Predania - testament teologic
al unui filozof ortodox¹

Ioan I. Ică jr

În 1994 cunoşteam din Nae Ionescu doar următoarele lucrări: culegerea de articole din Cuvântul realizată de Mircea Eliade şi publicată în 1937 cu titlul Roza vânturilor. 1926-1933; citită pe sub mână înainte de 1989, ediţia fusese reeditată anastatic în 1990 de înfocatul „năist" Dan Zamfirescu (n. 1933), care în prefaţă anunţa iminenta editare în două volume a cursurilor inedite de filozofia religiei şi metafizică şi, respectiv, de logică. Cunoşteam deja, tot citite pe sub mână, cele patru cursuri de logică şi metafizică editate de D.C. Amzăr, M. Vulcănescu şi C. Noica între 1941-1944, proaspăt reeditate la Editura Humanitas în 1991, 1993 şi 1995 sub îngrijirea harnicului şi priceputului Marin Diaconu. Acesta din urmă tocmai repusese în circulaţie în 1993 teza de doctorat despre „logistică" a lui Nae Ionescu şi lecţia sa inaugurală despre „funcţiunea epistemologică a iubirii" (ambele din 1919), pe care avusesem norocul să le văd deja cu fereală încă înainte de 1989 în biblioteca Facultăţii de Teologie din Sibiu în prima lor editarea în cele două numere ale culegerii de studii şi texte Izvoare de filosofie apărute în 1942 şi 1943 sub îngrijirea lui C. Floru, C. Noica şi M. Vulcănescu. Luasem proaspăt cunoştinţă şi cu frumoasa antologie de 35 de texte naeionesciene pe teme teologice (preluate în majoritate din Roza vânturilor) îngrijită de D.C. Amzăr şi editată în 1957 la Wiesbaden, în exil, cu inspiratul titlul Îndreptar ortodox, cu ocazia împlinirii a două decenii de la editarea culegerii Roza vânturilor, şi, entuziasmat, primul lucru care mi a venit în minte a fost o grabnică reeditare a acestui admirabil volumaş şi foarte folositor „îndreptar".

Tot în 1994 apăruseră în volum excelentele Gânduri despre Nae Ionescu ale lui Dan Ciachir (n. 1951), alt entuziast şi competent „năist" din cultura română pre  şi post decembristă. În vederea aniversării centenarului naşterii lui Nae Ionescu în 1990, acesta alcătuise în sumbrii ani 1988-1989 şi difuzase în condiţii de clandestinitate o remarcabilă culegere de 64 de meditaţii şi articole ale gazetarului şi filozofului (ea apărea abia în 1994 sub titlul Suferinţa rasei albe), excelentă antologie care documenta şi făcea accesibilă foarte importanta publicistică naeionesciană dinainte de 1926 (deci dinainte de perioada clasică a ziaristicii lui Nae Ionescu din paginile Cuvântului, 1926-1933, antologată de Mircea Eliade în Roza vânturilor). Ieşeau astfel la iveală meditaţiile şi articolele lui Nae Ionescu din Ideea Europeană, dar şi opt dense eseuri de „critică teologică" preluate din paginile unei reviste de provincie: Predania, apărută la Craiova în 1937 sub conducerea lui George Racoveanu (1910-1967), poate cel mai fidel discipol al filozofului.

Alături de Dan Ciachir, pentru o dreaptă şi cumpănită receptare a lui Nae Ionescu în cultura română dincolo de legendă, dar şi de persistentele calomnii, a intervenit după 1989 şi Răzvan Codrescu (n. 1959) în câteva remarcabile eseuri publicate în revista sibiană Puncte Cardinale reunite ulterior în admirabilul volum De la Eminescu la Petre Ţuţea. Pentru un model paideic al dreptei româneşti, Ed. Anastasia, Bucureşti 2000. Cu un spirit de nuanţă caracteristic, Răzvan Codrescu a încercat să limpezească discuţiile propunând o tipologie mai riguroasă care să distingă strict între teolog, filozoful religios şi metafizician, tipuri reprezentate în cultura românească interbelică de părintele Dumitru Stăniloae (şi Nichifor Crainic), de Nae Ionescu şi de Lucian Blaga. Cu alte cuvinte, în Nae Ionescu nu ar trebui să vedem nici un teolog, nici un metafizician, ci un filozof religios. Demers binevenit şi precizare riguroasă, Nae Ionescu fiind în cultura română echivalentul unui Alexei Homiakov în cultura rusă a secolului XIX. Ca reprezentantul singular în spaţiul românesc al unei filozofii religioase ortodoxe (gen mult mai consistent ilustrat în emigraţia rusă de după 1917 prin gânditori ca Berdiaev, Şestov, pr. S. Bulgakov, Frank şi alţii) el trebuie într-adevăr judecat după criteriile specifice acestui tip de demers asumat ca atare. Pe de altă parte, înclin să cred că filozoful religios creştin în general, şi Nae Ionescu în particular, este într-un fel obligat să fie în interior în acelaşi timp teolog şi metafizician, chiar dacă privit strict poate părea că ocupă o poziţie de sine stătătoare între teologul cu diplomă şi mandat special al Bisericii şi filozoful sau metafizicianul autonom. La începutul anilor `90, aşadar, Dan Ciachir şi Răzvan Codrescu publicau despre Nae Ionescu lămuritoare şi competente pagini, care veneau să întregească în chip fericit evocarea fundamentală, de remarcabilă obiectivitate şi sobră simpatie, a lui Mircea Vulcă­nescu din Nae Ionescu aşa cum l am cunoscut (1940-1942), apărută postum în 1992 la Editura Huma­nitas.

Incitat de lectura acestor articole şi de inspiratele evaluări ale dimensiunii teologice răsăriteane definitorie a personalităţii şi gândirii naeionesciene, în primăvara lui 1995 am petrecut în sala de lectură a Bibliotecii Astra din Sibiu câteva săptămâni de încântare şi jubilaţie teologică şi intelectuală răsfoind în întregime colecţia ziarului Cuvântul şi descoperind cu uimire cele nouă numere ale Predaniei. Sutele de articole de la rubrica „Duminica" din Cuvântul şi cele aproximativ cincizeci de eseuri teologice din Predania îmi ofereau spectacolul unic al unei teologii vii, riguros tradiţionale fără a fi anacronică sau muzeală, aridă sau dulceagă, înecată în păşunism şi sentimentalism ca majoritatea periodicelor teologice şi bisericeşti pe care le cunoşteam sau despre care aflasem de la lecţiile cursului de „Istoria Bisericii Române" (Nici Predania sau Cuvântul, nici numele lui Nae Ionescu nu puteau nicidecum apărea înainte de 1989 în nicio publicaţie teologică sau bisericească supravegheate atent de cenzura regimului comunist. Despre ele am aflat de la intelectuali mireni, în afara facultăţii de teologie). Atunci, în sala de lectură a Astrei, mi a încolţit gândul unui dublu proiect al unei editări anastatice a celor nouă numere ale Predaniei, precum şi al unei publicări integrale a tuturor articolelor apărute la rubrica „Duminica" în paginile Cuvântului. Ambele proiecte se izbeau la acea dată de dificultăţi care mi au impus - din cronică lipsă de timp şi mijloace - amânarea „sine die" a ambelor intenţii. Amânarea avea să se dovedească însă benefică, fiindcă, începând cu 1995, am asistat la o accelerare torenţială a editărilor din Nae Ionescu. În 1996 a apărut sub titlul Între ziaristică şi filosofie o a doua culegere de 133 de articole din Cuvântul (care venea să completeze cele 107 articole din Roza vânturilor) şi tot acum excelenţii şi admirabilii editori Dora Mezdrea şi Marin Diaconu au început să editeze în ritm rapid sub egida Editurilor Anastasia şi Eminescu cele şapte cursuri de metafizică, religie şi logică rămase inedite. Seria editării cursurilor s-a încheiat în 1999 - rotunjind ciclul postrevoluţionar al restituirii operei lui Nae Ionescu - cu publicarea la Editura Roza Vânturilor, sub îngrijirea lui Marin Diaconu şi Dan Zamfirescu, a ultimului curs de Metafizică, 1936-1937. Anul 1937 a fost un an testamentar în viaţa filozofului, ale cărui persoană şi operă cad victimă represiunilor dictaturii carliste, urmată apoi, după interludiul dictaturii antonesciene, de lunga noapte a dictaturii comuniste. Dacă ultimul curs de Metafizică ţinut acum va rămâne testamentul filozofic al lui Nae Ionescu, iar culegerea de articole din Cuvântul publicată acum de Mircea Eliade sub titlul Roza vânturilor avea să rămână un involuntar testament politic, „revista de critică teologică" Predania apărută tot acum se va constitui „ad hoc" într un testament teo­logic. În fine, în 1998 avea să apară ampla crestomaţie realizată de Gabriel Stănescu, Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi, grupând comod într un singur volum câteva zeci din cele mai importante mărturii şi evocări privitoare la viaţa, opera şi gândirea filozofului. Un post scriptum util al acestei crestomaţii îl constituie şi paginile memorabile dedicate lui Nae Ionescu de un adversar politic, dar admirator lucid al acestuia, cum a fost Petre Pandrea în necomplezentele sale Memorii ale unui mandarin valah, recent publicate (Ed. Albatros, 2000).

Toate aceste apariţii, precum şi avansul tehnicilor de reproducere şi multiplicare mi au permis prin publicarea volumului Predania şi un Îndreptar ortodox cu, de şi despre Nae Ionescu teolog, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, 368 p. realizarea unei părţi a proiectului de a l restitui pe Nae Ionescu „teolog nespecialist"² pe o cu totul altă bază decât în 1994-1995. El se prezintă sub forma unui „Îndreptar ortodox cu, de şi despre Nae Ionescu" structurat în patru părţi. Secţiunea I reproduce în ediţie anastatică integrală cele 9 numere apărute în 1937 din Predania. Revistă de critică ortodoxă (director G. Racoveanu), o remarcabilă sinergie românească întru Tradiţie între mireni responsabili şi câţiva remarcabili monahi, clerici şi profesori de teologie, cum au fost excepţionalul muzicolog preotul profesor Ioan D. Petrescu (1884-1970) sau preotul profesor Grigorie Cristes­cu (1895-1961). Secţiunea II oferea o selecţie de 52 de meditaţii şi articole ale lui Nae Ionescu apărute între anii 1920-1938, organizate pe inspirata structură a Îndreptarului ortodox publicat de D.C. Amzăr la Wiesbaden în 1957. Dacă acesta cuprindea 35 de articole, meditaţii şi eseuri (3 din Predania şi 30 din Roza vânturilor precedate „în loc de prefaţă" de două importante articole metodologice din 1938), „îndreptarul" de la Deisis conţine 59 de piese: la cele 32 + 3 din Roza vânturilor am adăugat 9 texte esenţiale din Ideea Europeană (după culegerea lui Dan Ciachir, Suferinţa rasei albe) şi alte 15 articole pe teme teologice din Cuvântul (după culegerea Între ziaristică şi filosofie). Am menţinut structura mare a Îndreptarului din 1957: În loc de prefaţă (devenită Argument); Ştiinţă şi religie (redenumită Apologetică ortodoxă; I. Mântuitorul; II. Biserica, restructurând prin simplificare subdiviziunile secţiunii II. Biserica (în loc de 1. Ortodoxia; 2. Biserică şi Neam; 3. Biserică şi stat;
4. Confesiunile, am preferat: 1. Ortodoxie; 2. Ortodoxie şi Catolicism; 3. Confesiuni şi ecumenism) şi amplificând însă fiecare secţiune şi subsecţiune cu noi articole selectate din antologiile menţionate. Secţiunea III publica o selecţie a principalelor pasaje din lecţia introductivă şi cursurile de metafizică ale lui Nae Ionescu (1919, 1928-1930, 1937), care discută şi argumentează filozofic riguros problemele religioase şi teologice de principiu ale căror soluţionări susţin şi explică opiniile şi judecăţile şi pledoariile cuprinse în articolele sale din Ideea Europeană, Cuvântul şi Predania. Ele sunt indispensabile unei înţelegeri aprofundate a acestora, articolele lui Nae Ionescu nefiind adeseori decât aplicări punctuale în concret ale unei concepţii filozofico teologice extrem de riguros - chiar dacă în mod antinomic şi paradoxal - articulate. În fine, în secţiunea IV reproducea cele mai semnificative evaluări sintetice ale lui Nae Ionescu teologul formulate până acum, încheind grupajul lor cu emoţionanta evocare a figurii „directorului" Predaniei, George Racoveanu, scrisă la moartea acestuia în exil de Mircea Eliade.

Acest „dosar" a vrut să contribuie nu doar la o mai dreaptă preţuire şi înţelegere a teologului filozof şi „nespecialist" care a fost Nae Ionescu (1890-1940), dar şi să servească drept argument consistent pentru o altă istorie, mai dreaptă, a teologiei şi Bisericii Ortodoxe Româneşti, decât „vulgata" oferită astăzi de teologii de specialitate din facultăţile de teologie în manualele lor. Prizonieri ai unei viziuni clericale şi „specializate" despre teologie - după care teolog nu poate fi decât posesorul unei diplome de specialitate, profesorul de şcoală de profil şi cel învestit cu harul hirotoniei -, aceştia şi cei formaţi de ei balansează între un tradiţionalism regresiv rural, istoric sau patriotic, şi un progresism liberal şi ecumenic-globalizant lipsit de „discernământul duhurilor". Ei nu par a fi alarmaţi de faptul că, pe nesimţite, teologia îşi pierde verticalitatea concentrică a Predaniei şi eşuează sub pretextul „sintezelor" într o puzderie de forme de psiho , etno  sau cosmocentrism, tot atâtea reducţii antropocentrice sau cosmocratice secularizate ale Revelaţiei.

Aceste derapaje ar fi putut (şi mai pot) fi uşor evitate dacă clericii şi teologii români de specialitate nu s ar fi lăsat prinşi în mrejele unui „tradiţionalism nedialectic de factură neosămănătoristă " (expresia lui P. Pan­drea) propriu epocii interbelice lăsându se seduşi de mirajele unor „sinteze" etnoteologice riscante ori ale unor pietisme ori ecumenisme facile, şi ar fi luat în schimb aminte la lecţia exemplară a unui filozof ortodox român care declara programatic: „Spre un sistem filozofic cu bază ortodoxă şi o Biserică mândră, dreaptă şi puternică, am mers într o nedesminţită continuitate în toate sforţările noastre" (Cuvântul, 8 noiembrie 1926), şi mărturisea fără ocol: „Preocupările mele lăuntrice, care, o mărturisesc, primează, sunt de altă natură decât politică" (Cuvântul, 24 iulie 1930). Exista şi există - e adevărat - o dificultate în calea unei asemenea receptări. Fire complexă, alcătuită dintr un „complex de antinomii, al căror joc tainic şi număr covârşitor au constituit potenţialul său de viaţă"³, Nae Ionescu nu putea avea decât o existenţă şi concepţie despre viaţă antinomică. Totul însă pe fondul unei duble constante: aversiunea structurală faţă de formele moarte, fără fond, şi evlavia necondiţionată faţă de căsătorie, şcoală, biserică, armată, ţărănime, prietenie⁴. Contradicţiile sale au şocat şi au fascinat deopotrivă la dreapta, la stânga, cât şi la centru, fără deosebire: social de stânga, politic de dreapta, realist mistic în filozofie (metafizică) şi contemplativ eshatologic în religie, Nae Ionescu era „ireductibil în credinţa sa faţă de dogma şi cultul ortodox. Creştin grav, creştin deznădăjduit totuşi: iluminat de credinţă"⁵. Nae Ionescu n a fost „pensionarul nici unui ideal politic sau atitudini spirituale", el a fost - cum arată P. Pandrea - un „căutător al lui Dumnezeu", „n a crezut dintr o dată, L a căutat în mod deliberat", cu o „credinţă torturată în sens pascalian"; în centrul fiinţei sale stă o „dramă creştină", o dramă mistică. „Pe sub vestonul negru croit la München, sau la cel mai mare croitor al Vienei, pe sub cămaşa mătăsoasă de un galben stins, se afla o altă cămaşă, o cămaşă a lui Nessus, care l ardea cumplit, cămaşa lui Hristos". De aceea pe Nae Ionescu nu l au putut înţelege nici „ateii, agnosticii, brutele materialiste, vulgarii, trivialii şi pungaşii din Valahia, care formează echipa majoritară din aşa zisa opinie publică şi au condus ţara de la 1848-1948" şi după, „şi nu vor pricepe nimic absolut nimic din Nae Ionescu nici cei care L au găsit pe Dumnezeu dintr o dată, prin tradiţie, har sau obtuzitate mintală", aceştia din urmă acceptându l pe filozof doar „cu mefienţă, din comoditate socială şi lenevie mintală"⁶. „Cine n a încercat să trăiască sincer Evangheliile nu va înţelege pe Nae Ionescu. Acest filozof a început ca anarho individualist trecut prin Max Stirner, s a liniştit cu Evangheliile şi cu Imitatio Christi, s a înarmat cu Exerciţiile spirituale ale Sfântului Ignaţiu de Loyola, şi (...) s a prefăcut - mintal - ortodox din disperare metafizică", e diagnoza aceluiaşi P. Pandrea⁷ care mai relevă două fapte definitorii: 1. Nae Ionescu s a convertit la Ortodoxia mistică „printr un artificiu logic pascalian, deşi nu vorbea niciodată de trivialul pariu al lui Blaise Pascal", „L a găsit pe Dumnezeu după tipicul lui Blaise Pacal. L a găsit pe Dumnezeu dintr o adâncă evlavie care era în ţesătura sufletului său"⁸; şi 2. complexitatea deconcertantă a personalităţii filozofului se explică printr un cocteil exploziv alcătuit din: anarhism protestatar şi dialectic de tip paulin („vocaţie paulină"), autoritarism şi ordine catolică de tip petrin („educaţie catolică") şi tradiţionalism ortodox de ereditate şi opţiune („ereditate răsăriteană"): „Nae Ionescu nu era prin temperament, fizionomie, caracterologie şi vocaţie un ortodox, un adept al Sfântului Ioan. El era un paulinic, un logician controversat, un protestatar, un îndemoniat din născare, un Saul care a devenit pe drumul Damascului un Pavel. Educaţia müncheneză îi era strict catolică. Prin conştiinţă, naştere şi hotărâre era însă, implacabil, răsăritean"⁹.

Ortodoxia lui Nae Ionescu, arăta precis Mircea Vulcănescu, nu era nostalgic lirică, ci un creştinism eshatologic, liturgic, ascetic şi mistic, metafizic şi asocial, radical şi exclusiv teo­centric, orientat în întregime spre viaţa de dincolo, „aţos, uscat, călugăresc, intransigent şi ţeapăn, neplăcut, dar reconfortant", nutrit din seva autentică a tradiţiei Părinţilor, tare pe poziţiile lui radicale şi realiste. Nae Ionescu a protestat mereu şi a refuzat să accepte confiscarea utilitară, morală şi patriotică, a Bisericii (cu complicitatea slujitorilor ei) de către statul modern. Ortodoxia sa e o Ortodoxie contemplativă şi radical teocentrică şi o trans­cendenţă asocială, de inspiraţie origeniană strict răsăriteană, care vede lumea şi istoria în păcatul căderii din Dumnezeu şi al exteriorităţii faţă de Dumnezeu şi caută mântuirea numai în contemplarea lui Dumnezeu; această ortodoxie nu putea să fie decât opusă ireconciliabil activismului religios occidental de tip augustinian care vede lumea existând aparte de Dumnezeu şi caută mântuirea şi pe Dumnezeu în om şi în lume, încercând realizarea activă a Împărăţiei Lui în istorie.

Viziunea lui Nae Ionescu despre Dumnezeu şi lume e una de tip dialectic (în sens platonic, nereconciliat), ea corelează dialectic planul dramatic al existenţei istorice guvernat de mişcarea generată de drama căderii lumii din Dumnezeu şi a reîntoarcerii sale în El (Origen mai degrabă decât Heraclit), cu planul metafizic senin al esenţei sau Absolutului divin revelat mântuitor în cultul ortodox şi în sfinţenie (Grigorie din Nazianz mai degrabă decât Parmenide). „Nae Ionescu nu era un ideolog; el era un metafizician, adică un om a cărui instanţă de referinţă e în fond Absolutul. Dar nu Absolutul cucerit aşa zicând «de jos în sus» în manieră carteziană (şi tot în manieră carteziană instru­mentalizat ca garant, anume, al feluritelor deducţii), ci un Absolut dezvăluindu se pe sine, oarecum «de sus în jos», în comunitatea de dragoste a Bisericii, ca Dumnezeul Cel Viu al dreptei credinţe. De aici, din acest sâmbure, îi venea desigur toată liniştea lui de făptură bine aşezată în centrul ei şi bine cumpănită din toate părţile. Şi tot de aici îi venea fără îndoială şi toată neliniştea lui de biet om supus tuturor ispitelor (pe măsura propriilor lui fabuloase înzestrări) şi hărţuit de lume din toate părţile"¹⁰.

Drumul de la existenţă la esenţă, de la istorie la ontologie, de la devenire la realitate, de la suferinţă la fericire, omul îl poate face în două feluri, fie devenind el însuşi dumnezeu, suficient lui însuşi, prin magie, creaţie, activism - poziţie imanentistă şi antropocentrică sfârşind în panteism -, fie devenind sfânt prin mântuire cu ajutor de la Dumnezeu, prin contemplaţia şi trăirea Lui ca realul ultim - poziţie transcendentistă şi dualistă sfârşind în teocentrism. E vorba de două soluţii metafizice - metafizica fiind o ontologie antropologică izvorâtă din conştiinţa durerii - care duc la două tipuri fundamental opuse de viaţă spirituală: de o parte tipul metafizic, spiritual, contemplativ şi concret, propriu Antichităţii şi Evului Mediu, de cealaltă parte tipul ştiinţific, vital, utilitar şi abstract, propriu modernităţii; dacă primul tip, teocentric, bipolar, încearcă sublimarea durerii prin depă­şirea individului şi integrarea lui într o unitate superioară, ultimul tip, antropocentric, monopolar, urmăreşte realizarea maximului de fericire pe pământ prin eliminarea durerii (cf. Curs de metafizică 1930-1931).

Aceste două tipuri se reflectă şi în două concepţii radical diferite - concretă sau abstractă - despre iubire şi sfinţenie: mistic contemplativă teistă sau magic activistă-pante­istă. Dacă iubirea e datorată numai lui Dumnezeu şi e o expresie a unirii mistice prin credinţă şi sfinţenie cu Dumnezeu dincolo de lume şi istorie, aflată în inima mântuirii (soteria), identificarea cu semenii, motivată de com pătimire (sympathia) faţă de cei angajaţi împreună cu noi în aceeaşi dramă a căderii şi mântuirii, se realizează prin dăruire şi uitare de sine în comunitatea de iubire care e Biserică şi comunitatea de destin care e neamul. Sursa răului fiind individuaţia, actualizarea căzută a existenţei în exterioritate faţă de Dumnezeu şi real prin cunoaştere („căderea în lume"), mântuirea se realizează prin depăşirea individualităţii, exteriorităţii şi actualizării prin iubire mistică faţă de Dumnezeu dincolo de timp, şi dăruire compătimitoare faţă de comunitate în timp în perspectiva Absolutului. Revers al căderii din virtualul unificat al esenţei în actualul dispersat al existenţei, mântuirea e astfel depăşirea actualităţii dispersate a existenţei în virtualul unificat al esenţei absolute. Drumul către fiinţă al omului, care începe în existenţă ca naufragiu şi suferinţă cu tehnica neliniştirii şi a căutării sinelui nostru autentic, sfârşeşte de fapt dincolo de sine, în acelaşi timp dincolo de istorie: în Dumnezeu şi în istorie, în Biserică şi neam. Sau, cum precis formula M. Eliade în postfaţa sa la Roza vânturilor: „Autenticitatea, fără de care nimic nu e valabil, îţi cere să fii tu însuţi - dar realizând o, te recunoşti dincolo de tine (dragostea, mistica, istoria). Caută te pe tine însuţi - cu sinceritate, cu îndrăzneală - şi vei vedea că tu eşti în altă parte decât tine: te vei găsi sub umbra lui Dumnezeu sau adânc îngropat alături de morţii tăi"¹¹. Nae Ionescu a încercat, prin tot ce a avut mai bun, să fie astfel în acelaşi timp un „servitor al lui Dumnezeu" şi un „servitor al istoriei", mai exact al devenirii istorice adevărate, în Absolut, a neamului său, „un servitor al naţiei"¹².

O privire lucidă nu poate decât să confirme justeţea aserţiunii autorului Gândurilor de­spre Nae Ionescu: „Paradoxurile lui Nae Ionescu sunt de fapt convingerile unui ortodox autentic"¹³, constatare obţinută la capătul unei perspicace şi convingătoare radiografii. Sobrietatea sa, refuzul sentimentalismelor şi patetismelor, detaşarea sa suverană faţă de idolatria faptei, faţă de cultul creaţiei şi mistica operei, cu accentul pus pe realizarea/ virtualizarea interioară, şi pe iradierea pneumatică prin personalitate, iar nu prin opere detaşate de persoană (fie ele şi culturale), accentul socratic şi patristic pus pe pedagogia personalizată (fiecare trebuie să judece totul cu capul său, fiindcă tot ce nu gândeşti cu capul tău nu ţi aparţine, cu condiţia să mergi mereu la izvoare şi temeiuri ultime), sunt tot atâtea semnalmente ale unui spirit profund răsăritean care şi a asumat şi practicat aievea devotamentul proclamat faţă de o Ortodoxie „dură şi pură".

S a spus că „tragedia" lui Nae Ionescu a fost aceea de a şi fi văzut, rând pe rând, „contrazise" şi dezminţite campaniile în favoarea partidului naţional ţărănesc, a restaurării regelui Carol II şi a renaşterii Bisericii de „cele mai josnice caractere care se puteau întâlni la un loc în istoria României": Carol II „nu revenise în ţară pentru o «restaurare» cum sperase Nae Ionescu, ci ca să se umple de bani, cum a şi făcut, jefuind ca în codru şi asasinând vreme de zece ani. Renaşterea ortodoxă pe care o credea posibilă Nae Ionescu în România, ajunsă după prăbuşirea Bisericii din Rusia cea mai importantă ţară ortodoxă din lume, n a fost posibilă cu un patriarh putred şi o ierarhie cu totul inferioară nivelului care i s ar fi cerut"¹⁴. Şi, într adevăr, „ironia cea mai patetică a acelei primăveri 1938 a fost că nimicirea singurei mişcări politice româneşti care lua în serios creştinismul şi Biserica", şi de care Nae Ionescu şi a legat speranţele şi destinul în ultimii ani, „a fost începută sub oblăduirea Patriarhului Miron"¹⁵.

Pe de altă parte, dincolo de orice hagiografii sau denigrări postume, nu trebuie pierdut din vedere nicio clipă faptul că Nae Ionescu era mult prea lucid şi sceptic pentru a mai avea „idealuri" utopice de realizare a Împărăţiei lui Dumnezeu în istorie şi a reedita astfel păcatul „căderii în lume", pe care l teoretizase în metafizica sa. Trebuie admis însă că în ultimii ani (după 1938) a trecut printr o ultimă „ispită", care, acceptată, echivala cu o veritabilă sinucidere metafizică, remarcabil diagnosticată de Dan Ciachir: „În ultimele luni din viaţa lui Nae Ionescu, în fiinţa lui s a dat o cumplită bătălie între mistică şi cultură" - fiindcă voia să şi scrie opera şi să sfârşească „autor" - „respectiv, între mistică şi istorie" - fiindcă, dacă nu murea pe 15 martie 1940, ar fi devenit poate prim ministru. „Numai harul lui Dumnezeu a făcut ca prin moartea lui Nae să triumfe credinţa asupra istoriei. Problema lui nu era ideologică, ci ontologică"¹⁶. A murit însă ca filozof ortodox şi teolog „nespecialist", nu fără a rodi în alţii, într o întreagă generaţie, şi, mai ales, nu înainte de a ne fi lăsat în Predania un ultim testament, teologic, profund ortodox, şi o filozofie dialectică şi antinomică, realistă şi concretă¹⁷, profund ortodoxă şi ea. Riguros teocentrică şi verti­calistă, această filozofie este un „îndreptar ortodox" sigur şi un antidot tradiţional indispensabil şi profund actual atât al pseudo sintezelor teologico politice, cât şi al nivelărilor şi omogenizărilor abstracte şi ficţionale ale unei civilizaţii primejdioase pentru umanitatea omului tocmai prin imitaţia perversă, în orizontala închisă în sine a lumii, a mirabilei Vir­tualităţi divine.

1 Text adaptat după prefaţa cu acelaşi titlu din vol. Predania şi un Îndreptar ortodox cu, de şi despre Nae Ionescu teolog, antologie prefaţată şi realizată de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2001.

2 Cea de-a doua parte a fost realizată prin publicarea doi ani mai târziu a volumului cuprinzând monumentala ediţie a Dorei Mezdrea: Nae Ionescu, Teologia. Integrala publicisticii religioase, Deisis, Sibiu, 2003, 664 p. Aceleiaşi neobosite cercetătoare i se datorează o exemplară şi exhaustivă biografie în patru volume însumând 2400 de pagini: Dora Mezdrea, Nae Ionescu. Biografia, 2000-2005.

3 „Putere logică, dialectică, şi totuşi un anume lirism de fond; filiaţii şi vizări metafizice, şi totuşi apreciind viaţa de societate; un oarecare dogmatism de ultime rezerve, de mari certitudini, şi totuşi un relativism de o rară capacitate de mlădiere; tenacitate şi subtilitate sau intransigenţă şi abilitate tactică; îndrăzneală neobişnuită şi modestie dusă uneori până la un tulburător anonimat; păgânism şi ascetism, ceva de om de Renaştere şi totuşi ceva de cruciat; om de societate, uneori chiar de viaţă mondenă, şi totuşi simţind o singurătate ultimă, pe care credem că a încercat o la răstimpuri; optimism şi totuşi o bună dispoziţie care câteodată se hrănea din melancolii; preocupat de viitor şi totuşi istoricist în chip organic şi deliberat; universal ca om, fiind interesant şi sugerând adesea simpatii chiar în taberele cele mai adverse, şi totuşi autohtonizant; ceva nefixat, de «neglijenţă» care e a vieţii însăşi şi de formulă veşnic deschisă, şi totuşi posedând anume stele polare; degajare, dacă nu dispreţ pentru erudiţie, şi totuşi având o informaţie pătrunzătoare mai în toate domeniile; simţul momentului, dar nu «impresionist»; liric, dar contra oricărui melodramatism şi «schwärmerei»; istoricist dar nu evoluţionist; iubitor al preciziei, al faptului conturat şi just depistat, şi totuşi antipozitivist; om de teorie, artist, şi totuşi având bucuria şi aptitudinea organizării, a gospodăriei... iată numai o parte din aspectele, coardele şi ecourile acestei personalităţi. Desigur, unele din aceste antinomii se pot reduce la unitate, altele îşi condiţionează reciproc termenii şi toate s ar putea ierarhiza până la un punct. Dar enigma rămâne, şi aceasta era Nae Ionescu. Atâtea forţe diferite, unele contradictorii, nu formau o unitate existenţială atât de organică şi de strâns structurată, dar în acelaşi timp suplă şi degajată, decât prin arta de viaţă a purtătorului lor. Sunt oameni complicaţi, adeseori supărător de complicaţi, dar fără a fi deloc complecşi. Şi oricât ar părea de ciudat, sunt uneori chiar oameni complecşi fără a fi complicaţi. Nae Ionescu era însă şi una şi alta. Şi aici e una din pricinile aerului şi haloului de mister şi de excelare ca exemplar uman care au caracterizat apariţia şi istoria lui",
V. Băncilă, „Nae Ionescu" [1940], în: Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi, crestomaţie de Gabriel Stă­nescu, Criterion Publishing Co, Inc., Bucureşti, 1998, pp. 46-47.

4 P. Pandrea, Memoriile mandarinului valah, Ed. Albatros, Bucureşti, 2000, pp. 568, 526.

5 Maruca Cantacuzino, „Silhouette", în: Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi..., p. 100.

6 P. Pandrea, Memoriile mandarinului valah..., p. 523.

7 P. Pandrea, Memoriile mandarinului valah..., p. 434.

8 P. Pandrea, Memoriile mandarinului valah..., pp. 523-524, 525.

9 P. Pandrea, Memoriile mandarinului valah..., p. 524.

10 Mihai Şora, Dilema, nr. 129, 30 iunie - 6 iulie 1995; după: Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi...,
pp. 367-368.

11 Roza vânturilor, 1937, p. 444, şi Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi..., p. 143.

12 Vasile Băncilă, „Nae Ionescu", 1940; după: Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi..., p. 50.

13 Dan Ciachir, Gânduri despre Nae Ionescu [1989-1993], Institutul European, Iaşi, 1994, p. 27.

14 Cf. H. Stamatu, „Roza vânturilor 1937-1982", Cuvântul românesc, Hamilton (Canada), august 1982, în Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi..., p. 341, 343.

15 M. Eliade, Memorii, vol. II, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 27. Despre conflictul între Nae Ionescu şi Patriarhul Miron şi răzbunarea lui iconografică nedemnă pe singurul filozof ortodox al epocii, cf. mai jos M. Vulcănescu, pp. 349-350.

16 Gânduri despre Nae Ionescu..., p. 66.

17 Îmi propun să demonstrez cu alt prilej două teze care pot fi riguros documentate: 1. geneza filozofiei or­todoxe naeionesciene în etapa sa müncheneză în dialog critic cu filozofia catolică a lui Max Scheler (înainte de convertirea acestuia la panteism şi sociologism) şi 2. afinităţile de structură cu filozofia antinomică a consubstanţialităţii formulată de părintele Pavel A. Florenski (1886-1937) - matematician şi logician şi el - în Stâlpul şi temelia Adevărului (1914; trad. germană fragmentară în 1926).

IOAN I. ICĂ JR.