşi justifica poziţia sa de conducător politic al imperiului şi apărătorul prin excelenţă al credinţei (al dreptei credinţe) supuşilor săi. Atâta timp cât împăratul îngăduia şi propovăduia erezia iconoclastă, papa a înţeles că nu trebuie să discute cu trimişii săi. Fiind promotorul şi susţinătorul unei direcţii religioase eretice, împăratul nu îşi justifica legitim poziţia sa, în fruntea imperiului trebuind, după toate rânduielile, să stea un împărat ortodox. Episcopul roman a considerat că numai pe trimişii unui astfel de împărat era dator să îi primească; de aceea, el a respins delegaţia bizantină trimisă de împăratul eretic şi de patriarhul nou ales, nerecunoscut nici el de scaunul roman şi de ortodocşii din Constantinopol datorită orientării sale eretice şi a modului ilegal în care a fost instalat de către împărat în scaunul patriarhal.

2. Apelul Sfântului Teodor Studitul la episcopul roman (817)

Este foarte interesant că patriarhul Nichifor, înlăturat pe nedrept de pe scaunul patriarhal, sau vreun alt episcop ortodox bizantin nu au scris papei şi nici nu au trimis pe cineva care să discute direct cu el despre problema iconoclasmului reînviat de împăratul Leon al V-lea. Aceasta cu atât mai mult cu cât episcopul roman nu se situa sub aria de influenţă directă a împăratului şi putea interveni, într-un fel sau altul, în favoarea cinstirii icoanelor. În secolele trecute, asemenea apeluri către scaunul papal, mai ales în cazuri aparte, nu fuseseră o noutate. Amintim în acest sens doar pe Sfântul Ioan Gură de Aur şi pe Sfântul Maxim Mărturisitorul care, deopotrivă, în anumite situaţii, n-au ezitat să ceară sprijinul Romei, fără ca astfel de gesturi să provoace tulburări sau să îndreptăţească pe cineva la a deduce din ele un oarecare primat papal susţinut de cei doi Sfinţi Părinţi amintiţi. Aşadar, precedentele unui apel către papa de la Roma existau; ba chiar se crease o obişnuinţă ca episcopul roman să fie consultat sau, după caz, să i se ceară concursul pentru rezolvarea unor probleme religioase şi politice. Până la urmă, cel care a scris papei a fost Sfântul Teodor Studitul, iar prima întrebare pe care ne-o punem, în modul cel mai firesc, este aceasta: de ce a făcut tocmai Sfântul Teodor Studitul un asemenea gest? Fără îndoială, nu este o pură întâmplare că în acelaşi timp ambasada imperială şi „mesagerii clandestini" ai Studitului se îndreptau spre Roma¹¹. Sfântul Teodor Studitul voia să-l informeze pe papă în mod real asupra situaţiei existente în Constantinopol şi să-l câştige pentru cauza sa, adică pentru apărarea cultului icoanelor. Pe de altă parte, Papa Leon al III-lea (795-816) intervenise deja în favoarea Sfântului Teodor Studitul în controversa micheiană¹² şi era adeptul cinstirii sfintelor icoane, ceea ce îl îndreptăţea pe Sfântul Teodor să-şi îndrepte din nou privirea, pentru a primi ajutor, către papa de la Roma. Pe când trimişii Sfântului Teodor Studitul călătoreau încă spre Roma, trimişii imperiali sosiseră deja la porţile cetăţii romane. Din fericire, în Roma se aflau deja câţiva iconofili, printre care Ioan al Monembasiei şi Metodie, viitorul patriarh¹³. Ei l-au anunţat pe papă despre îndepărtarea cultului icoanelor şi înlocuirea ilegală a patriarhului Nichifor, motive pentru care papa a refuzat, după cum am menţionat deja, să-i primească pe delegaţii bizantini oficiali¹⁴.

Revenind la Sfântul Teodor Studitul, în anul 817 el a scris atât papei de la Roma, cât şi patriarhilor orientali. Prima Scrisoare către papă ne-a fost transmisă sub numărul 271¹⁵ şi ea a fost semnată şi de către stareţii Ioan de la Katara, Teodor de la Pikridion, Atanasie de la Paulopetrion şi Ioan de la Evkairia¹⁶. În scrisoarea respectivă, Sfântul Teodor Studitul descrie situaţia Bisericii din Constantinopol, vorbind în mod special despre persecuţiile la care sunt supuşi iconofilii. Papa, spune el, trebuie să ştie că:

Legi sălbatice au intrat în casa lui Dumnezeu. Hristos, Maica Lui Dumnezeu şi Sfinţii au fost părăsiţi persecuţiilor, pentru că icoanele în care ei înşişi sunt prezenţi au fost date persecuţiei. /.../ Patriarhul a fost înlăturat; arhiepiscopi, preoţi, călugări şi călugăriţe sunt închişi, maltrataţi sau omorâţi. Nu s-a mai auzit ca cinstita icoană a lui Hristos să fie insultată şi distrusă. Nu numai în capitală, ci în fiecare orăşel şi sat au fost distruse altare şi biserici, iar apărătorii Evangheliei au fost prigoniţi. Bârfa şi blasfemia adusă lui Dumnezeu nu au voie să mai continue /.../ Această situaţie poate fi considerată ca un semn prevestitor al sosirii lui Antihrist. De aceea, papa trebuie să-i pună capăt, pentru că el a fost însărcinat de Dumnezeu să ajute fraţilor săi, iar acum, a sosit acest timp...¹⁷.

Sfântul Teodor Studitul îi mai cere papei să întrunească un sinod prin care să anatematizeze pe cei care au rostit blestemul asupra Sfinţilor Bisericii. În felul acesta „...Dumnezeu şi îngerii ar triumfa astfel de bucurie, cei persecutaţi ar găsi un mare sprijin în persoana sa, iar el însuşi (e vorba de papa Pascal I) şi-ar câştiga o glorie veşnică, urmând astfel marilor săi înaintaşi"¹⁸.

Scrisoarea 271 a fost scrisă în intervalul de timp ce a urmat de la ocuparea scaunului episcopal roman de către papa Pascal I (instalat la 25 ianuarie 817) până la începerea iernii dintre anii 817-818¹⁹, când Sfântul Teodor Studitul, exilat fiind, a fost pus sub pază severă. Într-o altă scrisoare (Scrisoarea 272), Teodor i-a mulţumit papei pentru că nu a primit delegaţia iconoclastă, tratament de care, însă, trimişii săi nu au avut parte. Scrisorile Sfântului Teodor Studitul din această perioadă reprezintă o iniţiativă a Sfântului de a se adresa în problema icoanelor celor patru scaune patriarhale, încercând prin demersul său să determine aceste patriarhate să susţină lupta împotriva ereziei iconoclaste. Iată adresanţii scrisorilor trimise de Sfântul Teodor Studitul în acest scop: papa de la Roma; arhimandritul Vasile din Roma (Scrisoarea 273)²⁰; episcopul Ioan al Monembasiei şi episcopul Methodios (Scrisoarea 274)²¹; patriarhul Alexandriei, Christophoros (Scrisoarea 275)²²; patriarhul Ierusalimului, Toma (Scrisoarea 276)²³; Lavra Sfântului Sava din Palestina (Scrisoarea 277)²⁴; lavra Sfântul Hariton din Palestina (Scrisoarea 278)²⁵ şi monahii Isaac şi Arsenie din Ierusalim (Scrisoarea 279)²⁶.

Papa a trimis o delegaţie şi o scrisoare împăratului, compusă cu ajutorul monahilor greci aflaţi deja la Roma, prin care i-a cerut acestuia să renunţe la iconoclasm şi să convoace un sinod la care să poată participa şi clericii exilaţi pentru a decide liber asupra cultului icoanelor, însă nu a convocat un sinod împotriva iconoclaştilor, aşa cum dorea Sfântul Teodor Studitul²⁷. Papa Pascal I (817-824) nu îşi făcea prea multe iluzii în ceea ce privea rezultatul delegaţiei şi a Scrisorii sale. Cu toate acestea, nu voia să neglijeze nicio şansă, oricât de mică ar fi fost ea, de a-l influenţa pe împărat în direcţia ortodoxă. De altfel, trebuie remarcat şi faptul că, din nefericire, susţinerea de către celelalte patriarhate istorice a luptei împotriva iconoclasmului nu a fost nici ea cea scontată de Sfântul Teodor Studitul.

3. Sfântul Teodor Studitul şi primatul papal

Cele două Scrisori trimise de Sfântul Teodor Studitul episcopului roman - alături de altele adresate deja de Sfântul Teodor Studitul aceluiaşi scaun episcopal -, prin care i se cerea acestuia din urmă să ia atitudine împotriva ereziei iconoclaste, au fost revendicate de unii teologi apuseni ca fiind argumente suficiente pentru ca Sfântul Teodor Studitul să poată fi catalogat drept un apărător al primatului papal. Iată ce spunea E. Marin în lucrarea sa monografică cu privire la Sfântul Teodor Studitul, scrisă la începutul secolului al XX-lea:

Teodor Studitul a fost una dintre figurile profund legate de Bizanţul imperial şi de mărirea Bisericii Orientului din secolul al IX-lea. Putem spune că a fost unul dintre ultimii catolici din Constantinopol, ultimul dintre scriitorii greci care nu a recunoscut aservirea sa şi a Bisericii împăraţilor, elocvenţa sa atingând uneori pe cea a Sfântului Ioan Gură de Aur sau chiar pe cea a lui Demostene însuşi /.../ adevărat ucenic şi urmaş al lui Iisus Hristos, vas ales, gloria slujirii sacerdotale, regula monahilor, inimă apostolică, duhovnic iminent, martir al voinţei, soarele Ortodoxiei, doctor ecumenic, coloana, sprijinul şi gura Bisericii, înger pământean şi om ceresc²⁸.

Dincolo de aceste epitete care spun foarte mult despre ceea ce a reprezentat cu adevărat Sfântul Teodor Studitul pentru istoria creştină şi modul cum a fost el receptat în teologia apuseană, rămâne de văzut în ce măsură afirmaţia teologului apusean privitoare la poziţia Sfântului Teodor Studitul faţă de scaunul roman este una justificată. Într-un studiu dedicat special acestui aspect, prezentat după trei ani de la apariţia monografiei lui E. Marin, în cadrul lucrărilor Congresului Teologilor pentru Unitatea Bisericilor de la Velehrad (august 1909), şi publicat câţiva ani mai târziu, S. Salaville a încercat şi el să demonstreze că Sfântul Teodor Studitul este unul dintre Părinţii Răsăriteni susţinători ai primatului papal²⁹. După ce compară suferinţele Sfântului Teodor Studitul cu cele ale Sfântului Apostol Petru³⁰, Salaville combate, la începutul studiului său, concepţia potrivit căreia Sfântul Apostol Petru nu a avut o întâietate printre ceilalţi apostoli şi respinge expresia „primus inter pares" care, în opinia sa, nu face altceva decât să consacre o „falsă teorie" faţă de scaunul roman, „teorie, afirmă el, străină Sfântului Teodor Studitul şi a ceea ce înseamnă cu adevărat acest scaun episcopal"³¹. Primatul, după Salaville, este o doctrină ce ne trimite cu gândul la titlul de corifeu, de şef prin excelenţă, expresii prin care, zice el, „Sfântul Teodor Studitul şi toată tradiţia patristică îl denumeşte în mod obişnuit pe Sfântul Apostol Petru"³². Sfântul Apostol Petru, notează mai departe S. Salaville, este numit de Sfântul Teodor Studitul „corifeul Apostolilor" (? κορυφα?ος τ?ν ?ποστ?λων)"³³. După ce istoricul catolic enumeră câteva citate din Sfânta Scriptură care, în opinia sa, susţin primatul Sfântului Apostol Petru şi al scaunului roman (Mt XVI, 18-20; In XXI, 15-18; Lc XXII, 31-32), el aduce drept argumente în acest sens şi scrisorile Sfântului Teodor Studitul adresate episcopului roman, scrisori prin care Teodor îl roagă pe acesta din urmă să intervină în problemele Bisericii din Constantinopol. Printre aceste scrisori se află, fireşte, şi cele două trimise de Sfântul Teodor Studitul papei Pascal I, în anul 817. Faptul că Sfântul Teodor Studitul se adresează papei în legătură cu anumite probleme apărute în biserica din Constantinopol şi cuvintele prin care acesta o face, constituie, după Salaville, un argument suficient pentru a afirma că Sfântul Teodor Studitul a susţinut primatul episcopului roman. Să vedem în cele ce urmează sub ce formă s-a adresat Sfântul Teodor Studitul papei şi dacă, din cuvintele sale privitoare la scaunul episcopal din Roma, putem deduce o susţinere a primatului papal.

În Scrisoarea 33, adresată papei Leon al III-lea (795-816) după Sinodul de la Constantinopol din ianuarie 809³⁴, în care Sfântul Teodor Studitul relatează despre respectivul sinod, el se adresează episcopului de la Roma în modul următor:

Prea Sfinţitului Părinte al Părinţilor, domnul meu Leon, papă apostolic, Teodor, umilul preot şi egumen de la Studion. Aceasta este de la marele Petru, căci Hristos Domnul nostru, după ce i-a dat lui cheile împărăţiei cerurilor, i-a dat şi demnitatea de şef al turmei sale, aşa-numit succesor al său, care a înfrânt toate inovaţiile eretice introduse în Biserica Universală de către cei ce se îndepărtează de la adevăr...³⁵

După ce a relatat despre deciziile sinodului din 815³⁶, Sfântul Teodor Studitul l-a mai rugat pe episcopul roman să facă neapărat ceva pentru biserica din capitala bizantină³⁷. În Scrisoarea 271, adresată papei Pascal I, Sfântul Teodor Studitul începe cu următoarele cuvinte: „Prea Sfinţitului Părinte, corifeul luminat a toată lumea, domnului, stăpânului nostru papă apostolic, Ioan, Teodosie, Atanasie şi Teodor, smeriţii preoţi şi egumeni...".

Adresându-se împăratului Mihail al II-lea (820-829) în numele tuturor stareţilor, Sfântul Teodor Studitul face referire şi la biserica Romei. După ce aduce mulţumire împăratului şi laudă gestul său de a-i elibera pe exilaţi, Teodor îi cere împăratului o audienţă pentru a discuta personal cu dânsul, îl anunţă că iconodulii nu vor discuta contradictoriu cu iconoclaştii în prezenţa împăratului, aşa cum acesta şi-ar fi dorit (despre astfel de probleme, susţinea studitul, puteau discuta numai ceilalţi patriarhi şi papa, nu şi patriarhul de la Constantinopol, deoarece el era eretic³⁸), şi că, datorită rătăcirii patriarhului din Constantinopol, împăratul ar trebui să se orienteze după ceea ce mărturiseşte biserica Romei. Iată cuvintele sale în acest sens: „Porunciţi să se urmeze mărturisirea de credinţă a vechii Rome, care a fost practicată în toate timpurile de către părinţii noştri, pentru că această biserică, o, împărate urmaş al lui Hristos, este prima dintre toate bisericile lui Hristos..."³⁹. Asemenea a scris Sfântul Teodor Studitul şi în Scrisoarea 418, adresată tot împăratului Mihail al II-lea:

Biserica noastră s-a separat de celelalte patru patriarhate. Însă iată timpurile favorabile, o, împărate prieten al lui Hristos! Iată ziua mântuirii! Iată momentul împăcării noastre cu Hristos sub pavăza autorităţii voastre împăciuitoare, adică unirea noastră cu biserica Romei, corifeul tuturor bisericilor lui Dumnezeu, şi cu celelalte patriarhate, pentru ca toate împreună să putem mări cu o singură voce pe Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt!⁴⁰.

Asemenea texte, şi altele asemenea lor, au fost interpretate de unii teologi romano-catolici, printre care şi cei doi menţionaţi mai sus, în sensul susţinerii primatului papal de către Sfântul Teodor Studitul. Însă, în opinia noastră, o asemenea informaţie nu este îndreptăţită, şi aceasta, din mai multe motive. Mai întâi, apelul Sfântului Teodor Studitul la scaunul roman venea ca un lucru firesc cel puţin din două puncte de vedere:

el se adresa episcopului din fosta capitală a Imperiului Roman devenită, mai apoi, centrul politic şi religios al părţii apusene a Imperiului Bizantin; aşadar, unuia din scaunele patriarhale cu un însemnat rol religios şi politic.

Roma nu fusese atinsă de erezia iconoclastă, pretenţiile imperiale în acest sens neavând aici puterea de a se impune, iar pericolul arab, de care celelalte patriarhate orientale au fost ameninţate mai tot timpul pe durata crizei iconoclaste, a fost aici inexistent.

În consecinţă, episcopul roman putea să-şi manifeste nestingherit mărturisirea de credinţă ortodoxă, poziţia sa de ierarh al fostei capitale romane o impunea chiar, iar Sfântul Teodor Studitul era conştient că de aici putea primi cel mai uşor o susţinere pentru mărturisirea de credinţă ortodoxă. Apoi, formulele de adresare pe care Sfântul Teodor Studitul le foloseşte în scrisorile adresate papilor sunt simple formule protocolare, obişnuite în corespondenţa vremii şi ele pot fi întâlnite şi în alte scrisori ale Sfântului Teodor adresate altor persoane cu o funcţiune mai importantă în Biserică sau în Stat, aşadar, cu totul altor persoane decât papa de la Roma. Ele nu constituie, nici pe departe, un argument al tezei primatului papal. De exemplu, atunci când s-a adresat împăratului Mihail al II-lea, Sfântul Teodor Studitul îl numeşte pe acesta „urmaş al lui Hristos"⁴¹ sau „prieten al lui Hristos", „dumnezeiască persoană /.../ cu o gură atât de învăţată în lucrurile dumnezeieşti"⁴², deşi cunoaştem că împăratul nu a fost nicidecum un ortodox convins şi, cu atât mai puţin, un învăţat⁴³. El nu a reinstaurat cultul icoanelor aşa cum studiţii şi toţi ceilalţi iconofili şi-au dorit; în consecinţă, cuvintele de mai sus, precum şi cele adresate episcopului roman, rămân simple formule protocolare, de politeţe, frecvent uzitate în epistolografia vremii. Într-o altă ordine de idei, apelul Sfântului Teodor Studitul către scaunul episcopal din Roma trebuie privit şi înţeles în contextul evenimentelor respective. Atunci când patriarhul din Constantinopol nu mai reprezenta Ortodoxia, iar împăratul intervenea grav în problemele interne ale Bisericii, trebuia găsit un alt punct de reper pentru ortodocşii din capitala bizantină, iar acesta era reprezentat de celelalte scaune patriarhale, printre care, în virtutea importanţei şi libertăţii sale de manifestare, Roma, aflându-se mai departe de influenţa directă a împăratului bizantin şi de alte pericole venite din exterior, reprezenta mai tot timpul una dintre soluţii. Mai departe, vedem că Sfântul Teodor Studitul s-a adresat nu numai papei, ci şi celorlate scaune patriarhale. Aceasta nu înseamnă însă că suntem îndreptăţiţi, aşa cum ne-ar sugera logica folosită de teologii catolici mai sus numiţi, să vorbim despre existenţa unui primat (în concepţia Sfântului Teodor Studitul) al celorlalte patriarhate ecumenice în faţa scaunului patriarhal constantinopolitan. Aşadar, simplul apel făcut de Sfântul Teodor Studitul către papa de la Roma, asemănător cu apelul către celelalte patriarhate, nu justifică susţinerea unui primat al scaunului roman în faţa celui constantinopolitan şi al celorlalte patriarhate istorice în gândirea teodoriană. În apelul său către episcopul roman, Sfântul Teodor Studitul a rămas fidel principiului sinodalităţii, rugându-l pe papa Pascal I să adune un sinod în care să fie combătută erezia iconoclastă, reinstaurată în capitala bizantină de împăratul Leon al V-lea (815-820) şi nicidecum nu a mărturisit un primat în virtutea căruia papa ar fi putut interveni singur în problemele celorlalte biserici. De altfel, nici măcar Pascal I nu a urmat o astfel de direcţie. El s-a limitat doar să îl roage pe împăratul bizantin să renunţe la iconoclasm şi să convoace un asemenea sinod în capitală, ceea ce ne arată în mod clar responsabilităţile şi posibilităţile sale de intervenţie în biserica din Constantinopol. Ele nu conduc nici pe departe la un posibil primat al papei susţinut de Sfântul Teodor Studitul.

4. Concluzii

Deşi Sfântul Teodor Studitul a făcut de mai multe ori apel la episcopul roman, el nu a ezitat să-şi manifeste şi dezamăgirea faţă de papă şi de dificultăţile care paralizau curia romană⁴⁴, iar atunci când vorbeşte despre „unirea cu Roma" a bisericii constantinopolitane, vorbeşte şi despre unirea cu celelalte patriarhii şi are în vedere doar unitatea de credinţă în ceea ce priveşte cinstirea icoanelor, orice altfel de interpretare fiind lipsită de sens. Nici formulele de adresare folosite de Sfântul Teodor Studitul în scrisorile sale trimise papei de la Roma, nici conţinutul acestora sau al altor scrieri teodoriene şi, pe lângă acestea, niciuna din reacţiile sale - rezultatul firesc al modului său de gândire - nu justifică susţinerea ideii de primat papal în concepţia sa. În consecinţă, formularea „ultimul catolic al Bizanţului" este în mod eronat asociată personalităţii Sfântului Teodor Studitul, una marcată de o ortodoxie ireproşabilă. De altfel, în scrierile apusene mai recente, problema primatului papal la Sfântul Teodor Studiul este una extrem de puţin perceptibilă, ba chiar, din partea teologiei protestante, respinsă fără nicio reţinere, ceea ce ne îndreptăţeşte încă o dată să spunem că această afirmaţie este lipsită de temei.

1 Expresia provine din mediul teologic catolic al începutului de secol XX, principalii susţinători ai acestei idei fiind teologii francezi E. Marin şi S. Salaville.

2 Teodot Melisenos „Kasiteras" provenea dintr-o familie cu o poziţie însemnată în societatea bizantină, fiind rudenie cu cei din casa împărătească (mama sa era sora celei de a treia soţii a împăratului Constantin al V-lea, Evdochia); aşadar, era legat direct de dinastia „isauriană". Vezi: T. Pratsch, Theodotos I (815-820), în Die Patriarchen der ikonoklastischen Zeit, Hrsg. R.-J. Lilie, BBS, Band 5, Europäischer Verlag der Wissenschaften, Frankfurt am Main, 1999, p. 148; I. Rochow, Kaiser Konstantin V. (741-775). Materialien zu seinem Leben und Nachleben, mit einem prosopographischen Anhang von Claudia Ludwig, Ilse Rochow und R.-J. Lilie, BBS, Band 1, Europäischer Verlag der Wissenschaften, Frankfurt am Main, 1994, anexa IV, nr. 20, p. 213.

3 F. Winkelmann, Quellenstudien zur herschenden Klasse von Byzanz im 8. und 9. Jahrhundert, în „Berliner Byzantinische Arbeiten" , vol. 54, Akademie Verlag, Berlin, 1987, p. 160.

4 V. Grumel, „Les relations politico-religieuses entre Byzance et Rome sous le règne de Léon V l`arménien", în Echos d`Orient, tom XVIII, (1960), Paris, p. 19.

5 Vezi G. Fatouros, Prologomena, în Theodori Studitae Epistulae, recensuit Georgios Fatouros, partea întâi,vol. I („Corpus Fontium Historiae Byzantinae", vol. XXXI/1),Walter de Gruyter, Berlin, 1991, pp. 315-316. Pentru textul scrisorii, a se vedea Theodori Studitae Epistulae, recensuit G. Fatouros, partea întâi, vol. II, Walter de Gruyter, Berlin, 1991, pp. 402-403.

6 După Daniele Stiernon, ambasada bizantină a ajuns la Roma în februarie 817, dată preluată şi de noi. Vezi D. Stiernon, Metodio I il Confessore, patriarcha di Constantinopoli, în „Bibliotheca Sanctorum", vol. 9, Roma, 1967, col. 382.

7 T. Pratsch, Theodoros Studites (759-826) - zwischen Dogma und Pragma: der Abt des Studiosklosters in Konsatntinopel im Spannungsfeld von Patriarch, Kaiser und eigenem Anspruch, Lang, Frankfurt am Main - Berlin - Bern - Wien, 1998, p. 253.

8 Este vorba despre Scrisorile 271, 272, adresate de Sfântul Teodor Studitul papei Pascal I. În ceea ce priveşte Scrisoarea 271, deşi s-a stabilit că adresantul ei era Pascal I, s-a presupus şi faptul că ea ar fi fost adresată predecesorului acestuia, Ştefan al V-lea (816-817). Ipoteza aceasta, neadevărată, se bazează pe absenţa numelui papei Pascal I din respectiva scrisoare şi pe faptul că anul 817 a fost cel în care a avut loc alegerea lui Pascal I pe scaunul episcopal roman (ianuarie 817), presupunându-se, în consecinţă, că în prima scrisoare, Sfântul Teodor Studitul s-a adresat papei care a primit efectiv delegaţia bizantină a împăratului şi a patriarhului, aşadar, papei Ştefan al V-lea. Vezi G. Fatouros, op. cit., nota 581, p. 313.

9 Cf. V. Grumel, op. cit., p. 26.

10 Niciunul dintre scaunele apostolice nu păstra comuniunea cu patriarhul iconoclast.

11 V. Grumel, op. cit., p. 30.

12 Este vorba despre conflictul creat de adulterul împăratului Constantin al VI-lea (780-797). Vezi: M. Bidian, „Căsătoriile şi adulterul împăratului bizantin Constantin al VI-lea (780-797)", în Tabor, an III (2009), nr. 8, pp. 32-44; Patrick Henry, „The moechian Controversy and the Constantinopolitan of January Synod (809)", în Journal of theological Studies, nr. 20, (1969), pp. 495-522.

13 D. Stiernon, op. cit., col. 384.

14 T. Pratsch, op. cit., p. 254.

15 Scrisoarea 271, în Theodori Studitae Epistulae, recensuit G. Fatouros, Walter de Gruyter, Berlin, 1991, tom II, partea întâi, pp. 399-401.

16 Ibidem, pp. 399-400.Vezi şi É. Amann, „Théodore le Studite", în Dictionaire de Théologie Catholique, contenant l`exposé des doctrines de la théologie catholique, leurs preuves et leur histoire, commençé sous la dir. de A. Vacant, continué sous celle de E. Amann, tom XV, Paris, 1946, col. 292.

17 Scrisoarea 271, în Theodori Studitae epistulae, recensuit G. Fatouros, Walter de Gruyter, Berlin, 1991, tom II, partea întîi, pp. 400-401.

18 Ibidem, p. 401.

19 G. Fatouros, op. cit., p. 314.

20 Vezi Theodori Studitae epistulae, recensuit G. Fatouros, Walter de Gruyter, Berlin, 1991, pp. 403-405.

21 Ibidem, pp. 405-406.

22 Ibidem, pp. 406-409.

23 Ibidem, pp. 409-412.

24 Ibidem, pp. 412-415.

25 Ibidem, pp. 415-418.

26 Ibidem, pp. 418-419.

27 T. Pratsch, op. cit., nota 234, p. 254. S-a afirmat că papa a trimis o scrisoare şi Sfântului Teodor Studitul. É. Amann pune sub semnul îndoielii acest lucru, argumentând că nu avea niciun sens ca episcopul roman să-i trimită o scrisoare unui oarecare monah aflat în exil. Noi trebuie să spunem, contrar opiniei lui Amann, că Teodor Studitul nu era nici pe departe un necunoscut, un oarecare monah, iar o scrisoare trimisă lui de episcopul roman nu era deloc lipsită de sens, chiar şi în varianta în care în ea ar fi fost vorba doar despre simple încurajări adresate de papă unui slujitor al Bisericii supus încercărilor exilului. Nu se poate nega că în asemenea momente de încercare, cum sunt cele provocate de experienţa exilului, cuvintele de îmbărbărbătare sau de susţinere nu-şi au rolul lor, şi încă, în opinia noastră, unul nu foarte mic. Apoi, cunoscând faptul că Sfântului Teodor Studitul i se respectase, pentru perioada de început a celui de-al treilea exil, dreptul de a coresponda, aşadar, de a trimite şi de a primi scrisori, nu este deloc de necrezut că episcopul roman ar fi putut avea o minimă corespondenţă cu Teodor, chiar şi numai pentru a-i trimite simple încurajări.

28 E. Marin, Saint Théodore (759-826), Paris, 1906, pp. 1-2.

29  Vezi S. Salaville, „La primauté de Saint Pierre et du Pape d`après saint Théodore Studite (759-826)", în Echos d`Orient, (1914-1915), nr. 17, pp. 23-42. Afirmaţiile lui Salaville sunt preluate fără să fie analizate de către teologii români N. Bănescu şi Atanasie Dincă în studiile lor monografice dedicate Sfântului Teodor Studitul. Vezi A. Dincă, Sfântul Teodor Studitul. Viaţa, activitatea şi operile sale, Tipografia „Carpaţi", Bucureşti, 1940 şi N. Bănescu, „O figură a teologiei bizantine-Teodor Studitul", în Chipuri şi scene din Bizanţ, Cluj, 1927, pp. 79-95.

30 S. Salaville, op. cit., p. 25.

31 Ibidem, p. 27.

32 Ibidem.

33 PG, XCIX, 468B; 1304C; 1460A.

34 Cf. G. Fatouros, op. cit., p. 175*.

35 Scrisoarea 33, în Theodori Studitae epistulae, recensuit G. Fatouros, Walter de Gruyter, Berlin, 1991, tom I, partea a doua, p. 91.

36 Ibidem, pp. 91-92.

37 Ibidem, p. 92.

38 Scrisoarea 429, în Theodori Studitae epistulae, recensuit G. Fatouros, Walter de Gruyter, Berlin, 1991, tom II, partea a doua, pp. 600-601.

39 Ibidem, p. 601.

40 Scrisoarea 418, în ibidem, p. 586.

41 Scrisoarea 429, în Theodori Studitae epistulae, tom II, partea a doua, p. 600.

42 Scrisoarea 418, în Theodori Studitae epistulae, tom II, partea a doua, p. 586

43 El nu a recunoscut hotărârile Sinodului Ecumenic de la Niceea din anul 787. Vezi Ulrich Schmidt, Michael II. (820-829), în ,,BBKL", Band V, herausgegeben von Friedrich-Wilhelm Bautz, fortgeführt von Traugott Bautz, Verlag Traugott Bautz, Herzberg, 1993, col. 1450-1451; G. Dagron, „Der Ikonoklasmus und die Begründung der Orthodoxie (724-847)", în Die Geschichte des Christemtums, Band IV, Bischöfe, Mönche und Kaiser (642-1054), Herausgegeben von Gilbert Dagron, Pierre Riché und André Vauchez, Deutsche Ausgabe bearbeitet und herausgegeben von Egon Boshof, Verlag Herder, Freiburg-Basel-Wien, 1994, p. 151.

44 Diac. Ioan I. Ică jr., „Iconologia bizantină între politică imperială şi sfinţenie monahală", în Sfântul Teodor Studitul, Iisus Hristos prototip al icoanei sale - tratatele contra iconoclaştilor, Ed. Deisis - Sfânta Mănăstire Ioan Botezătorul, Alba-Iulia, 1994, p. 33. A se vedea şi Scrisoarea 34 a Sfântului Teodor Studitul, în Theodori Studitae epistulae, recensuit G. Fatouros, tom I, partea a doua, pp. 92-97.

MIRCEA BIDIAN