Această care a fost scrisă de cineva care prezintă afinităţi existenţiale evidente cu modul original şi tainic al lui Nae Ionescu de a concepe gândirea ca mod viu de a fi, iar nu ca metodă de rezolvare mecanică a problemelor sau ca modalitate acumulativă de însuşire pedagogică a cunoştinţelor fără nicio relevanţă pentru realităţile înconjurătoare şi lipsită de conjugarea cu o atitudine civică de tip jurnalistic. Este o constatare care decurge printre altele şi din precizarea, repetată adesea în mod public de către autorul acestei cărţi, că nu a fost angajat nicăieri, şi prin urmare nu a avut niciun stat de plată, pe tot parcursul dizgraţiosului regim comunist. Epatare, sau dovadă de consecvanţă cu sine şi cu modul propriu de a fi? Înclin cu tărie să cred că este vorba despre cea de a doua, probă - ca şi această carte - în justificarea atracţiei faţă de persoana profesorului Nae Ionescu, această personalitate care şi-a manifestat cu ingenuitate autenticitatea prin refuzul constant şi ferm al înregimentării şi standardizării de orice fel (la nivelul gândirii, social, politic etc.).
Mai mult de jumătate din paginile acestei cărţi au fost scrise înainte de luna decembrie a anului 1989. Cartea însumează un eseu scris în lunile mai-iunie ale anului 1989, textul cel mai întins ca număr de pagini (pp. 7-64), un „Fragment dintr-o scrisoare" din anul 1987 (pp. 65-69) şi un text scurt din 1/2 iulie 1989, intitulat „Singurătatea ultimă" (pp. 70-76). Restul textelor care alcătuiesc cartea sunt mici articole post-decembriste, scrise în intervalul 1990-1993. Cartea se încheie cu un interviu despre „Teologul «nespecialist»" luat autorului de către Ariadna Zeck şi publicat în revista Dilema, nr 11, 12-1993 (pp. 104-118). Aşa cum este menţionat în „scurta precizare" (pp. 5-6) explicativă a demersului său, autorul a elaborat „eseul", al cărui titlu dă şi numele cărţii, încă din anul 1989, anticipând căderea iminentă a regimului comunist şi caracterul percutant-recuperator al unei receptări filtrate personal-livresc a celui care a fost Nae Ionescu. Scrierea eseului a fost precedată de lectura scrierilor lui Nae Ionescu (începută în anul 1980 cu Roza vânturilor), antologarea şi punerea clandestină în circulaţie de către autor a articolelor publicate de profesor în perioada 1919-1926, după modelul antologiei Roza Vânturilor (cu articolele din perioada 1926-1933), publicată sub îngrijirea lui Mircea Eliade în 1937. Acest eseu a fost publicat pentru prima dată în 1990, în trei numere consecutive din revista Steaua, condusă atunci de Aurel Rău. În 1994 a fost tipărită la Editura Institutului European din Iaşi prima ediţie a cărţii în care erau incluse, pe lângă eseul menţionat, şi alte peste 20 de articole publicate între timp. Atunci când în 2001 Editura Dacia din Cluj a reeditat cartea, autorul a renunţat la o parte dintre articole, iar cu prilejul ultimei ediţii pe care o semnalăm în aceste rânduri autorul a mai renunţat la „peste o duzină, preferând cantităţii calitatea" (p. 6).
Cartea de faţă reprezintă o meditaţie asupra lui Nae Ionescu, pornind de la experienţa proprie a autorului ei. Raportarea pozitivă a autorului la Nae Ionescu nu s-a făcut decât după o serie de întrebări pe care şi le-a pus referitoare la această personalitate, căutând să „verifice" unele din argumentele sale, trecând prin „îndoieli şi ispite privitoare la sinceritatea şi autenticitatea sa" (p. 32). Este menţionat apreciativ ceea ce a învăţat autorul de la Nae Ionescu: „să judeci cu capul tău, respectiv să nu iei de-a gata o afirmaţie" (p. 34), precum şi că „nu e nici o ruşine să mărturiseşti că nu cunoşti sau nu înţelegi un lucru" (p. 34). Întâlnirea cu Nae Ionescu este considerată de către autor o „răfuială cu tine însuţi", în urma căreia întâlnirea „acţionează şi altfel decât strict cultural" (p. 75). Pentru autor, Nae Ionescu este „...personalitatea cea mai fascinantă pe care o cunosc", (p. 32). Îl fascinează nonconformismul şi mersul lui Ionescu împotriva curentului de opinii, faptul că scrisul lui „e abrupt şi drastic de firesc, de limpede şi potrivnic oricărui «stil» şi oricărei literaturizări" (p. 8). În viziunea autorului, „Nae Ionescu continuă să rămână sub pecetea tainei; adică viu, fecund şi nu un mecanism care poate fi demontat. Nici măcar postum" (p. 33). În cele din urmă, această carte se prezintă pe sine în ochii cititorilor ca o confesiune, mărturisire şi pledoarie a autorului în favoarea situării lui Nae Ionescu în cadrul culturii naţionale, prin integrare şi acceptare în mediul personalităţilor ei cultivate: „Nae Ionescu nu va putea fi reinstalat în cultură de publicul larg" (p. 11).
Cu toate că Nae Ionescu a fost suspectat de teatralitate, aprecierile autorului referitoare la autenticitatea şi originalitatea lui se bazează pe textele acestuia, fie cursuri stenografiate, fie articole. Ostracizarea politică şi intelectuală a filozofului şi gazetarului sunt explicate prin realismul tranşant şi uneori incomod exprimat de acesta. În privinţa acuzei de oportunism politic şi moral al lui Nae Ionescu, autorul consideră că „«schimbările de atitudine» nu vor afecta structura sa intimă, ci numai suprafaţa, însă pe acestea - îndeosebi în planul simpatiilor politice - le vor distinge şi i le vor reproşa contemoranii. Şi nu numai ei!" (p. 19). Antisemitismul lui Nae Ionescu e combătut cu francheţe: „E nevoie de puţină cultură teologică pentru a înţelege că «scandaloasa» prefaţă la cartea lui Mihail Sebastian nu are nimic antisemit... Însă aceia care l-au socotit, dintre evrei, «antisemit» pe Nae Ionescu erau oameni de stânga, rupţi de propria lor tradiţie şi gândire religioasă".
Chiar dacă nu l-a cunoscut în mod direct pe profesor - aşa cum este cazul numeroşilor discipoli, prieteni şi cunoscuţi care au scris despre el şi i-au urmat la un moment dat îndemnurile (Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Octav Onicescu etc.) -, autorul acestei cărţi se numără printre cei care scriu cu preţuire (aşa cum a făcut şi Dan Zamfirescu, de pildă) despre gândirea şi activitatea acestei personalităţi, deşi o recunoaşte incomodă pentru mulţi alţii (gen Anton Dumitriu, Henri H. Stahl sau N. Carandino), care „oricât s-ar strădui să-l înţeleagă, aparţin parcă altui tip omenesc, altui gen de valorificare a existenţei", iar „inaderenţa lor e structurală" (pp. 12-13): „Inaderenţii, când nu-l socotesc impostor de-a dreptul, îl percep ca pe un fenomen straniu, inclasificabil şi, oricât de sinceri ar încerca să fie cu ei înşişi, persistă bănuiala că e la mijloc ceva tulbure sau necurat" (p. 13).
Domnul Dan Ciachir identifică o anumită „smerenie şi neglijenţă" în modul lui Nae Ionescu de a pune o problemă sau de a medita asupra unei idei, atitudine care triumfă în cele din urmă asupra „încrâncenării edificatoare" (p. 16). Pe lângă realismul de care dă dovadă, Nae Ionescu „mai este şi mistic... când formulează, îţi lasă impresia că a fost luat de la o îndeletnicire mai importantă decât «cultura» şi că dorinţa lui e să termine mai repede articolul sau prelegerea pentru a se putea întoarce la ceea ce el însuşi numea preocupările mele lăuntrice" (pp. 52-53).
Iată, în final, mărturisirea autorului emblematică pentru atitudinea sa de ansamblu, reflectată şi în această carte, faţă de cel care a fost şi este Nae Ionescu: „nu am aflat până acum o altă aventură existenţială care să mă bucure constant şi să mă fascineze, ca aventura ontologică a lui Nae Ionescu" (p. 55).

Florin-Cătălin Ghiţ

FLORIN-CĂTĂLIN GHIŢ