Nae Ionescu, critica gândirii sofistice

Vianu Mureşan

La prima vedere logica înseamnă ştiinţa de a gândi corect. Ar fi o situaţie ideală dacă această performanţă s-ar putea obţine prin învăţare. Nu ne-ar mai rămâne de făcut altceva decât să deprindem cu toţii acea ştiinţă pentru a ajunge să gândim şi să formulăm adevărul. Respectând ceea ce am învăţat, am formula cu toţii aceleaşi propoziţii, am face aceleaşi judecăţi şi argumentaţii, adică ne-am compune în minte aceleaşi conţinuturi logice, nemaifiind nevoie să comunicăm între noi pentru a ne înţelege ori pentru a deţine aceleaşi raporturi teoretice cu realitatea, înţeleasă la fel. Diferenţele dintre propoziţiile esenţiale ale diverselor ştiinţe ar fi dată atunci numai de diversitatea calităţilor obiectelor avute în vedere, a căror analiză stă în sarcina specialiştilor unui domeniu sau altul. Toţi aceştia, însă, întrebuinţând datele domeniului lor, vor formula tezele principale prin care se constituie o „ştiinţă" a domeniului respectiv urmărind aceleaşi reguli ale gândirii, respectiv regulile logicii. Probabil că aceasta e utopia oricărui logician - uniformitatea gândirii corecte la nivelul întregii specii umane.

Dar uniformitatea gândirii corecte nu a fost realizată în ciuda spectaculoaselor ocurenţe pe care şi le-a dezvoltat logica de-a lungul celor peste două milenii de existenţă. Gândim divers, formulăm propoziţii cu conţinuturi de sens diferite, întreprindem analize şi judecăţi neuniforme asupra tuturor realităţilor pe care le avem în vedere. Concilierea gândirii reale, adică individuale, diverse, cu regulile logicii, unitare, este unul dintre lucrurile dificile, poate chiar imposibil de realizat. În absenţa lui suntem puşi în situaţie să coabităm având reprezentări, înţelegeri şi sensuri diverse ale aceleiaşi lumi, adică să ne concurăm reciproc în provizoratul unor conjecturi logice ancorate în subiectivităţile noastre, cu poziţionări în lume, performanţe cognitive şi limite divers trasate. Nu ne punem problema aici dacă ar fi un bine pentru specia noastră obţinerea unui program logic comun în exerciţiul căruia să gândim toţi la fel - convenţional corect - însă este evident că o atare eventualitate ar sărăci inimaginabil spectacolul gândirii, pierzându-se tocmai caracterul personal, atipicul şi ineditul poziţionării mentale faţă de realitate.

Desigur că adevărul dă valoare oricărei încercări de cunoaştere. Pentru a-l realiza, logica a elaborat regulile gândirii corecte, iar ştiinţele abstracte modalităţi de calcul, rezultatele astfel obţinute putând fi încadrate în ceea ce generic se consideră a fi valoarea de adevăr. Incorectitudinea este atât în logică, cât şi în ştiinţe echivalentul erorii, greşelii, drumului fals. Pentru mai multă certitudine, ştiinţele empirice au găsit metode de verificare a modalităţii în care formulările abstracte exprimă esenţa realităţii la care se referă, altfel spus, gradul de adecvare între obiectul sensibil şi formula inteligibilă ce pretinde a-l exprima. Foarte riguroase, aceste reguli rămân totuşi rigide şi imposibil de aplicat în acele zone ale realului care nu au relevanţă statistică şi nici comportament regulat - cele ce ţin de sfera umanului, a comportamentului dictat de sensibilitate, emoţie, intuiţie şi iraţional, pe scurt de caracterul personal. Propriu-zis, va fi vorba la acest nivel mai curând de o interpretare a realităţii, decât de explicarea ei, după cum ne-a arătat atât de convingător Wilhelm Dilthey. Simplu formulată, ideea lui este că realitatea se împarte în fenomene naturale regulate care pot fi exprimate logic, adică explicate, şi fenomene nesupuse regularităţilor precum cele ce ţin de activităţile, comportamentul şi cultura umană, care nu pot fi exprimate logic, ci numai hermeneutic. În sfera umanului explicaţia cedează locul interpretării, iar pretenţia la adevăr nu mai are conţinut explicativ. Tot ceea ce se poate obţine prin interpretare este sensul, al cărui conţinut e convenit în cadrele stricte ale culturii active, şi nicidecum adevărul ştiinţific, obiectiv, etern valabil.

Disocierea conţinutului gândirii de forma acesteia a fost, în cele din urmă, şi unicul criteriu, e drept, destul de fragil, de a discerne adevărul de pura interpretare, a cunoaşterii de arta persuasiunii, a epistemei de impunerea sofistică. În Curs de istorie a logicii (ed. Humanitas, 1993), Nae Ionescu surprinde foarte bine eroarea pe care se fondează spiritul sofistic şi consecinţele în plan epistemologic, dar şi etic şi metafizic ale acestuia. Este util să avem, încă de la început, un criteriu limpede pentru a separa ştiinţa gândirii corecte de arta persuasiunii, adică a logicii de sofistică, ceea ce, în alţi termeni, revine la deosebirea dintre aflarea şi formularea adevărului, pe de-o parte, şi impunerea unui punct de vedere, pe de alta. Prin încercarea de a analiza gândirea sofistică în contrapoziţie cu gândirea logică, vom putea extrage câteva consecinţe valabile pentru tipul cultural actual, modelat în mare măsură de mijloacele media ale producţiei de imagine, ceea ce, comparată cu gândirea sofistică, înseamnă acelaşi artificiu al „producţiei de adevăr".

Să vedem ce este, în analiza întreprinsă de Nae Ionescu, gândirea sofistică. Primul lucru pe care-l putem spune e că sofistica, departe de pretenţia unei ştiinţe, are, dimpotrivă, caracterul unei „arte a argumentării" (op. cit., p. 98). Dar abilitatea de a argumenta nu este ghidată de nevoia exprimării adevărului, ci de dorinţa impunerii propriului punct de vedere. Sofistul nu crede în existenţa unui adevăr în sine, obiectiv, absolut, a cărui găsire ar fi posibilă printr-o metodă de gândire sau investigaţie. Neexistând acest adevăr, ceea ce se poate face e formularea unui punct de vedere propriu, adică a unei opinii sau interpretări proprii, pe care mai apoi încerci să o impui celorlalţi. Relativitatea punctelor de vedere maschează de fapt prezumţia sceptică a inexistenţei unor esenţe neschimbate în ordinea lumii sau intelectului, a esenţei şi conceptelor. Deci, spiritul sofistic este o formă de politică, un raport de putere, nicidecum unul de cunoaştere. Cel care are abilitatea să-şi impună opinia capătă autoritate, seduce şi cucereşte spaţiul mintal al celorlalţi, chiar dacă nu-i învaţă niciun adevăr. Maeştri ai amăgirii, sofiştii reuşesc să impună altora formule în care ei nu cred, pentru că nu poţi crede în ceva lipsit de adevăr. Arta lor este mai curând un joc gratuit decât o tehnică de persuadare şi manipulare. Întrucât arta argumentării sofistice nu vizează conţinutul, ci strict forma gândirii, performanţa la care tinde să ajungă presupune o bună cunoaştere a aparatului mintal, a structurii şi funcţionării conştiinţei. Cunoscând acestea, sofiştii puteau întrebuinţa trucuri cu aparenţă de raţionament sau judecată pentru a induce de fapt în eroare, pentru a-şi impune autoritatea teoretică sau, destul de probabil, pentru a-şi antrena contemporanii în ironicele lor jocuri mentale.

Cel care a observat profunda criză declanşată de spiritul sofistic a fost Socrate şi lui îi revine meritul de-a fi oferit şi soluţia la depăşirea crizei. Pentru sofişti afirmaţia ţine loc de realitate sau creează realitate. Important este „cum izbutesc eu să impun o afirmaţie a mea, deci care este structura formală a judecăţii mele" (p. 101). Inconsistenţa în substanţă a lumii şi absenţa unor repere metafizice permite instrumentarea ipotezelor realităţii prin abilităţile de gândire şi limbaj. Dar întrucât sofiştii comunică, totuşi, transmit conţinuturile convingerilor proprii altor persoane, înseamnă că există ceva stabil şi comun tuturor minţilor. Bazându-se pe această convingere, vine Socrate şi combate spiritul sofistic cu propriile arme, mai precis îl face să se ruineze sub apăsarea propriei inconsistenţe, să slăbească măcinat de propriul relativism. De vreme ce omul se poate recunoaşte pe sine de la un moment la altul şi de la o perioadă la alta şi, de asemenea, îi poate recunoaşte pe ceilalţi indiferent de micile schimbări ce le afectează fiinţa, trebuie admis că există un principiu de identitate şi o unitate stabilă a acestora. Acestei stabilităţi şi acestei identităţi, pe care sofiştii n-o pot nega, trebuie să îi corespundă un concept, a cărui formulare trebuie să ne apropie de neschimbător, de adevăr. Diferit de sofişti, Socrate nu era interesat de forma gândirii, ci de conţinutul acesteia, nu căuta convingerea, ci adevărul. Pentru asta avea nevoie de un corespondent al stabilităţii lucrurilor, cuprinse în principiul lor de identitate, şi îl va formula singur - conceptul: „operaţia logică fundamentală a lui Socrate este definiţia, iar rezultatul definiţiei este conceptul. Conceptul este corespondentul, analogul logic al substanţei" (p. 106).

Odată cu impunerea substanţei ca element de stabilitate în ordinea lumii, se face loc tezei metafizice a esenţelor imuabile a căror cunoaştere ne poate conduce la un adevăr obiectiv. Neschimbătoare, esenţele pot fi exprimate doar prin concept. Acesta nu mai depinde de capriciile ori voinţa individuală, nu poate fi alterat sau confundat cu altceva dacă este definit corect. Conceptul este obiectiv, iar sarcina gândirii este să exprime realitatea prin intermediul conceptelor, pentru a se feri se eroare. Principiul identităţii, definirea termenilor şi garanţia cunoaşterii prin concept sunt, în opinia lui Nae Ionescu cele trei schimbări radicale întreprinse de Socrate, prin care reuşeşte să smulgă spiritul grec din capcana sofisticii, impunând de acum un criteriu logic de formulare şi verificare a cunoştinţelor. Totodată, această realizare pregăteşte terenul pentru metafizica lui Platon, unde se pot impune Ideile, ca principii ontologice şi surse eterne ale cunoaşterii realului.

Considerăm că în partea concluzivă a acestui scurt demers se pot face câteva analogii interesante între spiritul sofisticii şi anumite practici specifice societăţilor noastre. Este vorba de practica producerii de imagine prin toate mijloacele de care dispunem. Afirmaţia prezentă pe buzele tuturor că „imaginea contează", spune totul despre relativismul sofistic al civilizaţiei noastre. Aşa cum sofiştii produceau realitatea prin false argumentaţii, impunându-şi abil punctul de vedere, tot aşa inginerii de imagine, folosindu-se de uluitoarele performanţe ale tehnologiei şi mass-media, produc şi impun efectiv realitatea. Campaniile publicitare, campaniile electorale, reclama sau promovarea nu au alt scop decât impunerea de imagini pe care publicul trebuie să le adopte ca atare, imagini ce ţin locul realităţii. Acestea au consistenţă ontologică, pretind a fi recunoscute ca „lucruri reale". Asaltaţi de valuri de imagine, nu mai vedem ce este dincolo de ele, nu mai ştim care e realitatea şi, de fapt, unde e adevărul şi unde eroare.

Se poate spune, deci, că prin impunerea de imagine ni se creează eroarea, ni se induce ignoranţa. Altfel spus, eroarea în care trăim nu este o consecinţă accidentală, nu este ceea ce ni se întâmplă pe calea descoperirii adevărului, ci chiar un fals impus ca adevăr. Suntem ignoranţi nu pentru că ne lipseşte ştiinţa despre ceva sau cineva, ci pentru că adoptăm ca fiind cunoaştere ceea ce este simulacru confecţionat, ceva fabricat în laboratoarele imaginarului tehnologic. Acesta constituie un moment de criză spirituală şi cognitivă mult mai grav decât momentul sofist, tocmai pentru că se produce sistematic, organizat şi la nivel global. Câtă vreme realitatea este împachetată şi transmisă sub formă de imagini, ceea ce compune modul nostru de raportare la realitate nu depăşeşte gradul hipnozei sau al iluziei. Dar poate că, infirmă spiritual şi precară sub raport etic, civilizaţia noastră nu mai este capabilă să se conceapă decât amorţită de această vrajă colectivă. Adică e incapabilă să dorească adevărul şi să stăruie în severa lui lumină.

VIANU MUREŞAN