Nae Ionescu - teologul¹

Dora Mezdrea

I. Cadru istoric

Situaţia Bisericii creştine după revoluţia franceză din 1789 nu era dintre cele mai strălucite. Separată de stat şi sărăcită, supusă unui îndelung proces de secularizare, era de multe ori spaţiul predilect al experimentelor.

Astfel, catolicismul se vede serios ameninţat, la jumătatea secolului al XIX lea, de mişcarea modernistă, care cerea drept de existenţă pentru panteism, naturalism, raţionalism absolut, ateism şi francmasonerie. Spiritul vremii, nutrit din ştiinţa pozitivă, cerea Bisericii „acomodarea" la cerinţele lui. Vaticanul a condamnat aceste tendinţe prin enciclica Syllabus errorum a papei Pius al IX lea (între 1864-1898). Pentru a şi întări autoritatea, cu doar câţiva ani mai târziu, la conciliul I Vatican din 1870 este stabilită dogma primatului şi infailibilităţii papale, iar pentru a scoate teologia din conul de umbră al pozitivismului, prin enciclica Aeternis Patris din 4 august 1879, papa Leon al XIII lea (între 1878-1903) recomanda doctrina lui Toma d`Aquino ca normativă pentru Biserica romană, deschizând astfel drumul înnoirii neotomiste din reflecţia teologică a secolului XX.

Protestantismul este spaţiul în care, de la desanctificarea creştinismului la teologia morţii lui Dumnezeu, toate experimentele sunt posibile în marginea teologiei: raţionalismul absolut, „teologia pentru Evanghelia socială" a lui W. Rauschenbusch, direcţia istoric criticistă a şcolii de la Tübingen, condusă de Fr. Chr. Bauer, care încearcă aplicarea dialecticii hegeliene la credinţă, istorismul lui Albrecht Ritschl (1822-1889) şi Adolf Harnack (1851-1930), istoria religiilor, pentru care creştinismul este o religie între altele etc.

La capătul opus raţionalismului intelectualilor, la nivelul maselor, pietismul, întemeiat în secolul al XVII lea de Filip Iacob Spener, cu accentul lui pus pe viaţă, pe fapte, nu pe raţiune, era dominant.

Lumea ortodoxă nu prezintă un aspect mai încurajator. Aflate sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol, Bisericile naţionale din sud estul Europei devin autocefale în secolele al XIX lea - al XX lea.

În Biserica Greciei, devenită autocefală la 29 iunie/11 iulie 1850, pietatea ortodoxă, puternică la nivelul maselor, îşi are un corespondent predominant teoretic la cel al creaţiei teologice, adesea de o ortodoxie îndoielnică.

Biserica rusă, devenită patriarhie din 1593, desfiinţată apoi de Petru cel Mare şi reînfiinţată în 1917, înfăţişa un aspect mult mai diversificat.

Dacă primul secol scurs de la desfiinţarea patriarhiei determinase proliferarea sectelor fundamentaliste, la nivelul maselor, şi cochetăria cu catolicismul la cel al intelighenţiei, secolul al XIX lea aduce o pătrundere masivă a pietismului, cu dispreţul lui pentru formele canonice şi rigoarea ascetică, având drept corespondent, la nivelul intelectualilor, ateismul, misticismul pietist şi francmasoneria; gândirea teoretică în limitele Ortodoxiei, absentă cu totul, este înlocuită de filosofiile iluministe şi protestante, iar în Academiile teologice filosofiile idealiste germane înlocuiesc studiul teologiei.

În ciuda unor încercări de găsire a drumurilor proprii, printre care mişcarea slavofilă din anii 1830-1840, care aduce un rudiment de gândire teologică, ori Tolstoi, cu creştinismul său personal, sau Dostoievski, mult mai fidel tradiţiei ortodoxe decât cel dinaintea sa, secolul al XIX lea rămâne dureros scindat de opoziţiile maniheiste de tip gnostic între raţiune şi credinţă, liberalism capitalist şi patriarhalism rural, Ortodoxie şi Occident etc. Înnodarea cu vechea tradiţie patristică răsăriteană, care să şi dovedească fecunditatea şi la nivelul gândirii constituite în cadrele Ortodoxiei, se va face abia în secolul XX, mai cu seamă în exil. Precursor al acestei renaşteri este Vladimir Soloviov (1853-1900), per­sonaj controversat, cu multe disponibilităţi şi schimbări de poziţii, care rămâne, totuşi, autor al unei gnoseologii dovedite ca ortodoxă, mulţi ani de la moartea sa; după el vor veni marii teologi care au schimbat înfăţişarea teologiei seco­lului XX, aproape toţi profesori la Institutul teologic rus din Paris, care sunt din generaţii apropiate lui Nae Ionescu: N.N. Glubokovski (1863-1937), S. Bulgakov (1871-1944), N. Berdiaev (1874-1948), L.P. Karsavin (1882-1952), N. Zenkovski (1881-1963), N. Arseniev (1888-1977), V. Lossky (1903-1958) etc.

Una dintre cele mai interesante figuri, care, spre deosebire de cei de mai sus, a trăit în Rusia sovietică, este părintele Pavel Florenski (1882-1937), impresionantă figură de gânditor care acoperă cu suverană competenţă mai toate aspectele gândirii, de la teologie şi filosofie, la matematici şi logică, de care poate fi apropiat filosoful român. Posibilitatea unei contaminări, prin lecturarea celui dintâi de către cel din urmă fiind exclusă, avem de a face cu un foarte interesant caz de simultaneitate de perspectivă în lumea ortodoxă, atât în ceea ce priveşte toate aceste preocupări comune, dar şi viziunea asupra lumii. Părintele Pavel Florenski dezvoltă ideea a două tipuri de cultură, una medievală şi una renascentistă; cea dintâi organică, coerentă, obiectivă, cea de a doua, fragmentară, subiectivă şi abstractă, care se succed şi din perspectiva cărora îşi va construi propria filosofie a culturii. Pe contrapunctul dintre cele două tipuri de culturi îşi construieşte şi Nae Ionescu, ceva mai târziu, filosofia culturii; şi în teoria cunoaşterii se pot descoperi afinităţi: ambii filosofi opunând realismul esenţialist iluzionismului idealist şi psihologismului, la Nae Ionescu cu un mai apăsat accent asupra patristicei cunoaşteri supraraţionale, mistice. Ataşamentul faţă de logică, de matematică, în care văd premisa indispensabilă a unei viziuni asupra lumii, şi de fizica modernă, dar şi faţă de filosofia naturii ori estetică, la cei doi gânditori, este de asemenea o notă comună.

Asemănări găsim până şi în biografie, părintele Pavel Florenski fiind arestat în mai multe rânduri şi deţinut în lagăr, unde ţinea prelegeri pe cele mai diverse teme, aşa cum avea să facă şi Nae Ionescu, şi unde moare executat în 8 decembrie 1937 de autorităţile comuniste - aşa cum s ar fi întâmplat, fără îndoială, şi cu Nae Ionescu peste câţiva ani, dacă n ar fi murit la 15 martie 1940.

Dar nu toate aceste afinităţi, enumerate sumar, ne interesează aici, ci o alta, esenţială.

Absolvent al Academiei teologice în 1908, devenit profesor de istoria filoso­fiei la Academia teologică de la Serghiev Posad în acelaşi an, Pavel Florenski se preoţeşte în 1911, fiind primul intelectual marcant al momentului care deschide această cale înaintea unei intelectualităţi mondene, catolicizante şi marxi­zante. În 1914 publică Stâlpul şi temelia adevărului. Încercare de teodicee ortodoxă, carte care va determina o mutaţie în conştiinţa unei părţi a intelectu­alităţii începutului de secol şi întoarcerea la Ortodoxie a unor figuri marcante ale acesteia, pentru care filosofia idealistă germană înlocuise teologia ortodoxă.

Deşi, cu câteva decenii mai târziu, când marii teologi ruşi din exil aveau să formuleze un proiect răspicat neopatristic, aceştia nu au fost dispuşi să i recunoască părintelui Pavel Florenski calitatea de înaintemergător în ale reînnodării cu tradiţia patristică a teologiei ortodoxe, istoria i a făcut dreptate.

După vremurile de glorie de sub Vasile Lupu, Matei Basarab, Şerban Canta­cuzino, Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir, Biserica românească cunoaşte în secolul al XIX lea o cădere considerabilă sub raportul formulării gândirii teologice. Este epoca în care predominau traducerile, făcute după discutabile „originale" protestante, venite prin filieră rusească, şi în care cel mai semnificativ act de cugetare îl formau aşa zisele „adaptări" ale unor lucrări protestante, modă care a ajuns chiar să treacă pragul secolului XX. Până şi manu­alele episcopului Melchisedec Ştefănescu (1823-1892) sunt astfel de „adaptări".

Pe de altă parte, Biserica românească cunoaşte o serie de împliniri pe plan administrativ, care complinesc, în parte, sărăcia spirituală: crearea celor opt seminarii teologice şi a Academiei teologice; Biserica Transilvaniei, desprinsă de Biserica Ţării Româneşti la 1701, prin diploma leopoldină care desfiinţa Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei, înfiinţând o pe cea unită, reuşeşte să se întoarcă în sânul Bisericii româneşti prin eforturile episcopului Andrei Şaguna (1808-1873), care reînfiiţează Mitropolia Transilvaniei la 24 decembrie 1864. Un impact semnificativ în drumul către laicizare este pentru Biserica românească legislaţia lui Al. I. Cuza privind secularizarea averilor mănăstireşti şi trecerea Bisericii în dependenţa statului.

Biserica Ortodoxă Română îşi dobândeşte autocefalia la 25 aprilie 1885, prin tomosul sinodal al Patriarhului ecumenic Ioachim al IV lea (patriarh între 1884-1886), sub mitropolitul primat Calinic Miclescu (1822-1886).

Lucrări originale de teologie nu există în întreg secolul al XIX lea; la începutul celui de al XX lea, influenţa protestantă se resimte chiar şi în lucrările cele mai semnificative: Thesauros tes Orthodoxias a lui Ioan/Irineu Mihălcescu, publicată la Leipzig în 1904 (autorul fiind recunoscut ca un teolog însemnat al Bisericii noastre prin lucrările de după 1925, când apare Cursul de teologie fundamentală, dar şi, deopotrivă, membru al Partidului Liberal şi francmason) şi Curs de teologie morală, publicat în 1921 de I. Scriban, ale cărui legături cu protestantismul erau notorii în epocă.

Războiul mondial, prin consecinţele sale politice imediate - unirea ţărilor române fiind cea mai însemnată - deschide noi perspective Bisericii române; în sfârşit împlinit idealul naţional, pentru care militaseră nu o dată oamenii Bisericii, aceştia se puteau desprinde de preocupările politice, asumându şi în totalitate vocaţia de oameni ai Bisericii.

După autocefalia căpătată în 1885, Biserica Ortodoxă Română este ridicată la rangul de Patriarhie la 30 iulie 1925, prin tomosul nr. 1579 al Patriarhului ecumenic Vasile al III lea (patriarh între 1925-1929) şi al Sfântului Sinod al Patriarhiei Constantinopolului. Ales mitropolit primat al României reîntregite la 18 decembrie 1919, Miron Cristea devine la 4 februarie 1925 primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Perspective noi se deschideau sub toate aspectele Bisericii româneşti. Nenumărate dificultăţi juridice şi administrative îşi aşteptau rezolvarea, iar sub raport teoretic constituirea unei gândiri în limitele Ortodoxiei era de cea mai strictă necesitate.

Spre deosebire de Biserica catolică, ce recomanda tomismul ca normativ în ultimele decenii ale secolului al XIX lea, stabilind astfel până unde este dispusă să se întoarcă în trecut şi să şi asume tradiţia Bisericii, Biserica românească nu a stabilit asemenea praguri normative. Şi aceasta nu pentru că ar fi conştientizat legătura indisolubilă, peste timpuri, a Bisericii Ortodoxe cu Tradiţia apostolică, ci pentru că, hărţuită de puterea seculară şi intimidată de prestigiul calp al modelor ştiinţifice apusene, îşi pierduse încrederea în forţa explozivă a Tradiţiei ortodoxe.

A trebuit să vină un laic să i o amintească.

II. Un creştinism mistic, dogmatic şi ecleziologic

Laicul acesta se numeşte Nae Ionescu.

Dintre datele biografiei lui care ne interesează în paginile de faţă să reţinem mai întâi că Nae Ionescu se născuse într o familie de ortodocşi practicanţi, la 4/16 iunie 1890, şi căpătase primele noţiuni religioase de la mama lui, o femeie extrem de credincioasă şi de inteligentă, cu ascendenţă grecească, printre ai cărei înaintaşi figurează mai multe înalte feţe bisericeşti şi, poate, chiar un patriarh al Constantinopolului (Patriarhul Trifon, din secolul IX).

Nae Ionescu studiase la Universitatea din Bucureşti între 1909-1912, într o perioadă în care pozitivismul comtean, evoluţionismul biologic şi social şi materialismul erau în vogă. Metafizica, ridiculizată de perspectiva pozitivistă, ca fiind creatoare de utopii intelectuale, era departe de a şi fi recăpătat demnitatea, chiar dacă, în anul 1910-1911, C. Rădulescu Motru ţine la universitate un curs de metafizică.

Studiase apoi, pentru susţinerea doctoratului, în Germania, începând cu toamna anului 1913, la Universităţile din Göttingen şi München, matematici superioare cu Klein şi Hilbert, biologie cu Hertwig, logică cu Külpe şi Pfänder, teoria cunoaşterii cu Husserl, psihologie cu G.E. Müller, economie naţională cu von Mayer şi Lujo Brentano, pedagogie cu Alois Fischer şi F.W. Förster; dar, mai ales, studiase filosofie, istoria filosofiei scolastice şi Patristica cu Clemens Baeumker (1853-1924), specialist în filosofia antică şi medievală, autor a numeroase lucrări în domeniu, cel care dotase cercetarea filosofiei patristice şi scolastice cu un instrument de lucru comparabil cu cel al lui Zeller şi Trendelenburg din filosofia antică, intitulat Beiträge zur Geschichte der Philosophie und Theologie des Mittelalters. Texte und Untersuchungen. Culegerea apare începând cu 1891 şi este continuată de Grabmann, fiind considerată până astăzi cea mai importantă colecţie de texte patristice şi medievale, după Patro­logiile lui Jacques Paul Migne. Temeinicia cunoaşterii gândirii patristice, a cazuisticii scolastice, pe care o găsim la filosoful român, îşi are aici justificarea.

Nae Ionescu se întoarce în ţară în iunie 1919, îndată după susţinerea tezei de doctorat în logistică. În toamna aceluiaşi an îşi deschide activitatea la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti cu lecţia Funcţiunea epistemologică a iubirii, lecţie care stă ca o cumpănă la răscrucea noilor vremi care se deschideau spiritului românesc. Deşi nutrită din metoda de cercetare deprinsă în şcolile apusene şi vădind o cunoaştere temeinică a religiilor catolică şi protestantă, lecţia aceasta de deschidere aduce o abordare nouă şi o îndreptăţire a culturii şi religiei ortodoxe, de o siguranţă şi o intensitate spirituală cum mai cunoscuseră doar apusele timpuri ale cărturarilor bizantini ca Mihail Psellos, Ioan Zonaras ori Nichifor Vlemides, ce impresionau Apusul catolic. Pentru prima oară după câteva secole, un român îndrăznea să ridice Ortodoxia la ameţitoarea înălţime spirituală pe care o mărturisiseră Părinţii.

Douăzeci de ani de aici înainte, Nae Ionescu va expune de la înălţimea catedrei o filosofie creştină cu rădăcini adânc înfipte în tradiţia ortodoxă: o logică static realistă, ieşită din realităţile spirituale răsăritene, o metafizică restaurată în demnitatea ei dintâi şi o gnoseologie de cea mai pură extracţie patristică, în care sunt exprimate în limbaj modern dionisienele trepte ale cunoaşterii, de la cea raţională, catafatică şi apofatică, până la cea supraraţională, a participării mistice.

Demonstrarea acestei rigori ortodoxe a filosofiei sale rămâne să fie făcută; deocamdată, aici ne interesează însă teologul, nu filosoful.

Căci Nae Ionescu este un theo log, în sensul cel mai riguros al termenului, de vorbitor despre cele dumnezeieşti; nu de pe poziţiile oficiale ale unei ierarhii constituite, ci în aceeaşi măsură în care orice ins afiliat autorităţii harismatice, în tradiţia ortodoxă, este theo log pentru că este theo didact: învăţat direct de Dumnezeu.

Teologia lui Nae Ionescu nu trebuie căutată în prelegerile universitare, aşa cum s a şi făcut recent; nu i putem cere logicianului Nae Ionescu încălcarea domeniilor: acelea sunt cursuri de filosofie, fie ea copios inspirată de teologia ortodoxă, nu de teologie. Aceasta din urmă poate fi însă regăsită în publicistica religioasă; cât de coerentă şi de riguros ortodoxă este această teologie putem vedea doar în prezenţa totalităţii (sistematizate) a acestei publicistici. Şi aceasta este menirea ediţiei de faţă.

Desigur, această publicistică are, din punct de vedere formal, alt statut decât un tratat de teologie sistematică, pe care Nae Ionescu l ar fi putut scrie oricând, eşuând în „litera moartă" a sterilităţii didactice; el a preferat viaţa autentică a „faptelor zilnice", la care se adaugă astăzi acea „trecere de vreme, singura în stare a crea o perspectivă în care scoriile cotidianului dispar", invocată de el în Prefaţa la culegerea de articole realizată de Mircea Eliade şi publicată în 1937, sub titlul Roza vânturilor (p. VI): le putem citi astăzi, desprinse de zgura cotidianului, în semnificaţiile lor esenţiale.

Această formă exterioară sub care ni se înfăţişează teologia lui Nae Ionescu nu este o excepţie în viaţa Bisericii; o regăsim pretutindeni, de la predicile Părinţilor, la simplitatea aproape aforistică a Apoftegmelor, şi de la Kierkegaard, care practica în ultimele sale scrieri un gen de „predică publicistică", la Soloviov, în ale sale Scrisori duminicale şi Scrisori pascale.

În publicistica sa religioasă, Nae Ionescu rupe cu totul cu pietismul, psihologismul şi utopiile intelectuale ale secolului al XIX lea, ancorând de a dreptul în Tradiţie, cu multă vreme înainte ca exigenţa ancorării în Tradiţie să devină o cerinţă expresă în teologia ortodoxă a secolului XX. Cunoscute doar în parte, din cele trei culegeri de texte publicate până acum, scoase uneori din context şi răstălmăcite, articolele religioase îşi relevă rigoarea ortodoxă şi sistematicitatea abordării doar în prezenţa totalităţii. În ele, Nae Ionescu recuperează realismul metafizic, dogmatic şi sacramental al Sfinţilor Părinţi într un limbaj şi cu o argumentare de o izbitoare modernitate, singura în măsură să convingă insul modern, fără ca, în acelaşi timp, să afecteze ceva din rigoarea dogmatică, canonică şi ecleziologică a teologiei răsăritene.

În iunie 1919 începe să scrie la „Ideea europeană", unde, printre altele, publică şi unele articole religioase în apărarea Ortodoxiei, care nu lasă indiferentă ierarhia bisericească. Prin urmare, în 1925, este desemnat, alături de episcopul Vartolomeu Stănescu, preoţii Andrei Magieru şi Dănău, să redacteze anteproiectul Legii pentru reorganizarea învăţământului teologic al Bisericii Ortodoxe Române. Chiar dacă, ulterior, acest proiect a fost refăcut de o altă comisie, prevederi însemnate din proiectul acesta au trecut în cel nou, schimbând sensibil faţa învăţământului teologic românesc (vezi: Învăţământul teologic).

În 2 mai 1926 îşi începe colaborarea la „Cuvântul" cu o cronică religioasă, la rubrica „Duminica"; din punct de vedere formal, aceasta continuă rubrica inaugurată de Nichifor Crainic, care pleca la Ministerul Cultelor, ca secretar general, desemnându l succesor pe Nae Ionescu, impresionat fiind de rigoarea Ortodoxiei tânărului filosof (spre deosebire de ceea ce scrie el cu mulţi ani mai târziu, în memoriile sale).

Nae Ionescu va semna neîntrerupt rubrica religioasă săptămânală „Duminica" până în 1930, alături de nenumărate alte articole religioase. Din ele vedem rolul eminent pe care îl acorda el Bisericii în reconstrucţia noului stat românesc postbelic. Dar pentru ca ea să poată ocupa acest loc, Nae Ionescu a considerat de absolută necesitate următoarele direcţii, pe care a mers activitatea lui publicistică: restaurarea dogmatică şi canonică, prin respectarea strictă, fără înnoire ori schimbare, a dogmelor şi canoanelor Bisericii de Răsărit; eradicarea racilelor care măcinau viaţa Bisericii, îndepărtând o de la rosturile ei suprapământeşti, racile dintre care cele mai grave îi apar a fi politica în Biserică şi cezaro-papismul; creşterea prestigiului intern şi extern al Bisericii, îndeosebi printr o activitate ştiinţifică în slujba căreia s a pus necondiţionat, prin apariţia, în 1928, a revistei ΛΟΓΟΣ, care a raliat multe din forţele Ortodoxiei răsăritene, făcând, pentru scurtă vreme, din România centrul creştinătăţii răsăritene; reglementarea raporturilor Bisericii cu instituţiile statului şi cu celelalte confesiuni creştine.

Acţiunea restauratoare a lui Nae Ionescu a avut din partea ierarhiei Bisericii române o replică pe măsură; aceasta a înţeles foloasele pe care o acţiune sistematică şi disciplinată în favoarea Bisericii, din partea unui laic de un asemenea prestigiu, le poate aduce; Sfântul Sinod vede în el un dreptmăritor şi un teoretician de prima forţă, de aceea îi „dăduse anumite însărcinări", iar Patriarhul, cu care „în raporturile personale pe care Î. P. S. Voastră a binevoit să mi le îngăduie, nu s au strecurat vreodată - de o parte sau de alta - nemulţumiri", era „la curent cu spiritul de strictă Ortodoxie şi aspră disciplină bisericească în care am înţeles să îndeplinesc mandatul Sfântului Sobor" (vezi: Scrisoare deschisă Înalt Prea Sfinţiei Sale, Domnului Domn Dr. Miron Cristea, Patriarh al României).

Mai mult, în 1926 Nae Ionescu este pe punctul de a se transfera de la Facultatea de Litere şi Filosofie la cea de Teologie, aşa cum îl anunţa el pe Vasile Băncilă într o scrisoare din 15 mai 1926: „D nii Motru şi Mehedinţi mă îndeamnă. Patriarhia o doreşte. Facultatea însăşi nu e prea încântată. E şi greu: un om care nu e «de ai lor» şi care, Doamne fereşte, cine ştie ce o mai fi în stare să facă. Când un om lasă filosofia pentru teologie, dacă nu e escroc, e creştin. Şi un creştin în Facultatea de Teologie la Bucureşti e un lucru primejdios. Fără nici un fel de ironie, trebuie să recunosc că au dreptate. Între atâţia protestanţi!..." (ms., arhiva editoarei).

Acţiunea lui Nae Ionescu în sprijinul Bisericii nu este doar una critică sau strict teoretică, de restaurare a Tradiţiei, ci şi direct constructivă. În 1926, el anunţă în ziarul „Cuvântul" apropiata apariţie şi semnificaţia majoră a revistei ΛΟΓΟΣ: „Apariţia revistei de care ne am ocupat poate fi un astfel de fapt, mai ales dacă organizatorii vor avea putinţa şi mijloacele de a da o publicaţie de nivel ştiinţific şi tehnic convenabil. Căci Bucureştii şi Biserica noastră ar deveni, fără nici un fel de exagerare, centrul teoretic, ştiinţific şi de informaţii al întregii lumi ortodoxe" (vezi: Ecclesia docens). Dificultăţi diferite vor face ca revista ΛΟΓΟΣ să apară abia în 1928, şi doar în două numere, cu contribuţia unor personalităţi ale Ortodoxiei şi ale vieţii religioase europene dintre care am enumera doar pe: părintele Gh. Florovski, N. Berdiaev, Leon Karsavin, N.N. Glubokovski, F.W. Förster, Th. Greenwood, H. Strohl ş. a.

Relaţiile lui Nae Ionescu cu Biserica oficială se vor deteriora în două trepte: prima oară, când, în urma morţii regelui Ferdinand, la 20 iulie 1927, se instituie Consiliul de Regenţă, în care intră şi Patriarhul Miron Cristea. De la simpla sesizare a necanonicităţii acestui act, Nae Ionescu ajunge la declanşarea unei întregi campanii în ziarul „Cuvântul", la care participă, alături de discipolii săi, înalte feţe bisericeşti, printre care episcopul vicar patriarhal şi prietenul său întru Domnul, Tit Simedrea. Nae Ionescu dovedeşte, într o impresionantă erudiţie de rigoare dogmatică şi canonică, imposibilitatea situaţiei în care se află un ierarh, ce nu poate sluji în acelaşi timp la doi stăpâni, şi primejdiile pe care această situaţie le antrenează pentru Biserica lui Hristos.

A doua oară, la începutul anului 1929, în urma campaniei pe tema Pascaliei, pe care Sinodul Bisericii noastre decisese s o prăznuim la o dată ce nu concorda nici cu canoanele Bisericii, nici cu lumea pravoslavnică, şi nici măcar cu creştinătatea apuseană, relaţiile lui Nae Ionescu cu ierarhia oficială suferă o nouă deteriorare.

Din păcate, lumea contemporană, inclusiv cea aparţinând sferei Bisericii, nu a înţeles în termeni exacţi aceste campanii, nici semnificaţia respectării dogmelor Bisericii, ruptă cum era de rădăcinile patristice ale acestor dogme. Nu puţine au fost încercările de a tâlcui în cheie strict laică, drept probe ale orgoliului personal, cele două campanii. Astăzi, toate textele acestor bătălii dogmatice stau în faţa noastră, în dureroasa lor elocvenţă, obligându ne să i dăm dreptate filosofului.

Creştin practicant, Nae Ionescu nu se putea înscrie, prin gândire şi prin temperament, împotriva Bisericii neamului, al cărei fiu dreptcredincios a rămas până la capăt.

Dar nici nu putem înţelege deplin semnificaţia tăgăduirii ierarhiei oficiale călcătoare de lege fără a redeschide aici vechea şi niciodată încheiata dispută din istoria Bisericii între autoritatea ierarhică şi autoritatea harismatică. Ireconciliabilă în Biserica apuseană, tensiunea între autoritatea harismatică şi cea instituţională şi sacramentală este rezolvată în termeni proprii de creştinătatea răsăriteană. În Bizanţul de odinioară, împăratul şi patriarhul reprezentau polul autorităţii instituţionale, iar monahii, simpli laici intraţi sub ascultarea lui Hristos, autoritatea harismatică. În decursul istoriei, s a întâmplat de nenumărate ori ca monahii, deşi neconfirmaţi ca succesori ai Apostolilor, să se dovedească nu doar îndreptăţiţi să vorbească despre cele sfinte, dar chiar să aibă o autoritate superioară ierarhiei constituite; începând de la acei avva ai Pustiei, până la marii monahi ai Bizanţului aflat în culmea puterii sale şi, mai aproape de noi, la isihaşti şi la „stareţi". Aceasta a şi determinat pe unii teologi să vorbească de o dublă succesiune apostolică, deopotrivă îndreptăţită, a ierarhiei, de o parte, a monahilor, de alta.

Nu discutăm aici de toate patologiile pe care le a înregistrat contestarea auto­rităţii ierarhiei în cursul istoriei creştinismului, ci de acele cazuri în care autoritatea harismatică s a dovedit superioară celei ierarhice sau chiar s a dovedit a fi adevărata păstrătoare a credinţei.

Incomozi, greu acceptaţi de oficialităţi (să ne amintim că Sfântul Simeon Noul Teolog, la două secole de la moarte, se dovedea încă problematic pentru ierarhie), aceşti deţinători ai autorităţii harismatice sunt teologi pentru că sunt teodidacţi; autoritatea lor nu stă în funcţiunea sacerdotală, ci în alegerea divină, a Duhului care suflă unde voieşte, la care se adaugă şi vrednicia personală.

Nae Ionescu nu a fost nici ierarh al Bisericii, nici monah. Dar a avut autoritate harismatică, cea care l a îndreptăţit să sancţioneze derapajele de la dreapta credinţă ale ierarhiei constituite, prin decizie divină.

Totodată, contestarea, la un moment dat, a acestei ierarhii nu poate fi suspectată de tendinţe reformatorice sau anticlericale, pentru că el nu s a îndoit niciodată că structurile ierarhice sunt obiectivarea autorităţii instituite de însuşi Hristos, dar care au datoria de a păstra neştirbită învăţătura lui Hristos; iar atunci când uită s o facă, se găseşte, în iconomia lui Dumnezeu, întotdeauna cineva care să le o amintească.

În sfârşit, autoritatea harismatică de care s a bucurat a fost susţinută de râvna personală în slujba Logosului, de lupta personală către desăvârşire, de viaţa lui de creştin practicant şi de continua lui activitate pusă în slujba „mai marii slave a lui Dumnezeu", aşa cum o şi mărturiseşte, smerit şi mai mult indirect, vorbind de „bietele noastre persoane - cari, totuşi, se întâmplă uneori să fie ale unora cari au luptat din greu şi cu cartea, şi cu lumea, şi cu diavolul, şi cu ei înşişi, aşteptând împlinirea nădejdii de a fi învinşi de Dumnezeu" (vezi: Şi totuşi, catolicismul este inactual).

III. Neopatristica

Ca mişcare programatică, neopatristica datează din 1936; desigur însă că în lumea ortodoxă există, ca tendinţă, cam de la începutul veacului, atât în Biserica sârbească (vezi arhimandritul Iustin Popovici, de pildă), dar şi în cea rusească, prin părintele Pavel Florenski, despre care am vorbit, sau mitropolitul Serghie Stragorodţki (1867-1944), plasat în descendenţa renaşterii isihaste de la mănăstirile Sarov şi Optino, care prevedea o reînnodare cu Tradiţia dogmatică şi liturgică patristică.

Marii teologi ruşi stabiliţi în Occident şi au precizat însă opţiunile neopa­tristice în deceniul al patrulea al secolului XX, când, la noi, Nae Ionescu îşi încheia, aproape, activitatea. În 1936, la primul Congres internaţional de teologie ortodoxă de la Atena, Gh. Florovski declara necesitatea întoarcerii la Tradiţie şi desemna mişcarea aceasta de reîntoarcere cu termenul de neopatristică.

Fără să fi folosit vreodată în mod expres termenul de neopatristică - poate şi pentru că era refractar la „inovaţii" şi asumări orgolioase ale proprietăţii intelectuale - Nae Ionescu s a înscris din 1919 ca un înaintemergător al acestei mişcări de restaurare a Tradiţiei dogmatice şi liturgice a Bisericii de Răsărit, cu condiţia ca fondul doctrinar, neschimbat, să fie formulat „într un limbaj mai actual, care să facă să circule valorile vieţii religioase" (vezi: Pentru o teologie cu „nespecialişti").

Meritul lui ca adevărat - şi singular - precursor al teologiei româneşti neo­patristice nu poate fi tăgăduit. După el au venit Nichifor Crainic (1889-1972), care în anii `20 practica un creştinism rural, cu ceva iz sămănătorist, preotul profesor Ioan Coman (1902-1987), Teodor Popescu (1893-1973) şi preotul profesor Dumitru Stăniloae (1903-1993), marele teolog neopatristic, care începe să publice după 1938, când Nae Ionescu era, practic, la capătul vieţii.

A venit, iată, vremea ca Biserica românească să primească în rândul co-liturghisitorilor săi pe acest adevărat bărbat apostolic al său.

Nae Ionescu - notă bibliografică

Din Nae Ionescu au apărut, în România, după 1989:

Roza vânturilor, 1926-1933. Culegere îngrijită de Mircea Eliade. Prefaţă de Nae Ionescu. ...Şi un cuvânt al editorului, de Mircea Eliade. Cuvânt înainte de Dan Zamfirescu. Bucureşti, Editura „Roza vânturilor", 1990, [VIII] + VIII + 450 p. (Colecţia: „Cărţi fundamentale ale culturii româneşti în ediţii anastatice").

Curs de metafizică. Teoria cunoştinţei metafizice. 1. Cunoaşterea imediată, 1928-1929. 2. Cunoaşterea mediată, 1929-1930. [Cu o notă biografică de Mircea Eliade.] Ediţie îngrijită de Marin Diaconu. Bucureşti, Editura „Humanitas", 1991, 328 p.

Sindicalismul. [Bucureşti, Editura „Ara", 1991], 16 p.

Curs de logică, I. Logica generală. Ultimul curs, 1934-1935. [Ediţie îngrijită de Constantin Floru, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu], Bucureşti, Editura „Humanitas", 1993, 239 p.

Curs de istorie a logicii. Al doilea curs, 1929-1930. Cuvânt înainte, Nae Ionescu, de Vasile Băncilă. Introducere de [Mircea Vulcănescu şi Constantin Noica]. Ediţie îngrijită de Marin Diaconu. Bucureşti, Editura „Humanitas", 1993, 272 p.

Prelegeri de filosofia religiei, [1925]. Ediţie îngrijită de M. Petreu. Cluj, Biblioteca „Apostrof", 1993, 216 p.

Neliniştea metafizică. Ediţie şi note de Marin Diaconu. Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1993, 191 p.

Roza vânturilor, 1926-1933. Culegere îngrijită de Mircea Eliade. Prefaţă de Nae Ionescu. ...Şi un cuvânt al editorului, de Mircea Eliade. Postfaţă de Nicolae Dabija. Chişinău, Editura „Hyperion", 1993 (ediţie anastatică a celei din 1990).

Grafologie. Scrisul şi omul. Ediţie, notă asupra ediţiei şi bibliografie selectivă de Marin Diaconu. Bucureşti, Editura „Humanitas", 1994, 111 p.

Prelegeri de filosofia religiei, [1925]. Ediţie îngrijită, cronologie, notă asupra ediţiei şi indice de M. Petreu. [Cluj], Biblioteca „Apostrof", 1994, 252 p.

Suferinţa rasei albe. Articole publicate în: „Ideea europeană", „Est-Vest", „Predania". Ediţie îngrijită de Dan Ciachir. Iaşi, Editura „Timpul", 1994, 269 p. (Colecţia „Cultura ortodoxă").

Curs de metafizică. Teoria cunoştinţei metafizice. 1. Cunoaşterea imediată, 1928-1929. 2. Cunoaşterea mediată, 1929-1930. Ediţie îngrijită de Marin Diaconu. Bucureşti, Editura „Humanitas", 1995, 333 p.

Curs de istorie a metafizicei. Introducere de Şt. Voinescu. Îngrijirea ediţiei: Marin Diaconu, Dora Mezdrea. Bucureşti, Editura „Anastasia", 1996, 216 p.

Problema mântuirii în „Faust" al lui Goethe. Cu o prefaţă de Mircea Vulcănescu. Îngrijirea ediţiei: Dora Mezdrea. Bucureşti, Editura „Anastasia", 1996, 136 p. (Colecţia „Filosofia creştină").

Teoria cunoştinţei. Prefaţă de Octav Onicescu. Ediţie îngrijită de Dora Mezdrea. Bucureşti, Editura „Anastasia", 1996, 243 p.

Între ziaristică şi filosofie. Texte publicate în ziarul „Cuvântul" (15 august 1926 - 26 martie 1938). [Ediţie îngrijită de C. P]. Iaşi, Editura „Timpul", 1996, 336 p. (Colecţia „Cultura ortodoxă").

Curs de istorie a logicei, 1924-1925. Însoţit de trei prelegeri din Logica colectivelor. Cu o introducere de Mircea Vulcănescu. Ediţie îngrijită de Dora Mezdrea şi Marin Diaconu. Bucureşti, Editura „Eminescu", 1997, 200 p.

Curs de logică cu specială privire la ştiinţele exacte. Cuvânt înainte de Constantin Noica. Ediţie îngrijită de Dora Mezdrea şi Marin Diaconu. Bucureşti, Editura „Eminescu", 1997, 208 p.

Curs de logică, 1927-1928. Cuvânt înainte de Emil Cioran. Ediţie îngrijită de Dora Mezdrea şi Marin Diaconu. Bucureşti, Editura „Eminescu", 1997, 254 p.

Corespondenţa de dragoste (1911-1935). Vol. I-II. Ediţie, introducere, note şi indice de Dora Mezdrea. Bucureşti, Editura „Anastasia", 1997, 483 + 383 p. + XVI planşe.

Curs de filosofie a religiei, 1924-1925. Prefaţă de Nicolae Tatu. Postfaţă de Mircea Vulcănescu. Ediţie îngrijită de Marin Diaconu. Bucureşti, Editura „Eminescu", 1998, 228 p.

Tratat de metafizică. Curs inedit, stenografiat şi transcris de Dumitru Neacşu. Ediţie îngrijită de Marin Diaconu şi Dan Zamfirescu. Bucureşti, Editura „Roza vânturilor", 1999, 332 p. + VIII planşe.

Predania şi un Îndreptar ortodox cu, de şi despre Nae Ionescu teolog. Antologie prefaţată şi realizată de diac. Ioan I. Ică jr. Sibiu, Editura „Deisis", 2001, 367 p.

Teologia. Integrala publicisticii religioase. Ediţie, introducere şi note de Dora Mezdrea. Sibiu, Editura „Deisis", 2003, 664 p. (Colecţia „Philosophia christiana").

Scrisori şi memorii. Ediţie îngrijită de Dora Mezdrea şi Marin Diaconu. Editura Muzeul Literaturii Române, Editura „Roza vânturilor", 2006, 160 p.

Din ediţia de Opere, au apărut:

Opere. VI. Publicistică, 1. 1919-1923. Ediţie îngrijită de Marin Diaconu şi Dora Mezdrea. Bucureşti, Editura „Crater", 1999, 573 p.

Opere. I. Cursuri de metafizică, 1. Ediţie îngrijită de Marin Diaconu şi Dora Mezdrea. Bucureşti, Editura „Crater", 2000, 448 p.

Opere. VII. Publicistică, 2. 1924-1926. Ediţie îngrijită de Marin Diaconu şi Dora Mezdrea. Muzeul Brăilei, Editura „Istros", Bucureşti, Editura „Aritmos", 2002, 579 p.

Opere. II. Cursuri de metafizică, 2. Ediţie îngrijită de Marin Diaconu şi Dora Mezdrea. Bucureşti, Editura „Roza vânturilor", 2005, 488 p.

Opere. III. Cursuri de logică, 1. Editura „Istros" a Muzeului Brăilei, 2010.

Vor apărea:

Opere IV. Cursuri de logică, 2.

Opere V. Studii, eseuri.

Opere VIII. Publicistică, 3.

Opere IX. Publicistică, 4.

Opere X. Publicistică, 5.

Opere XI. Publicistică, 6.

Opere XII. Publicistică, 7.

Opere XIII. Publicistică, 8.

Opere XIV. Corespondenţă, memorii, acte.

Opere XV. Bibliografie, errata.

1 Studiu introductiv la volumul Nae Ionescu, Teologia. Integrala publicisticii religioase, Deisis, Sibiu, 2003, pp. 5-14

DORA MEZDREA