TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Română
< Înapoi Link-uri
Cautare

Contravenientul ideologic


 

Contravenientul ideologic

 

 

 

 

 

Sorin Lavric

 

 

 

 

După monumentala monografie a Dorei Mezdrea şi după efortul de recuperare editorială al lui Marin Diaconu - doi oameni care l-au reînviat literalmente pe Nae Ionescu după 1989 - nu se poate spune că posteritatea filozofului ar suferi de goluri de informaţie sau de sfieli exegetice. Dimpotrivă, judecată după pletora de reacţii pe care gazetăria şi cursurile sale litografiate le-au stârnit în anii trecuţi, soarta postumă a acestui conferenţiar atipic e plină de vâltori polemice. Şi, la fel ca în timpul vieţii, Nae trăieşte prin voinţa de proscriere căreia trebuie să-i facă faţă. Şi nu e vorba doar de voci singulare contestându-i valoarea, ci de un întreg curent de opinie care îi este potrivnic. E ca şi cum un câmp al psihologiei colective îl alungă mereu în firida autorilor nefrecventabili. Şi cum trăim într-o lume în care ideile lui Nae au aerul respingător al delictelor de opinie, gândurile îi sunt atât de inadecvate sub unghi ideologic, încât impresia prăfuită a unui gânditor depăşit ţi se strecoară temeinic în suflet.

De aceea, când te apuci să-l citeşti, o faci cu convingerea că îndeplineşti un ritual al deshumării culturale, readucând la lumină nuanţe cu neputinţă de reînviat. Pentru ca apoi, pe măsură ce-l parcurgi, să începi să te trezeşti. Realizezi cât de inclasabilă şi singulară este inteligenţa acestui «misticoid» şi «obscurantist» intelectual. Căci nu nuanţele gândirii sale ţi se întipăresc în minte, ci tonul de bază cu care le exprimă. Şi atunci realizezi că şansa celebrităţii lui Nae, ba chiar cauza posterităţii lui, stă în această flagrantă inactualitate a tonului. E tonul unui om liber care nu se supune nici unei autorităţi coercitive. Parcă ar sta singur în faţa lumii şi ar vorbi pentru sine despre problemele ei. De aici detaşarea nefirească care îi însoţeşte cuvintele, şi de aici impresia de bruscheţe aspră pe care o lasă. Căci are directeţea supărătoare a oamenilor care nu-şi iau măsuri de precauţie în exprimare. Scrie cum gândeşte şi gândeşte cum îi vin cuvintele, fără perifraze strategice şi fără ocolişuri prevenitoare. Francheţea aceasta goală şi uşurinţa cu care dă cu capul în zid sunt principalele pârghii ale farmecului lui Nae. Într-un cuvânt e viu, spontan şi lipsit de o tehnică a camuflării. Spune ce crede, adică exact ceea ce nu mai facem noi azi.

Astăzi ar fi nevoie de o imprudenţă mergând până la inconştienţă ca să spui ceea ce putea să spună Nae în articole şi cursuri. Iată de ce în el afli genul de gânditor care se defineşte graţie contestaţiei oficiale la care e supus, şi asta fiindcă îl parcurgi cu acea curiozitate care se cuvine numai ostracizaţilor publici. În schimb, dacă ar fi lăudat şi înfăţişat drept un simbol al clarviziunii contemporane, n-ar mai avea niciun viitor. Ar fi omorât cu anticipaţie prin înscrierea lui în falanga gânditorilor convenabili, clasa aceea a premianţilor riguroşi, de pe urma căreia, fireşte, nu va rămâne nimic în deceniile următoare.

Nae este un contravenient ideologic. Nae nu convine, ci contravine, căci gândeşte mereu împotriva mentalităţii oficiale. Nu scrie convenabil şi nu se exprimă convenţional. Şi cum opusul convenţiei este contravenţia, adică încălcarea normei şi nesocotirea reflexelor uzuale de gândire, Nae lasă impresia că ştie foarte bine lecţia afirmării prin contrapunere: nu poţi fi exponentul unei mentalităţi dacă nu eşti oponentul celei pe care vrei s-o dărâmi. Şi Nae chiar asta face. Risipeşte locurile comune cărora uzul public le-a dat fermitate de dogmă. Astfel de intelectuali care vin în contra obişnuinţelor consacrate sunt marii contravenienţi culturali. Îi citeşti cu conştiinţa că asişti la săvârşirea unei infracţiuni.

Infracţiunile lui Nae sunt numeroase şi fermecătoare. De pildă, e destul să vezi cum înţelegea Nae filozofia ca să pricepi de ce Rădulescu-Motru sau Negulescu nu-l puteau înghiţi. Căci, pentru Nae, filozofia este atitudine personală în faţa vieţii, o încercare proprie de a intra în echilibru cu lumea. De aceea, nu există o filozofie a cărei valabilitate să se răsfrângă asupra altora, un soi de doctrină ştiinţifică ale cărei adevăruri să se impună cu puterea evidenţei. Filozofia ştiinţifică este o balivernă, la fel ca adevărurile universal valabile. Filozofia este încercarea omului de a se împăca cu sine, dar nu a oricărui om, ci numai a acelora care sunt văduviţi de privilegiul credinţei. Altfel spus, filozofia este soluţia la care recurg cei care nu pot crede în mântuirea propovăduită de religia lor. Lipsiţi de darul credinţei, ei se agaţă de cârja înţelegerii. Pentru ei, a înţelege ce rost are lumea şi ce caută ei în ea reprezintă virtuţile soteriologice al activităţii filozofice. Rezultatul imediat al acestui tip de înţelegere este liniştirea. Înţelegând, încetezi să te mai frămânţi, împăcându-te cu tine şi cu neputinţa ta. Liniştirea aceasta echivalează cu o mântuire, chiar dacă una mai mică.

Ca mod de a ne izbăvi pe calea înţelegerii, filozofia nu poate emite pretenţii de exactitate şi obiectivitate. Niciun filozof nu trebuie crezut decât în acele intuiţii unde simţim că îi semănăm. În rest, istoria filozofiei este o adunătură incoerentă de sisteme care nu comunică între ele. E derizoriu să credem că ar exista o „istorie a filozofiei" privită ca o înlănţuire crescătoare de idei şi viziuni omeneşti. Gânditorii nu colaborează între ei spre binele omenirii şi nici spre asigurarea progresului mondial, ci fiecare gândeşte pentru sufletul lui. De aceea, o filozofie nu poate fi asumată decât de cel care a elaborat-o. Şi astfel, filozofia e o artă a consolării şi o tehnică a dobândirii unui echilibru psihic. Restul e sarabanda orgoliilor înveşmântate în fireturi de gală şi în canafi de potcapuri academice.

Şi dacă rostul filozofiei e să ne împace cu lumea, tot ceea ce scriem trebuie să fie expresia unei atitudini. Atitudinea aceasta are valabilitate doar într-o împrejurare dată şi numai în comunitatea căreia îi aparţinem. E inutil să ne închipuim că, scoase din contextul care le-a prilejuit şi rupte de limba în care le-am exprimat, ele pot spune ceva altora. Suntem prinşi în nişte structuri spirituale ale căror graniţe ne mărginesc valabilitatea ideilor. Tocmai de aceea e inutil să publicăm cărţi în care să adunăm texte care, desprinse de spiritul momentului în care au fost gândite, vor înceta să aibă sens. Mai mult, e ridicol să ne punem numele pe o carte. Şi Nae, cât a trăit, nu şi l-a pus. Obsedaţii de operă şi râvnitorii de tomuri simandicoase sunt victime ale unei optici vanitoase, căci îşi închipuie că antologiile îi pot mântui la judecata de apoi. Complet fals: ei uită că înţelegerea este un substitut de mântuire şi că opera nu are decât însemnătatea circumstanţei în care s-a născut. Trebuie să fim profund neîncrezători în nobleţea creaţiei cu ambiţii de posteritate.

Iar dacă opera e deşertăciune, nu ne rămîne decât să rămânem în context şi să scriem dinlăuntrul lui. Să facem, aşadar, gazetărie de întâmpinare. Nu creaţie intelectuală, ci atitudine reactivă la ce se întâmplă în jurul nostru. Aşadar, să scriem despre temele zilei cu convingerea că de felul în care le tratăm depinde împăcarea noastră din acea zi. Ziua care va veni va avea alte griji, ştergând mesajul textului de ieri. Sensul mesajului a murit odată cu ziua care a trecut, iar a reveni asupra lui spre a-l strânge în florilegii trufaşe e pierdere de vreme. Adevărul unui articol durează 24 de ore, o săptămână sau o lună, dar nu mai mult. Mâine vom vedea altfel lucrurile, cum de altfel şi lucrurile vor fi altele. De aceea, nu poţi fi o conştiinţă decât pe termen scurt şi numai într un anumit context. Mai mult, nu poţi fi o conştiinţă decât pentru cei care aparţin aceloraşi unităţi organice ca tine - limbă, etnie, naţiune, religie. Nu poţi să fii decât conştiinţa comunităţii căreia îi aparţii. De pildă, nimeni nu poate fi o conştiinţă continentală sau planetară. Conştiinţa cere o delimitare de teritoriu şi o unitate de spirit. Numai nebunii îşi închipuie că pot juca rolul unor conştiinţe care, vorbind în numele omenirii, se adresează tuturor.

Rostul unui intelectual este să sporească cât mai mult câmpul de înţelegere al semenilor săi. Acesta e singurul mod în care el se poate dovedi util în interiorul organismului naţional: să spună ceea ce a înţeles. Fără minciuni, fără deghizări, fără calcule temătoare. Dacă greşeşte, revine a doua zi şi recunoaşte că a greşit. Important e ca de fiecare dată să spună ce a înţeles. Iar Nae Ionescu asta va face în gazetăria lui: va spune ce a înţeles de la o zi la alta, schimbându-şi convingerile, nuanţându-şi opiniile sau renunţând complet la unele.

Pentru Nae, o naţiune este un tot organic definit de relaţia mistică dintre rege şi popor. Poporul înseamnă comuniunea de iubire care se încheagă între masa muritorilor şi persoana monarhului. El este autoritatea supremă, arbitrul unic, de aceea el nu are de dat socoteală nimănui în afara lui Dumnezeu. Ideea sufragiului universal prin care monarhul consultă electoratul i se pare ridicolă lui Nae. Nu pui o gloată de grobieni să voteze când ei nu au discernământ nici în privinţa vieţii lor. Cum să laşi albinele să dea sfaturi reginei din stup? A accepta ideea plebiscitului înseamnă a accepta că există o voinţă colectivă rezultată din însumarea voinţelor individuale. Complet greşit: voinţa unui organism naţional nu se formează de jos în sus, prin reprezentare democratică, ci prin impunerea de sus în jos, a unei autorităţi personale: principiul monarhic. Tocmai de aceea parlamentul e o oficină de palavragii, cum şi democraţia este un regim depăşit. Şi atunci cum să te mai miri că Nae este un contravenient ideologic?

 

 


 

SORIN LAVRIC