„Năismul": Ortodoxism Răsăritean
şi Seducţie Occidentală

Amalia Lumei

Prezentul eseu îşi propune să abordeze chestiunea „năismului" - înţeles ca profesiune de credinţă filosofică a lui Nae Ionescu, având un impact recunoscut asupra discipolilor şi apropiaţilor acestuia (Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, D.C. Amzăr) -, socotit ca ansamblu mai mult sau mai puţin structurat de convingeri filosofice profesate de profesorul de la universitatea bucureşteană, completat de atitudini cotidiene convergente. După cum se ştie, fără a fi făcut carieră de filosof original şi profund, Nae Ionescu (1890 - 1940) a fost un remarcabil animator al vieţii publicistice româneşti interbelice, un jurnalist acut şi original şi un profesor universitar cu o mare vogă la publicul studenţesc şi cel din cercurile cultivate mai largi. Importanţa lui rezultă şi din mizele şi strategiile politice puse în joc de acest actor de mare vizibilitate al vieţii publice româneşti dintre cele două războaie mondiale. După Silviu Alupei, Nae Ionescu „a fost exponentul unei şcoli de gândire metafizică pe care o datorăm unei pleiade de intelectuali care au filosofat româneşte, cu instrumentele ortodoxiei"¹. Conform acestui autor, el s-ar afla în centrul şcolii româneşti de metafizică, înfiripată în anii 20 ai secolului trecut. „Profesorul a fost un strălucit exponent al unei adevărate şcoli de gândire metafizică, nu doar un singuratec care s-a aplecat asupra sacrului cu mijloace filozofice. Această şcoală cuprinde numele unor cugetători de o excepţională fineţe spirituală, de o inegalabilă forţă sufletească"². Totuşi, pentru Silviu Alupei - darnic cu calificările exaltante, ditirambice, la adresa spiritelor afine identificate în interbelic -, nu Eliade, Cioran, Noica etc.³ ar fi acei remarcabili cugetători. Ei se numesc Vasile Băncilă⁴, Ernest Bernea⁵, Nichifor Crainic⁶, Coriolan Gheţie⁷, Petru P. Ionescu⁸, Petru Manoliu⁹, Stelian Mateescu¹⁰, Petre Ţuţea¹¹. „Unii au fost gândirişti. Alţii, precum Stelian Mateescu, au publicat şi în Cuvântul lui Nae Ionescu, şi în Gândirea lui Crainic"¹².

Cum se poate vedea, există mai multe grupări de gânditori - congenere - care se revendică de la Nae Ionescu. Fără a fi radical diferite ca orientare filosofică şi culturală, aceste grupări sunt, totuşi, polimorfe, cuprinzând oameni care s-au afirmat în zone de interes diferit şi care au ajuns la notorietăţi diferite. Comună tuturor le rămâne însă revendicarea de la moştenirea profesorului de filosofie de la Universitatea din Bucureşti.

Nu este încă elucidat consensual nici rolul lui Nae Ionescu în dezvoltarea gândirii şi culturii interbelice, unii atribuindu-i paternitatea unui curent „năist", alţii preferând să vorbească despre „trăirism". În ce ne priveşte, în paginile de faţă optăm să vedem trăirismul ca pe una dintre manifestările năismului; o manifestare doctrinară, ideologică¹³. Dincolo de această componentă mai mult sau mai puţin articulată, extrăgându-şi sevele nu numai din ideile - cam eclectic preluate - din mai multe direcţii şi din feluriţi autori, ci şi din deviza mussoliniană vivere pericolosamente, rămân o serie de alte note caracteristice care stau sub semnul „năismului". Amintim dintre ele faconda - poza - personajului, asocierile oximoronice, menite să surprindă¹⁴, recursul la „dincolo" (urmare a repudierii „simplei" raţionalităţi a lumii), personalizarea generalului şi convocarea mărturiei singulare în chestiunile invizibilului şi intangibilului.

Se descoperă astfel că năismul are mai multe niveluri care stau în tensiune unele cu altele, provenind din mai multe zone de referinţă. Unul este nivelul personalist¹⁵, care l-a apropiat de profesorul lui care i-a netezit cariera academică, C. Rădulescu-Motru. Cum se ştie, Motru a fost primul exeget român al acestei direcţii din gândirea filosofică europeană, scriind Personalismul energetic (1927) într-o epocă în care nu mai putea fi socotit mentor al mai tânărului său coleg de catedră. Dacă va fi existat o emulaţie, ea trebuie să fi avut loc mult mai devreme. Este vorba, aşadar, mai degrabă despre o confluenţă, întâlnirea a două spirite, în parte afine, pe terenul unor preocupări de specialitate comune, către care Nae Ionescu venea cu propria sensibilitate filosofică, ale cărei caracteristici principale erau „un suflu spiritualist, antiscientist şi antiraţionalist"¹⁶. Acest nivel este tocmai cel „vinovat" de voga maestrului de la catedră. „...În fiecare dintre noi este o luptă continuă de fiecare zi, această luptă continuă, prin faptul sentimentelor, al impresiilor, al ideilor ş.a.m.d., până la sfârşit, alunecă într-un cadru care, cu timpul, se fixează", spunea Nae Ionescu într-una dintre prelegerile sale, adăugând: „Când noi am ajuns la soluţia care reprezintă adevărul, ne-am şi fixat, dar în momentul în care ne-am fixat, am murit.// Acesta este tragicul pe care îl reprezintă istoriceşte metafizica"¹⁷. Încheierea poate părea suprinzătoare, dar raţionamentul îl conduce pe filosof de la dinamica sufletească profund particulară şi individuală a fiecărui ins la decelarea caracterului tragic al metafizicii înseşi. Tragedie - metafizică - persoană. În această triadă terminologică adie un vânt socratic, în care orizonturile cosmogonice ale meditaţiei filosofice şi condiţia ontologică a omului îşi dau întâlnire în formula unei bavardări cordiale, menite să apropie, să facă din filosofare o chestiune la îndemână, aproape un eveniment monden, fără a-i anula grandoarea.

Această trăsătură a convingerilor şi procedurilor paideico-filosofice ale lui Nae Ionescu a avut un rol covârşitor în atracţia pe care au simţit-o faţă de discursul profesorului o serie de tineri eminenţi. După primul război mondial, sub impactul noilor sensibilităţi şi idei (bergsonismul, psihanaliza freudiană şi jungiană, noua sensibilitate religioasă exprimată de Miguel de Unamuno, de neotomişti, de existenţialismul german), atitudinile şi modelul discursiv naeionescian au găsit în rândul auditoriului său cultivat o sensibilitate pregătită pentru un astfel de demers. Concepte precum acela de autenticitate ori sinceritate au devenit centrale în gândirea lor, iar Nae Ionescu a fost unul dintre mentorii care, în universitate, au pariat pe retorica autenticistă, teoretizând-o chiar, în formula trăirismului.

Dar el a mai întreprins ceva. După cum observa un comentator, „Nae Ionescu îndrăznise ceea ce în lumea Apusului însemna sinucidere garantată pentru un filozof sau pentru un publicist: să treacă prin filtrul gândirii creştine operele unor corifei ai raţionalismului, cum sunt Descartes, Spinoza, Kant şi toţi cei care le-au urmat întru uscăciune spirituală"¹⁸. Desigur, în acest demers profesorul nu a fost deloc solitar, cum ar părea să sugereze fraza dinainte. La drept vorbind, demersuri asemănătoare, de criticare a gândirii de tip occidental de pe poziţii creştin-răsăritene, au exprimat - fiecare în felul său şi cu instrumente proprii - şi Nichifor Crainic, teoreticianul gândirismului, şi Lucian Blaga, autorul sistemului filosofic în cuprinsul căruia metafizica lua - în mod frapant - înfăţişarea naeionesciană a succesiunii unor modele culturale trecute în revistă cu procedurile morfologiei culturii¹⁹ -, şi Dumitru Stăniloae, teolog în toată puterea cuvântului²⁰. Cu toate acestea, Nae Ionescu rămâne particularizat, în demersurile lui scrise la nivelul publicisticii militante şi de la altitudinea catedrei universitare, de perspectiva mistică ortodoxă pusă de el în joc²¹.

„Orice învăţătură religioasă, deci şi învăţătura lui Christos, este trăită de oameni", crede filosoful. „Trăirea aceasta, considerată în totalitatea ei spaţială şi temporală, constituie într-un fel viaţa însăşi a învăţăturii. [...] La învăţătura lui Christos se adaugă deci, într-un fel, trăirea ei de către noi: ea nu mai este învăţătură pur şi simplu, ci învăţătură care a rodit în noi, învăţătură rodită. Astfel fiind însă, învăţătura este un fapt cu o istorie a lui, cu diverse momente care se înscriu pe o curbă. Curba aceasta e însăşi legea de desfăşurare a posibilităţilor cuprinse în învăţătură. Iar înscrierea în conştient, formularea diverselor momente, e ceea ce numim noi predanie sau tradiţie"²². Din nou, la distanţă de ani, survine ideea din cursul de istoria metafizicii că totul, inclusiv învăţătura creştină, trebuie filtrată - autentificată - prin propria sensibilitate şi viaţă. Odinioară viziunile metafizice, iar acum transcendentul cristic însuşi sunt chemate să impregneze viaţa la nivelul cel mai individualizat şi mai personalizat cu putinţă. Personalism ortodox sau ortodoxie trăiristă? În oricare dintre cazuri, nimic altceva decât năism, pur şi simplu.

Dincolo de conţinuturile specifice - majore pentru profesiunea de credinţă a lui Nae Ionescu, în ambele cazuri -, atitudinea şi convingerea filosofului rămâne identică: cea care conferă substanţă, rodnicie, iradiere spirituală experienţei interioare - de natură cognitiv-metafizică într-un caz, respectiv metanoia religioasă răsăriteană, în celălalt - este participarea sufletească şi mentală proprie, în fiecare dintre cazurile întruchipate de entităţile umane vizate.

În asemenea condiţii nu este deloc de mirare că, în strategiile didactice şi - mai larg - de reprezentare publică personală ale lui Nae Ionescu seducţia, empatia sau oricare alte atribute charismatice ale propriei persoane joacă un rol activ fundamental. „Vrăjirea", „magia" retorică şi gestuală a maestrului, împreună cu montajele spectaculare ale temelor şi motivelor, cu mixajul imprevizibil al majorului cu minorul şi al eternului cu particularul şi chiar singularul cel mai superficial, la îndemână, „alături", nu aveau cum lăsa comentatorii indiferenţi. Mai multe mărturii din epocă se referă la aceste apanaje ale dinamicii profesionale şi publice ale profesorului. „Am început să descifrez turburarea ce o inspiră prezenţa profesorului Nae Ionescu" - zice tânărul Emil Cioran - când mi-am dat seama că există în anumiţi oameni iradieri personale cărora ai vrea să le cazi victimă, să nu mai fii tu, să mori în viaţa altcuiva, infinitul de vrajă personală te face să abandonezi orgoliul individuaţiei şi încerci să devii totul în altul. [...] Pentru ceea ce trebuie să devenim fiecare, oamenii cei mai primejdioşi sunt aceia pe care-i iubim mai mult"²³. Discipolul răşinărean al profesorului sesizează un contrast paradoxal. Pe de o parte, „Nae Ionescu mi-a părut singurul om pentru care se poate renunţa! Tentaţia, adică, de a-i trăi viaţa lui. Şi aş fi nesincer dacă n-aş spune că sunt atâţia între tineri care trăiesc în el". Pe de altă parte, însă, „...alături de tendinţa aceasta de a te pierde în el, de a luneca pe toate conflictele lui - n-am cunoscut alt om care să te oblige mai mult a fi tu însuţi. O alternanţă stranie de tendinţe, care explică de ce fără el nu mai putem trăi"²⁴.

Articolul lui Cioran, altminteri o autentică declaraţie de dragoste - dublată însă şi de un mare semn de întrebare -, surprinde dubla constrângere la care obligă stilul de seducător al lui Nae Ionescu. Pe latura sa masculină, ea impune abandon şi subjugare. Pe cea feminină, somează la autodefinirea mai riguroasă, la precizare identitară. O asemenea disjuncţie simultană are, în ochii lui Cioran, ceva ce ţine de dincolo de uman. Drept consecinţă, el o taxează drept „demiurgie" şi notează: „...Demiurgia umană este un avânt spre catastrofă". Dar demiurgia, în ochii aceluiaşi, înseamnă ieşirea din indistinct. „Ruperea echilibrului originar prin spirit şi dezintegrarea din fiinţă prin conştiinţă sunt fructe ale tentaţiei demiurgice". Catastrofă, ruptură... În lectura cioraniană acestea nu pot fi semnele serenităţii paradisiace; mai degrabă ale căderii din condiţia primordială a omului din grădina Raiului. Drept care, Nae Ionescu nu poate fi decât... disperat, căci „Una este a crede şi alta de a avea voinţa de a crede. În primul caz trăieşti fericit în Dumnezeu, în al doilea te gândeşti la el. Conştiinţa a transformat absolutul într-o funcţie a disperării. [...] Şi atunci se naşte dintr-un conflict insolubil o decepţie metafizică, a cărei consecinţă imediată este: pasiunea în imanenţă"²⁵.

Descriind astfel decantările şi precipitările din fundalul gândirii şi acţiunii lui Nae Ionescu, Cioran pune, probabil, cel mai exact diagnostic profesorului de filosofie căruia i se declară atât de îndatorat. Dar acest portret-robot, această radiografie oarecum arhetipală surprinde, în acelaşi timp, de minune, trăsăturile unei anumite masculinităţi asumate. Înscrierea pasională în imanenţă, trăirea desprinderii din absolut ca tragedie personală, într-o manieră activă, implicată, provocatoare, polemică - şi, deci, eroică - nu face decât să contureze efigia unui athleta Christi sui generis, care este, în acelaşi timp, un mare seducător şi un daimon (cu sensul luminos şi cel tenebros al cuvântului).

Astfel, de sub mantia lui Nae Ionescu se iţesc şi Elogiul virilităţii scris de Mircea Eliade, şi Pe culmile disperării cioraniene, şi dublul repetat la dimensiuni statistice al Căpitanului; toate - ipostaze ale masculinităţii demonice, violente şi priapice sau dezolate şi neconsolabile, ale unei Românii în delir.

1 Silviu Alupei, „«Directiva absolutului» şi «Metafizica sacră»", în Rost, nr. 7, septembrie 2003.

2 Ibidem.

3 Ibidem: „... aceşti gânditori ai veacului trecut au atins superficial problematica metafizicii sacre, a metafizicii creştine. Aceşti «năişti» au urmat trasee spirituale care au «centrifugat» gândirea ortodoxă, în sensul că nici unul dintre ei, discipoli ai lui Nae Ionescu, nu au rodit pe tărâmul metafizicii sacre"^.

4 Vasile Băncilă (01.01.1897, Brăila - 10.06.1979) a fost un filosof, pedagog şi eseist român. Lucrări: Duhul sărbătorii, Filosofia vârstelor, Lucian Blaga energie românească, Aforisme şi Paraaforisme, Spaţiul Bărăganului. Vezi Dora Mezdrea, „Despre necesitatea unei ediţii de Opere ale lui Vasile Băncilă", în Rost, nr. 10-11, decembrie 2003 - ianuarie 2004. Conform acestei autoare, lucrările publicate până astăzi din opera filosofului „...confirmă calităţile de filosof al religiei ale lui Vasile Băncilă, altele evidenţiază laturi disciplinare necunoscute până acum la el: de filosof sistematic, filosof al genului scurt (eseu, aforism), maestru al stilului miniaturist etc. Dar dimensiunile disciplinare ale gândirii lui Vasile Băncilă, aşa cum ni le evidenţiază arhiva sa, sunt mult mai ample, acoperind, practic, aproape întreaga suprafaţă a unui tradiţional sistem de filosofie disciplinară: metafizică, teoria cunoaşterii, ontologie, filosofia istoriei, filosofia culturii, filosofia limbii, filosofia religiei, filosofia naţiunii, etică, sociologie, psihologie, pedagogie". Referitor la maeştrii lui Băncilă, Dora Mezdrea observă: „Într-adevăr, încă din studenţie, Vasile Băncilă apare procupat de disciplinele filosofice din care va încerca să construiască mai târziu un sistem de filosofie, atât pe latura lui teoretică (filosofia religiei, filosofia sărbătorii, logica, teoria cunoaşterii), cât şi pe cea practică (etica, sociologia şi politica).

În cazul celor dintâi, întâlnim reminiscenţe ale învăţăturii lui Nae Ionescu - întors de la studiile de doctorat, din Germania, în iunie 1919, care-şi începe activitatea didactică în toamna aceluiaşi an. Chiar polemice faţă de dascălul de metafizică şi de logică, unele dintre însemnările lui Băncilă nu sunt mai puţin revelatoare pentru a-l putea aşeza în rândul primilor discipoli ai lui Nae Ionescu. Textele privitoare la filosofia practică, din acest prim volum de Opere ale lui Vasile Băncilă, stau, evident, sub semnul influenţei unui alt dascăl, Dimitrie Gusti, titular al catedrei de Sociologie, etică şi politică".

5 Ernest Bernea (28.03.1905 - 14.11.1990) a fost un sociolog, etnograf şi filozof interbelic. A urmat, din 1926, Facultăţile de Litere şi de Filozofie din Bucureşti. I-a avut profesori pe Nicolae Iorga, Nae Ionescu şi Dimitrie Gusti. Cu Nae Ionescu a colaborat la Cuvîntul, iar cu Dimitrie Gusti a lucrat în echipele de cercetare etnografică. Între anii 1930 şi 1933, Ernest Bernea a primit o bursă şi s-a specializat în Sociologie şi în Istoria Religiilor la Paris, unde a studiat cu Marcel Mauss, iar la Freiburg (Germania) în Filozofie (aici a urmat cursurile lui Martin Heidegger). A publicat cărţile: Riturile (1932), Crist şi condiţia umană (antropologie creştină, 1932), Stil legionar (1937), Muzeul românesc de etnografie (1937), Filosofia la Universitate (1937), Cartea Căpitanilor (1937), Preludii (eseuri, 1937), Îndemn la simplitate. Mărturisiri pentru un Om Nou (1939), Timpul la ţăranul român (1941), Colina lacrămilor (1943), Maramureşul - ţară românească (1944), Firide literare (1944). Dintre manuscrisele lui netipărite: Arta în lumina stilurilor din cultură (1964), Frederic Mistral şi spiritul Mediteranei (1964), Dante şi universul spiritual medieval (1964), Sociologie şi etnografie românească. Ordinea spirituală (1966), Civilizaţia română sătească. I - Forme şi funcţiuni, II - Forme şi valori (1969), Destinul civilizaţiei. I - Dialectica spiritului modern (1974), Sociologia - ştiinţă concretă şi experimentală (1974), Meditaţii. Note pentru o filosofie inactuală (1975), Cultură şi educaţie. În lumina unui nou stil moral (1976), Arta nouă - fenomen de criză (1978), Studii de literatură (1978). Vezi Horia Brad, „Ernest Bernea, un mistic rătăcit în politică", în Rost, nr. 18, august 2004; Ioana Diaconescu, „Urmărirea lui Ernest Bernea", în România literară, nr. 17, 2008; Adrian Niţă, „Realismul integral al lui Ernest Bernea".

6 Nichifor Crainic (pseudonimul lui Ion Dobre; 22.12.1889 - 20.08.1972) a fost scriitor, ziarist, om politic, autor, director de reviste, editor, filosof (creator al curentului gândirist), pedagog şi teolog român. Dumitru Stăniloae îl evocă astfel: „Nichifor Crainic este cel dintîi teolog român din epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strâmt şi ocolit al specialiştilor, prezentând-o, într-o formă impunătoare, atenţiunii generale a lumii intelectuale... Nichifor Crainic înnoieşte prin reactualizarea tradiţiei într-o teologie care se mulţumea cu câteva coji din această tradiţie, primite pe calea şi de multe ori prin interpretarea ocolită a teologiilor apusene", săvârşind „o adevărată restaurare a teologiei româneşti în duhul ortodox". Lucrări teoretice retipărite după 1989: Sfinţenia - împlinirea umanului, Curs de teologie mistică (1935 - 1936; 1993), Puncte cardinale în haos (1936; 1996 şi 1998), Ortodoxie şi etnocraţie (1937; 1997), Nostalgia paradisului (1940; 1994), Dostoievski şi creştinismul rus (1998), Spiritualitatea poeziei româneşti (1998). Răzvan Codrescu, „Nichifor Crainic, schiţă de portret", în Rost, nr. 12, februarie 2004: „Din scrisul lui Crainic se încheagă treptat atât o concepţie generală asupra culturii (culminând în Nostalgia paradisului, fără îndoială cea mai densă şi mai bine articulată dintre cărţile sale), cât şi o adevărată doctrină politică de dreapta, «naţionalismul constructiv» (sintagmă de mare succes în epocă), concentrată în Programul statului etnocratic (publicat iniţial în revista Sfarmă-Piatră, apoi inclus, ca anexă, şi în volumul de eseuri Ortodoxie şi etnocraţie), ambele altoite pe trunchiul Ortodoxiei, cu un dar deosebit de a realiza osmoza între valorile tradiţiei şi problemele actualităţii, pe de o parte, între valorile naţionale şi cele universale, pe de alta (principiul fundamental fiind: «Ceea ce e divin nu e nici vechi, nici modern, ci actual [...] Când zic că revelaţia e modernă, adică actuală, nu înţeleg că ea se modifică după spiritul timpului, ci că ea modifică noile generaţii în sensul idealului creştin, adică ea modifică spiritul timpului, acordându-l cu spiritul lui Hristos»)". George Enache, „Creştinism şi fascism în gândirea lui Nichifor Crainic", în Rost, nr. 12, februarie 2004; Ivan Ivlampie, „Înţelesul culturii în opera lui Nichifor Crainic", în Rost, nr. 12, februarie 2004; „Făuritorul curentului gândirist, axat intrinsec pe autohtonism, neo-ortodoxism şi naţionalism disciplinat, Nichifor Crainic a fost unul dintre marii oameni ai neamului românesc, mult respectat de tânăra generaţie legionară a perioadei interbelice din România" (artline.ro, dicţionar).

7  Coriolan Gheţie este autor de eseuri: Introducere la omul nou (1947), Veac luciferic (1996), şi al unor scrieri de memorialistică: În dialog cu istoria (2001), Însemnări şi amintiri (1932 - 1939) (2001).

8 Michael Finkenthal, „Vara şi uitarea. Despre Petre P. Ionescu şi Camil Petrescu", în Observator cultural, nr. 278, iulie 2005: „Petru P. Ionescu se face cunoscut în 1939, când publică în colecţia «Operele premiate ale scriitorilor tineri români» a Fundaţiilor Regale un volum intitulat Ontologia umană şi cunoaşterea. Este adevărat că deja includerea unui asemenea titlu printre operele premiate ale scriitorilor români pare a ilustra în modul cel mai direct posibil ideea «culturii de literatori» [...]. Nemulţumit de constatarea că filozofia modernă este din ce în ce mai «existenţialistă», altfel spus, obsedată de om şi de destinul său, tânărul autor vrea să readucă în centrul gândirii filozofice ontologia, centrată în jurul unui punct fix, garant al adevărului aflat în afara celui care îl caută în şi prin propria sa conştiinţă. Ajuns la concluzia că «ştiinţa nu poate contribui la construirea unei teorii a cunoaşterii», P.P. Ionescu foloseşte în mod paradoxal idei împrumutate ştiinţei contemporane pentru a construi concepte operaţionale noi, în scopul re-instalării în drepturile sale a unui adevăr absolut, extern omului. Acesta va fi «un Dumnezeu trăit, un Dumnezeu ce capătă consistenţă în sufletul nostru după lupte aspre şi după experienţe dureroase...». «Viziunea creştină a lumii» pe care o proclamă în cele din urmă P.P. Ionescu este, în multe aspecte, asemănătoare cu cea a lui Şestov şi Fondane. Aceştia din urmă însă ajungeau la necesitatea existenţei unui Dumnezeu al Vechiului Testament (Dumnezeul lui Abraham, Isaac şi Iacob), pornind de la un existenţialism radical, precum o făcuse Kierkegaard înaintea lor".

9 Paul Ungureanu, „Petre Manoliu, un mare eseist şi publicist remarcabil", în Jurnalul literar: „Petru Manoliu, născut din părinţi învăţători, în comuna Mihăileni, judeţul Botoşani, la 28 iunie 1903, aparţinea de generaţia lui Şerban Cioculescu (1902), Anton Holban (1902), Petre Pandrea (1904), Ion Biberi (1904), Virgil Gheorghiu (1905), Mircea Eliade (1907), Edgar Papu (1908), Constantin Noica (1909), Emil Cioran (1911), Eugen Ionescu (1912). Era cu opt ani mai în vârstă decât Emil Cioran, de care avea să-l lege o strânsă prietenie şi o bogată experienţă. După terminarea liceului la Botoşani, s-a înscris la Facultatea de Medicină din Bucureşti, la care între timp a renunţat, urmând Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti. Animator al vieţii literare botoşănene, Petru Manoliu a redactat revista Pământul, apărută la Botoşani în 1928. S-a afirmat apoi ca redactor la Bilete de papagal în acelaşi an, la Curentul între anii 1930-1933, Credinţa, 1933-1938, Lumea românească, 1938-1939, România, 1939-1940, Timpul, 1940-1944. A mai lucrat ca redactor la Vremea, Discipolul, Convorbiri literare, Familia, Revista Fundaţiilor Regale. În anul 1935 a debutat cu romanul-frescă Rabbi Haies Reful, a cărui acţiune se petrece într-un târg din Moldova, de la începutul secolului al XX-lea. În anul 1936 publică Tezaur bolnav, un „roman al tineretului gidian". În anul 1937 apare Moartea nimănui, un roman al declasării, în care potrivit expresiei marelui scriitor şi critic literar George Călinescu se remarcă „ceva din atmosfera proletară a lui G.M. Zamfirescu". În anul 1939 publică proza istorică Domniţa Ralu Caragea. În ultimii 30 de ani ai vieţii a continuat să scrie, dar a publicat numai traduceri în româneşte din Thomas Mann, Pierre Corneille, J. Bainville, Adalbert von Chamisso şi alţii".

10 Stelian Mateescu (1903-1976). Mircea Vulcănescu, „Un militant spiritualist: Stelian Mateescu", în Asachi, an. XI, nr. 173, iulie 2003: „Un militant spiritualist, venit cândva în atingere cu spiritualitatea ortodoxă, deşi personal pornise pe altă cale, este Stelian Mateescu. Desigur cel mai cult şi cea mai universală inteligenţă a tinerei generaţii. Venit din filosofia raţionalistă la viaţa spirituală prin depăşirea dificultăţii tragice care ţinuse în loc pe Vasile Pârvan, nici un tânăr nu a făcut efortul mintal de comprehensiune şi sinteză pe care l-a încercat Stelian Mateescu. Urmăritor simultan a patru sau cinci culturi mondiale, totdeauna informat, pasionat şi vibrant, stăpân pe o dialectică impresionantă, dublată de o adâncă pătrundere, Stelian Mateescu avea totuşi un contact rebarbativ prin intransigenţa lui orgolioasă, aproape inumană, născută din conştiinţa propriei valori. Necruţător cu toate mediocrităţile şi non-valorile, de care avea aproape oroare fizică, invectiva lua sub pana lui atât de riguroasă o alură vehementă care-o apropia de pamflet. Stelian Mateescu a debutat în publicistică prin atacurile sale împotriva falsului misticism al d-lui Mihail Dragomirescu, urmărit cu haz şi necaz pe toate laturile pontificialităţii lui culturale din 1923. Dacă aceste critici ne apar astăzi prea insistente în raport cu importanţa reală a obiectului lor, e pentru că personajul atacat e departe de a mai avea rolul pe care şi-l arogase în cultura românească de după război.

În problema vieţii spirituale, Stelian Mateescu a pătruns cu articolul său consacrat „Directivei valorilor maxime" publicat în «Gândirea» prin 1924, susţinând o spiritualitate de tip mixt psihic-cultural, care tindea deja către o valorificare absolută a spiritului prin încordarea la potenţialul maxim a trăirii valabile. Treptat, Stelian Mateescu s-a apropiat de termenul către care se îndrepta această potenţare maximă a fiinţei spirituale: Absolutul. Presimţirea apropierii Absolutului se desprinde astfel evident în studiile sale despre „Explicarea suprarealismului" şi despre „Mistica nouă". Cu studiul său despre „Metafizica laică şi metafizica sfinţilor", Stelian Mateescu a păşit şi ultima treaptă, dând termenului spiritualitate desăvîrşita lui accepţie religioasă. A scris şi literatură, proze şi poezie (cunoscută din diferite manifestări culturale, căci nu au fost publicate). În ultima vreme, evolua spre dreapta politică atacând cu înverşunare - şi nu întotdeauna cu dreptate - pe unii din foştii lui prieteni.

Eforturile premature supraomeneşti pe care şi le-a impus acest tânăr care nu dormea de ani de zile decât două ceasuri pe noapte şi pentru care o noapte albă însemna o biruinţă a spiritului asupra animalităţii, l-au frânt înainte de vreme. În plină ascensiune spirituală, în momentul în care contemplaţia valorilor veşnice îl făcuse mai înţelegător şi-i atenuase orgoliul, fiinţa lui biologică a cedat în faţa presiunei spirituale. Şi Stelian Mateescu s-a retras - să nădăjduim că provizoriu - din frământarea vieţii culturale româneşti - fără să fi renunţat totuşi la lupta lui, de acum singuratică şi surdă. În plină criză a avut încă tăria să se împotrivească dezorganizării, reuşind să-şi strângă, să-şi corecteze şi să-şi publice studiile răzleţe în volumul Directiva absolutului, a cărui importanţă reală pentru cultura românească nu a fost îndeajuns semnalată de o critică complezentă numai cu cei care ameninţă", apud Isabela Vasiliu-Scraba, „Paradigme ale devierii: tardive lovituri duşmanului de clasă (Despre Stelian Mateescu)" la http://www.geocities.com/isabelavs/Contextualizari/PARADIGME_ ALE_DEVIERII.html.

Mircea Eliade, Autobiography. I: 1907-1937: Journey East, Journey West, University of Chicago Press, 19, îngrijită de Mac Linscott Ricketts, pp. 106-108 un portret al lui Stelian Mateescu, cititor plin de acribie, erudit neobosit, anterior căderii sale psihice (petrecute înainte de întoarcerea lui Eliade din India).

Silviu Alupei, „«Directiva absolutului»...", în loc. cit.: „opera sa depăşeşte «năismul» interbelic şi gândirismul. Am descoperit în scrierile sale pagini extraordinare, în care cugetările metafizice ale lui Nae Ionescu au fost sublimate aşa încât ating, după părerea mea, profunzimea patristică". „De la Stelian Mateescu ne-au rămas puţine scrieri. Spiritul lui Nae Ionescu îl descoperim în cartea lui Mateescu Directiva Absolutului, tipărită în colecţia «Studii capitale pentru orientarea în veac» (1933). Este reprodus acolo articolul «Metafizica laică şi Metafizica Sfinţilor» (publicat în Gândirea, 1930). Parcă îl regăsim pe Ne Ionescu în acest pasaj scris de Mateescu: «Metafizicianul laic caută să aibă un sistem cu care să poată uşor domina. Dumnezeu însuşi, pentru cei mai mulţi dintre metaficienii laici, nu-i decât un obiect de cunoaştere, chiar când e afirmat ca existent. De obicei, metafizica laică se mulţumeşte numai în a căuta să-i dovedească existenţa. El nu-i decât un principiu. Pentru metafizica sacră adevărul transcendent (şi absolut) este căutat pentru că numai el poate aduce mântuirea. Insul se simte la intersecţia a mii de forţe contrare care tind să-l anihileze. Dominaţie şi mântuire - doi poli ai naturii sufletului, două puncte de reper extreme. Metafizicianul sfânt nu vrea posesia obiectului, ci unificarea»".

11 Petre Ţuţea (06.10.1902 - 03.12.1991) a fost un eseist, filosof, economist şi om politic român. Studii liceale la Câmpulung şi Cluj; Facultatea de Drept la Universitatea din Cluj, Universitatea Humboldt din Berlin unde studiază formele de guvernământ. Doctor în economie politică şi drept. Discipol al lui Nae Ionescu. Colaborator la diverse publicaţii naţionaliste, în special la ziarul Cuvântul. În anul 1932, a fondat revista Stânga: linia generală a vremii, unde a semnat cu pseudonimul Petre Boteanu. În 1935 a publicat „Manifestul revoluţiei naţionale", împreună cu Sorin Pavel, Ioan Crăciunel, Gheorghe Tite, Nicolae Tatu şi Petre Ercuţă. Între 1936-1939 a fost şef de secţie în Ministerul Economiei Naţionale, Biroul de publicaţii economice şi propagandă. În 1940 a fost şef de secţie în Ministerul Comerţului Exterior. Între 1940-1944 a fost şef de secţie în Ministerul Războiului, iar între anii 1944 1948 a fost director de studii în Ministerul Economiei Naţionale. Gânditor inspirat, cu expresie pregnantă, însă preponderent oral, Ţuţea a publicat după căderea comunismului mai multe volume, de valoare inegală.

12 Ibidem.

13 „Trăirismul a fost un curent al filosofiei româneşti din perioada interbelică avându-l ca principal reprezentant şi iniţiator pe Nae Ionescu. Acesta profesa o atitudine inspirată din „filosofia vieţii" (Kierkegaard, Nietzsche, Spengler, Bergson, Soloviov, Berdiaev etc) axată pe proclamarea primatului trăirii asupra intelectului. Cuvântul a fost inventat de criticul Şerban Cioculescu, care a tradus din limba germană termenul Lebensphilosophie.

În acest context sunt mai importante atitudinea mistică decât cea intelectuală sau analitică, mântuirea decât idealurile culturale, practica duhovnicească decât îndeletnicirile academice etc. Nae Ionescu profesa idealul realizării unei filosofii româneşti având ca principii mistica şi autoritatea, specifice răsăritului european.

Trăirismul a permis dezvoltarea unor accente diferite: Mircea Vulcănescu profesa spiritualitatea duhovnicească în vreme ce Emil Cioran accede spre o trăire frenetică, negatoare pe fondul unui pesimism. În acest fel se poate spune că ideologia trăiristă proclamă o filosofie de factură «lirică»: nu există filosofie ştiinţifică, nu există decât «filosofări» care nu trebuie neapărat să fie comensurabile sau compatibile. Asemenea vieţii, filosofia poate naşte conflicte iar paradigmele incompatibile sunt prin natura lor opuse şi nu pot conceda teoretic.

Printre discipolii lui Nae Ionescu s-au numărat Mircea Eliade, Constantin Noica, Petru Comarnescu, Emil Cioran. Curentul trăirist a avut o activitate publicistică susţinută în reviste ca Gândirea, Axa, Vremea, Cuvântul, Floarea de Foc, etc. Asocierea dintre trăirism şi ideologiile fasciste, iniţiată de critica marxistă, este încă un subiect de dispută" (wikipedia).

14 Exemple la îndemână te întâmpină în toate textele apărute sub semnătura profesorului. Dacă ele sunt destul de explicabile în publicistică, unde cititorul trebuie surprins şi captat chiar cu mijloace discutabile, în cursurile universitare de filosofie această strategie a şocării pare ceva mai inadecvată, având în vedere că ea se aplică unei problematici principial abstracte şi foarte generale, cum este cea filosofică. Şi totuşi, cu titlu de exemplu, alegem la întâmplare primele prelegeri din cursul de istorie a metafizicii şi... ce constatăm? Nae Ionescu propune un curs de istorie a metafizicii, dar înţelege prin aceasta expresiile succesive luate de... consecinţele culturale ale anumitor viziuni metafizice. El se interesează, totodată, în mod polemic, de fenomenologia cea mai «trivială» legată de această succesiune: modele. Echivalând metafizica cu istoria culturii, gânditorul vede în aceasta din urmă o morfologie a culturilor. Etc. Tocmai această «migrare» a problematicii asumate în cadrul cursului dintr-o zonă referenţială într-alta şi dinspre obiectul propriu-zis către „urmele" acestuia a creat impresia de nomadism intelectual care l-a făcut, cu un alt prilej, legat de alte circumstanţe, pe C. Rădulescu-Motru să exclame, rasist: „Nae Ionescu, însărcinat cu cursul de logică al meu, făcea în loc de logică un fel de misticism de diletant. Este primul ţigan în mişcarea filosofiei noastre care n-a putut să fie transfigurat de filosofie, ci a rămas cu caracterele rasei sale" (Dan C. Mihăilescu, „Destinatarul Mircea Eliade", în Idei în dialog, nr. 3, martie 2007, scrisoarea către Mircea Eliade din 31 ianuarie 1931).

15 Folosim aici termenul în sensul doctrinei personalismului promovată la revista franceză l`Esprit prin pana lui Edouard Mounier (1905-1950) şi a membrilor grupului său.

16 Romina Surugiu, Dominante filosofice în publicistica lui Nae Ionescu de la Logos la Cuvântul, Bucureşti, Ed. Paideia, 2008, p. 23.

17 Nae Ionescu, Curs de istorie a metafizicei, Bucureşti, Ed. Anastasia, 1996, ed. de Marin Diaconu şi Dora Mezdrea, p. 107.

18 Silviu Alupei, „«Directiva absolutului» şi «Metafizica sacră»", în Rost, nr. 7, septembrie 2003. Notele conţinând informaţii bio-bibliografice referitoare la cei menţionaţi în citat îmi aparţin (A.P.).

19 Şi Nae Ionescu, şi Nichifor Crainic, şi Lucian Blaga au urmat cursuri universitare în centre academice germane (Göttingen şi München, primul; Viena ultimii doi), fiind la curent cu spenglerianismul şi cu contribuţiile lui Leo Frobenius.

Ideea istoriei metafizicii ca succesiune a unor întruchipări culturale şi, până la urmă, ca morfologie a culturilor apare la Nae Ionescu în Curs de istorie a metafizicei (1930 - 1931), editat în 1931. Volumele lui Blaga care alcătuiesc Trilogia culturii au apărut între 1934 şi 1937, deci după publicarea cursului naeionescian de către D.C. Amzăr. Romina Surugiu, Dominante filosofice în publicistica lui Nae Ionescu..., ed. cit., pp. 142-150 [„Istoria metafizicii ca istorie a culturilor"] nu observă această asemănare de perspectivă contemplativă între cei doi gânditori. O trece cu vederea şi Dora Mezdrea, Nae Ionescu. Biografia, 3, Brăila, Ed. Istros, Muzeul Brăilei, 2003.

20 Dumitru Stăniloae (16.11.1903 - 05.10.1993) a publicat în perioada interbelică lucrările teologice Ortodoxie şi românism (1939) şi Poziţia d-lui Lucian Blaga faţă de creştinism şi Ortodoxie (1942), ultima având un caracter polemic, unde îşi expune vederile teologice. Şi părintele Stăniloae a beneficiat de stagii academice la München şi Berlin.

21 Vezi Romina Surugiu, Dominante filosofice în publicistica lui Nae Ionescu..., ed. cit., pp. 187-238.

22 Nae Ionescu, „Ce e predania?", în Predania. Revistă de critică teologică, an. I, nr. 2, 1 martie 1937, p. 1, apud Romina Surugiu, Dominante filosofice în publicistica lui Nae Ionescu..., ed. cit., p. 200.

23 Emil Cioran, „Nae Ionescu şi drama lucidităţii", în Vremea, an. X, nr. 490, 6 iunie 1937. Reprodus în Dosarele istoriei, nr. 5 (33), 1999, pp. 1-2.

24 Ibidem.

25 Ibidem.

AMALIA LUMEI