Nae Ionescu: un succes greu de înţeles

Ovidiu Pecican

Receptarea lui Nae Ionescu în calitate de personalitate a culturii româneşti întâmpină dificultăţi de mai multe feluri. Cele mai evidente vin din orientările divergente survenite în dezvoltarea României interbelice şi, respectiv, postcomuniste. În primul caz democraţia burgheză a avut de făcut faţă, după prima conflagraţie mondială, eforturilor de reconstrucţie economică şi celor de redimensionare a întregii vieţi la scara unei ţări cu teritoriul şi populaţia dublate numeric, trecând apoi printr-o gravă perioadă de criză economică şi alunecând dinspre democraţia de tip burghez către instaurarea dictaturilor de extremă dreaptă. Astăzi, după căderea comunismului, cuprinderea statului nostru într-o alianţă politico-administrativă europeană întemeiată pe domnia dreptului şi pe idealuri democratice are de făcut faţă unei noi crize economice, dar pericolul de derapaj de la democraţie pare restricţionat de necesitatea racordării la regulile de funcţionare ale Uniunii Europene. În timp ce, în epoca interbelică, derapajul de la democraţie s-a accentuat pe măsura trecerii timpului, astăzi această ameninţare pare evitabilă şi de neagreat.

Nae Ionescu a fost un intelectual de anvergură universitară, publicist expresiv şi temut, dar şi om monden cu o seducţie de impact asupra tinerilor lui discipoli şi a părţii cultivate din societatea bucureşteană. El a fost reprezentativ însă pentru inapetenţa la democraţie a unei părţi a elitelor universitare româneşti din epocă - alături de Cantacuzino-grănicerul şi de Nicolae Iorga, de Nichifor Crainic ş.a. -, versatilitatea lui politică şi succesul lui în societate conferindu-i un aer glamoros, de star controversat, într-o manieră pe care abia după războiul secund mondial aveau să o acrediteze cu intensitate vedetele hollywoodiene. Alura lui drastică în verdicte, aerul cinic şi inteligent pe care îl arbora, retorica lui universitară şi publicistică inspirate copios, până la nivelul temelor şi motivelor, nu o dată - cum s-a descoperit ulterior de către Marta Petreu - din autori străini, precum Evelyn Underhill ş.a., aerul de guru înconjurat de câţiva tineri străluciţi (Mircea Eliade, Mihail Sebastian, E.M. Cioran etc.) conlucrau pentru a-l face să aducă, până la un punct, după toate aparenţele, şi cu Mussolini, şi cu d`Anunzio, dar şi cu unii lideri carismatici ai avangardei (Marinetti, André Breton). La originile modelului avut de el în vedere în evoluţiile publice şi în cele private stăteau, probabil, maieutica şi autenticismul socratic, tipul seducătorului modern (de la don Juan la Casanova) şi, de ce nu, senzaţionalismul apariţiilor rasputiniene. În toate acestea, ideaţia lăsa loc în prim-plan gesticulaţiei, semn că Nae Ionescu a fost, în felul lui, un mare actor la scenă deschisă.

Interesul lui pentru gândirea vie şi dispreţul faţă de scris şi „operă", afinităţile cu trăirismul şi atingerile cu „vivere pericolosamente" al fascismului italian, ca şi cu experienţa mistică răsăriteană, au fost dublate, la Nae Ionescu, de un interes cât se poate de pragmatic şi aplicat, în stilul oamenilor de afaceri americani, faţă de poziţia lui publică şi bunăstarea materială. Contradicţia între cele două tendinţe este evidentă: nu poţi şi să practici autenticismul, şi că premeditezi strategic alianţele tale momentane cu scopul extragerii din conjunturi a maximului profit social şi economic. Nu poţi face politică de principii şi, în acelaşi timp, să te reorientezi ba către manism (ţărănism), ba către carlism, ba către codrenism, în decurs de numai un deceniu. Nu poţi fi şi adeptul improvizaţiei strălucite, şi un universitar în obligaţiile profesionale ale căruia intră cercetarea originală şi producerea de lucrări specializate.

Cu toate acestea, şi în pofida eşecurilor lui răsunătoare - şi ca publicist care şi-a văzut suspendată publicaţia, Cuvântul, şi ca politician care s-a trezit internat în lagăre, şi ca maître à penser, care nu a izbutit să încropească, în cele din urmă, o doctrină originală (deşi s-a vorbit şi se vorbeşte despre... năism) -, el s-a bucurat şi se bucură de un prestigiu pe care îl explică doar prea puţin aplicata studiere a moştenirii sale, ca şi prestigiul personajelor şi operelor ţinute multă vreme sub interdicţie.

În fond, Nae Ionescu a fost un gânditor antidemocrat şi reticent la sincronizarea europeană şi modernizarea ţării, promovând nu ortodoxia, ci ortodoxismul şi profesând libertatea de gândire numai câtă vreme nu o vedea extinsă în egală măsură şi în direcţia adepţilor democraţiei. Deşi l-a susţinut pe Mihail Sebastian printre agreaţi o vreme, el s-a dovedit un antisemit structural, contribuind, prin prestigiul şi carisma lui, la orientarea mai multora dintre foştii lui studenţi şi apropiaţi, către extrema dreaptă legionară.

Rămâne pilduitor modul în care, într-un articol memorabil, scris după toate regulile argumentării logice, el demonstra imposibilitatea unificării europene, proiect care între timp s-a dovedit nu doar posibil, ci a devenit chiar realitatea curentă. Explicaţia stă în manipularea elementelor cu care operează, în glisarea falacioasă pe argumente şi, nu în ultimul rând, în viziunea limitată asupra realităţilor.

Secretul succesului lui Nae Ionescu, atunci şi acum, pare legat de seducţie şi de fascinaţie, de gesticulaţie şi talent actoricesc, de mimarea fiorului metafizic şi ştiinţa apropierii tinerilor şi doamnelor; prea puţin, totuşi, pentru un loc în marea istorie a culturii româneşti.

OVIDIU PECICAN