„L-aţi metabolizat pe Nae Ionescu"

Dan Ciachir

Domnul Aurelian Marinescu, un teolog remarcabil, care a condus multă vreme Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, mi-a spus în urmă cu un deceniu, după ce îmi citise Cronica Ortodoxă:

- L-aţi metabolizat pe Nae Ionescu.

Ceva asemănător a constatat şi Mircea Platon, care îmi îngrijise cartea. Aşa stând lucrurile, este greu să mai scrii despre Nae Ionescu. Te gândeşti la el cu recunoştinţă. De multe ori îmi dau seama ce înseamnă să fi avut un profesor bun. Unul pe care mi l-am ales singur. Nu este meritul meu; ci un noroc superior. Poate şi o insinuare a Legii compensaţiei.

Atunci când am început să urmez, în 1971, Cursurile Facultăţii de Filologie din Bucureşti, era la modă un „cumplit meşteşug de tâmpenie" numit Structuralism. Un curent neopozitivist, marxizant, adoptat necondiţionat de aceia care ar fi trebuit să mă înveţe carte românească şi italienească. Până să intru la facultate îi ascultasem, în particular, pe Petre Ţuţea şi pe Alexandru Paleologu, de multe ori. Îmi amintesc că atunci când a ieşit opul strivitor de voluminos al unui savant în teoria literaturii, Ţuţea l-a căinat pe autor pentru titlul bucoavnei: „Mă, da` ăsta, săracu`, nu ştie că ideile nu pot fi «literare»!?...".

Aş fi vrut să ascult profesori la universitate, însă nu am găsit decât „metodologi". Mai târziu am citit într-un curs al lui Nae Ionescu afirmaţia că „o metodă creşte cu un om; nu este ca un medicament pe care să-l cumperi de la farmacie". Nu îţi poţi apropia metoda cuiva în felul în care îi soliciţi cu împrumut stiloul pentru a nota ceva sau bricheta spre a-ţi aprinde ţigara. Târziu, în ultimul an de studii, am putut şi eu asculta un profesor - nu preda literatură - care, cum ar fi spus Nae Ionescu, „vorbea ca oamenii". Îl chema Ion Coteanu, era membru al Academiei, însă nu afecta niciun fel de morgă şi se întreba cum este mai corect spus (de pildă): o halbă cu bere sau o halbă de bere?... Omul acela este singurul profesor, în afară de alt filolog, Teodor Hristea, de care îmi amintesc cu plăcere.

Nae Ionescu vorbea şi scria în cea mai firească limbă românească. Numai la Caragiale mai există această înlesnire stilistică obţinută cu multă trudă. Am mai spus şi îmi place s-o repet: Dacă nu ar fi existat Caragiale nu ar fi existat nici Nae Ionescu (aşa cum îl ştim), nici Marin Preda, ale cărui personaje din Moromeţii se comportă precum Lache, Mache şi ceilalţi conţopişti care pun ţara la cale într-o berărie - doar straiele şi limbajul le sunt rurale; nu ţărăneşti.

Nae Ionescu nu era „metodolog" şi nici nu se temea să fie socotit demodat în branşa lui, după ce obţinuse la München o diplomă de doctor în filosofie. Se spune că în detenţia de la Jilava din ianuarie 1934 luase cu el Sein und Zeit pe care cică o citea în hohote de râs. Nu l-a ascultat pe Mircea Vulcănescu la un examen, ci i-a cerut carnetul şi i-a pus zece „ca să nu-şi închipuie că ştie ceva". Când Carol al II-lea, abia urcat pe tron, a vrut să-l recompenseze pentru campania dusă de Cuvântul în favoarea revenirii sale în ţară, cu postul de director al Siguranţei, Nae Ionescu i-a răspuns că nu există nimic sigur pe lumea aceasta... A vorbit, pornind de la pilda smochinului din Evanghelie, despre înfiorătorul blestem al nerodirii. El, care formase nişte ucenici de mâna întâi; nişte naţionalişti. Doi dintre naţionaliştii aceştia - Eliade şi Cioran - au făcut carieră universală. Poate şi pentru că, odată stabiliţi în Occident, nu s-au sinchisit de existenţialismul lui Sartre, de „noul roman" şi de alte efemeride la modă.

Lecţia lui Nae Ionescu este copleşitor de simplă şi totodată copleşitor de complexă: Gândeşte, omule, cu capul tău! Ori lucrul acesta constituie un lux ontologic. Sorin Lavric a spus că Nae Ionescu este Contravenientul.

N. Iorga, de la care s-a revendicat Nae Ionescu, ameninţat cu un dosar penal al unuia dintre fii, a sfârşit prin a îmbrăca uniforma Frontului Renaşterii Naţionale. Nae Ionescu n-a adoptat nici uniforma profesorală - nu l-ar fi încăput -, nici pe aceea de logofăt al Democraţiei, deîndată ce nu credea în primatul aritmeticii, nici de admirator al Catolicismului sau al „progresului"... Cine era împotriva regimului comunist era etichetat duşman sau bandit şi era aruncat în închisoare. Ideologii democratici recurg la un eufemism când vine vorba de aceia care nu sunt la un gând cu ei: reacţionar. Caragiale a fost, indubitabil, un reacţionar: şi-a bătut joc de parlamentarism şi de ipocriziile sale. Aşişderea şi Nae Ionescu.

Nae Ionescu nu a convenit unui număr de trei regimuri succesive: carlist, antonescian şi comunism. Cam din zece în zece ani apar nişte condeieri care scriu cărţi sau articole menite să prevină asupra influenţei nocive a lui Nae Ionescu. El e considerat „fascist", „ideolog al Gărzii de Fier", deşi nimeni nu a putut dovedi cu un singur rând aceste afirmaţii. Dacă îi explici unui asemenea zelator democratic că Nae Ionescu a fost mai întâi apropiatul ţărăniştilor, apoi al lui Carol al II-lea iar când a ajuns, în calitate de particular, lângă legionari, doctrina lor era deja articulată, el neadăugându-i o iotă, preopinenţii se zbârlesc, schimbă vorba, îl înfăţişează ca plagiator, invocând nu texte semnate, ci prelegeri stenografiate de alţii, care i-au pus postum iscălitura pe ele...

Profesorii de filosofie „ştiinţifică", precum Rădulescu-Motru sau P.P. Negulescu, sunt necunoscuţi în Occident, inclusiv la Paris, unde este pomenit uneori, inclusiv în „lucrări de specialitate", fascistul Nae Ionescu, tartorul fasciştilor Cioran şi Eliade...

Înainte de a fi hirotesiţi duhovnici, preoţilor li se recomandă ca în Scaunul Mărturisirii să nu-i întrebe pe credincioşii veniţi la spovedit dacă au făcut cutare şi cutare păcat întrucât riscă ... să le dea idei. Poate că nu aş fi ajuns să-l citesc pe Nae Ionescu dacă pe vremea vechiului regim n-ar fi fost ponegrit şi contestat cu mult mai multă virulenţă decât alţii şi scos astfel în relief. Despre Nae Ionescu, în cei şaptezeci de ani scurşi de la moartea sa, nu s-a purtat niciodată o discuţie autentică. În timpul regimului comunist, „dialogul" era supus principiului „Când vorbeşti cu mine să taci din gură!" Ulterior, aşa-zisa dezbatere pornea aprioric de la epitete: „fascist", „mistic", „retrograd", „antidemocrat", „obscurantist", sentinţa era dată înainte de începerea procesului.

„Un fapt devine istoric atunci când nu mai are atingere asupra prezentului", spunea pe bună dreptate Iorga. Despre Nae Ionescu nu se poate discuta ca despre un om care a închis ochii pentru totdeauna în urmă cu şaptezeci de ani. În România, privilegiul acesta îl mai deţin doar Eminescu şi Caragiale: Grecul, „cel din urmă ocupant fanariot", părintele lui Mitică... Aşa încât nu e rău să fii categorisit reacţionar într-o lume guvernată de legile democraţiei şi ale progresului. Continui să dai, chiar şi de dincolo de zare, bătaie de cap şi să rodeşti postum.

DAN CIACHIR