Catedrala din vis

Aurel Sasu

Purtat din loc în loc, ani de zile, ca duhul unor moaşte, prin Bucureştiul bolnav de eretism politicianist, gândul Catedralei Neamului şi-a găsit, în sfârşit un liman de linişte. N-a fost niciodată mai plin de teroarea neputinţei şi de fervoarea triumfului lăuntric acest vis frumos al faptei monumentale şi al transfigurării istorice. Fiindcă o Catedrală e ceea ce vom fi, nu ceea ce suntem. Oricât de inospitalier timpul, oricât de ostile vremurile şi oricât de frivolă relaţia noastră cu frenezia devenirii, cu proiecţia în universal şi cu proximitatea gestului eroic. Nu ne putem împlini ideea de destin, nici prin celebrarea umilinţei, nici prin lirica perpetuare în anonimat, nici prin rămânerea indefinită sub puterea de stigmat a fragmentarului şi a imediatului acestei lumi. Dacă e să gândim o morală nouă, aceasta nu poate fi decât voinţa ascensională (obsesia lui Cioran), înscrierea în condiţia definitivă a lucrurilor şi provocarea eternităţii printr-o orgolioasă utopie a dictaturii creatoare. Nu putem rămâne, la nesfârşit, încremeniţi în refuzul de a înţelege naţiunea ca intensitate şi de a accepta, ca stare de normalitate, hegemonia spiritului. Altfel, excesul ideologic şi sterilitatea idealului de împrumut vor ucide şi ultimele eforturi de emancipare de sub teroarea propriilor noastre îndoieli. Cineva sugera Bisericii Ortodoxe să construiască, în locul Catedralei, un spital (putea fi pod, uzină, hotel, autostradă sau muzeu, toate sunt la fel de necesare!). Omul nu-şi dădea seama că tragedia societăţii româneşti nu este boala, ci neputinţa vindecării. Acea vindecare egală cu „îngroparea în cer", înfrângerea timpului şi a nesfârşitei nopţi din noi. Fiindcă practicăm, de peste două decenii, cu cinism, metafizica nimicului şi o transformăm, prin siluirea cuvintelor, într-o realitate tristă a resemnării în iluzie şi a dispreţului faţă de noi înşine. Catedrala Neamului poate fi, în sfârşit, clipa durabilă a ceasului solemn, dincolo de retorica iritat-pamfletară a comentariilor din media. Articolele, reproduse în continuare, vorbesc tocmai despre această nevoie a recuperării sentimentului de grandoare şi despre curajul întemeierii unui cult al totului auroral.

Economia gratuitului

Vrei monumente, adică, în fond, obiecte de lux, mi se obiectează, însă nouă ne trebuie întâi lucruri folositoare, interesând bunăstarea obştească. Iată o eroare capitală! Esenţial pentru cetăţeanul civilizat este monumentul care vorbeşte spiritului, restul cade pe planul al doilea. O Catedrală superbă susţine mai mult viaţa decât untul şi cărnurile într-un pustiu urât. Şi apoi, sunt în circulaţie nişte idei de economie politică foarte contestabile.

Dacă aş fi pus să reconstruiesc Bucureştii sau alt oraş, eu aş face aşa. Aş ridica o gară imensă din blocuri de piatră, cu săli şi coridoare ornate cu basoreliefuri, cu pilaştri de marmuri colorate, cu o faţadă în stil clasic gigant, în faţă cu o piaţă nemăsurată într-un careu de construcţii susţinute la bază de un portic. Ceas monumental undeva în fronton, fântână cu jocuri multiple la mijloc şi grupuri statuare. Fiind vorba de un dom al locomoţiunii n-ar strica, de asemeni, ca pe laturile pieţii dioscurii să răsară cu caii lor.

Aş ridica, în două puncte ale oraşului, două mari foruri, unul patrulater, să zicem, şi altul rotund, forul Traian şi forul Decebal, cu statuile respectivilor numeni ancestrali în mijloc, posibil cu copia columnei lui Traian. Laturile forurilor, de mai multe caturi, ar forma un peristil.

Aş tăia o piaţă nemăsurată, mărginită de un pătrat de clădiri masive în stil sever şi alb, o piaţă care să pară mereu goală din pricina dimensiunii. Astfel de spaţii, încadrate în construcţii solemne, deşteaptă în suflet un mare sentiment de durabilitate umană. În mijloc aş putea aduna trofeul de la Adamclisi. M-aş simţi obligat ca pe undeva, în altă piaţă, să înalţ un obelisc, un arc de triumf, în fine, un astfel de monument măreţ.

Aş ridica un vast bloc de construcţii în patrulater ca Luvrul sau în lung, cu multe caturi şi profil clasic, cu săli egale şi lungi, dând la infinit una în alta.

Aş construi de-a lungul unei străzi întregi, pe o latură sau două, un soi de Loggia dei Lauzi, adică de portic larg, ai cărui pereţi să servească pentru afrescuri şi pe ale cărei prispe, între pilaştri, să se aşeze statui.

Aş construi, de altfel, străzi centrale întregi concepute ca un singur monument arhitectonic, un adevărat decor de teatru de Renaştere.

Aş simţi nevoia neapărată a două mari Catedrale, ale căror turnuri şi clopotniţe să stăpânească oraşul.

N-aş uita palatul comunal, pe care l-aş înţelege impunător, cu un turn cel puţin cât acela al palatului comunal din Florenţa, cu săli şi anticamere mari care să poată primi pe pereţi picturi şi tapiţerii.

Aş dori un turn izolat undeva, măcar ca roşul Campanile din Veneţia sau turnul Eiffel, care să domine regiunea până în depărtări.

Visez un mare claustru lângă o biserică, cu chiostro mare şi chiostro mic, mânăstire fastuoasă cu celule pe care le-aş oferi scriitorilor şi artiştilor spre a trăi când vor în comun, ca într-o abaţie profană.

Pe o promenadă largă, aş înşira, de o parte şi de alta, în procesiune, aşa cum ies din negura vremurilor şi a cronicilor, în bronz şi marmură, domnii şi domniţele. Pe războinici i-aş pune poate călări în şir ca pe o unitate de cavalerie de fier la nivel înalt. Asia şi antichitatea cunoşteau marele efect artistic al masării statuilor, al popoarelor de simulacre.

Poate aş obliga fiecare promoţie a Şcoalei de Arhitectură să ridice anual, ajutată de tinerii şcolari, câte un turn ori construcţie cu ascuţiş spre cer. Operele mai multor generaţii s-ar profila pe cer din depărtare ca fortăreţele medievalei Bologna.

Aş face multe (Constanţa aş fi înălţat-o toată în stil doric), însă ghicesc zâmbetul celui ce citeşte: fantezii poetice! Nu neg că sunt fantezii (deşi aceste utopii sunt realităţi în altă parte), cer să se intuiască spiritul reveriei. Desigur că se va zice: foarte bine, dar la ce slujesc toate acestea?

Un monument artistic conştiincios şi solid slujeşte la orice. În Sfântul Petru sunt ascensoare, vechile donjoane s-au prefăcut în muzee. În gara prea vastă vor intra magazine, birouri, cinematografe, restaurante; în foruri, prăvălii, cofetării, în masivele arhitectonice ar încăpea muzeele naţionale, în alte clădiri, instituţii, clinici. Străzile construite integral s-ar vinde şi închiria. Pe pieţe se pot întinde mesele cafenelelor ca în Piaţa San Marco din Veneţia. Chiar turnul absurd e util pentru observaţii, pentru vizionarea perspectivei. Plătim doar spre a ne urca în turnul Eiffel sau în clopotniţa veneţiană. Toate piesele de mai sus sunt elementele oraşului artistic, organic.

Dar este o utilitate mai mare, aceea inerentă frumosului recunoscut. Pentru Rafael şi Michelangelo, lumea merge în Italia, pentru tablourile Luvrului şi pentru Versailles, lumea călătoreşte în Franţa. Risipa imputată lui Ludovic al XIV-lea este, azi, un izvor de câştig şi prestigiu pentru Franţa. Până mai deunăzi, Italia scotea o mare parte din bugetul său din venituri turistice. Omul din univers ocoleşte ţările fără monumente, fără fenomene constructive. Dorim să vedem New Yorkul nu pentru viaţa lui comercială, ci pentru babilonia lui arhitectonică de o factură foarte clasică, în fond, însă la dimensiuni nebune. Nu pădurile din Liberia mă atrag, ci templele de pe Gange. Nu ştiu cât scoate Egiptul din orez şi bumbac, dar sunt încredinţat că obţine nu puţin de pe urma piramidelor şi sfinxului.

Monumente, monumente! Acesta e strigătul românului de mâine. La o parte cu modestia şi bunul simţ, cu prudenţa aşa-zisă economică. Un om zăpăcit se împrumută şi ridică un palat, n-are cu ce plăti şi pierde palatul, însă acesta e o realitate care rămâne. Popoarele nu dau niciodată faliment, tot ce construiesc e un câştig, orice codire e o pierdere. Melcul e un gram de carne, care lasă o adevărată pagodă. Să presărăm şi noi lumea cu cochiliile noastre: piramide, obeliscuri, columne, arcuri de triumf, foruri şi palate.

G. Călinescu

Ecoul, anul II, nr. 244, 24 august 1944, p. 1; 3.

* ^* *

O Catedrală a poporului

Într-adevăr, aş ridica la noi, în România, în „Bucureştiul viitor", de care vorbea d. G. Călinescu în articolul d-sale, publicat în Ecoul, pe data de 24 august a. c., Economia gratuitului, un lăcaş care, la primul aspect, n-ar avea o oportunitate practică imediată şi, totuşi, ar fi o revelaţie spirituală cum o numesc, de depăşire a graniţelor umane individualiste, cât şi cele îngust naţionale în domeniul reconstrucţiei de mâine.

Aş înălţa o catedrală măreaţă care să aibă - lăsând la o parte modestia şi discuţiile zadarnice, - însuşirea de a fi, deocamdată, cea mai impunătoare în acest gen, să aibă, cu alte cuvinte, dimensiunile care să întreacă orice construcţie ortodoxă cunoscută în lume.

Rostul ei „practic" îl găsesc bine definit. Între altele:

1. - Să fie un lăcaş uriaş al poporului.

2. - Să fie folosită, la subsol, ca „Osuar" pentru eroii de elită ai neamului, căzuţi în războiul pentru o Românie liberă şi puternică.

3. - Să fie cripta „patriarhală", căci locurile de veci ale Înalţilor Prelaţi trebuiesc, în viitor, căutate (Patriarhia actuală nemaiavând loc suficient).

Catedrala să posede turle uriaşe (în care să te urci cu un ascensor cilindric) şi să ai sub ochi priveliştea panoramică şi dominatoare a oraşului, priveliştea depărtărilor, zărilor, a câmpurilor pe care ţăranul ară.

Să imprime, prin înălţimea ei, deci caracterul de dominaţie, de priveghere.

Undele clopotelor (electrice, dirijate pe un tablou în altar) să zvonească, tuturor şi fiecăruia, dumnezeiasca chemare la reculegere a tuturor credincioşilor de orice confesie.

Stilul românesc, eventual un stil nou - cu o simplitate aparte, dar cu o caracteristică cunoscută.

Turlele de care vorbeam, pe cât posibil de o înălţime la care nu s-a ajuns - cu acoperişul de învelitoare arămită şi cu silueta unor cruci vizibile de la o mare depărtare; totul într-o dimensiune proporţionată, regulile de simetrie etc.

Să aibă o intrare triplă monumentală, cu uşi de stejar grele, dăltuite.

O scară de marmură albă, cu trepte multe, să conducă la această intrare. Urcarea spre biserică, pe lângă aspectul grandios pe care-l prezintă, pregăteşte pe credincios spre scopul către care se îndreaptă.

Interiorul pardosit cu dale din marmură albă, încadrat de mai multe rânduri de loji suprapuse până la galerie.

Astfel, capacitatea care, pe lângă parter (naos şi pronaos), să cuprindă câteva mii de suflete. Şi toate aceste loji, sprijinite pe stâlpi de marmoră împletită, cu elemente din splendoarea brâncovenească, cu bolţi, arcade şi firide dantelate, toate urmărind să exprime îndemânarea meşterilor noştri.

Lărgimea şi deschizăturile bolţilor acestor arcuri să nască, prin întrunirea marilor lor dimensiuni, admiraţia posibilităţilor şi îndrăzneala calculului minţii omeneşti, a constructorului.

Pictorii noştri de specialitate - căci aş dori să fie o realizare românească - să creeze o frescă, frescă ce va purta mândria semnăturii lor de-a lungul veacurilor...

Un alt element important este sonoritatea, care, eventual, să permită şi folosirea difuzoarelor cu sunete cristaline.

Profunzimea vocii omeneşti amplificate, contopindu-se cu ecoul bolţilor, vor avea efectul cuvenit atunci când va fi făcută Sf. Taină a slujbei duhovniceşti, ruga dascălului, răspunsul corului... vor avea darul să-l cuprindă pe ascultător, să-l subjuge, să-l ridice...

Sculptorii să-şi arate măsura: să cioplească în stejar masiv strane care vor înconjura pereţii de jur împrejur.

În afară, pe pereţii exteriori, panouri uriaşe în marmoră albă, reprezentând scene din viaţa biblică şi sfinţi pe dimensiuni mari în linii stilizate, încadrând geamurile până la înălţimea streaşinei.

La locul respectiv, amvonul să-şi aibe cuvântul.

Jilţurile prelaţilor şi regilor, împodobite cu purpură şi aur caută să-şi impună prezenţa lor.

Altarul, cu cizelări artistice, să trezească splendoarea execuţiei lui, să fie operă captivantă.

Vitrouri - unele colorate cu chipul sfinţilor - vor lăsa lumina zilei să viziteze interiorul.

Şi peste toate acestea, cădelniţe felurite, policandre de sute de kilograme, răsfrâng, prin cristalele lor ferecate în metal, o lumină tainică şi caldă, care învăluie întreg ansamblul, aşternându-se domoală.

Încălzirea prin calorifer. Întocmai cum turnul Eiffel marchează Franţa (Parisul), iar piramidele, Sfinxul, sunt exponenţi ai Egiptului, tot aşa această Catedrală pe care o întrezăresc ca un real monument din lumea creştină ortodoxă, pe lângă războiul acesta, să fie cea mai importantă realizare, la noi, în prima jumătate a secolului al XX-lea, în acest domeniu.

Eveniment care să reprezinte lumii întregi prezenţa României (a Bucureştiului) în orice clipă.

Dacă biserici numeroase supravieţuiesc de sute de ani, atunci azi, când arhitectura şi construcţia modernă au la îndemână, puse de ştiinţă, mijloace tehnice şi elemente corespunzătoare scopurilor necesare, cred că o duraţie armată a acestei realizări uriaşe, pe bună dreptate, îşi va însuşi nemurirea - rezultat al ambiţiunilor şi posibilităţilor noastre.

Pe lângă această realizare gigantică, după cum ne apare deocamdată nouă celor de aici, azi, ca o completare necesară a cadrului, aş dispune ca, pe trei laturi ale unui dreptunghi de mari proporţii, în interiorul căruia se va găsi Catedrala, să se ridice, în genul chiliilor de la mănăstirea Horez, cu mai multe etaje, cu pridvoare spre interiorul curţii următoarele dependinţe: încăperile scaunului Metropolitan, locul adunării Sinodului, a Şcoalei de Teologi, Şcoala de cântăreţi, tipografia religioasă, Banca Preoţească, ateliere de confecţionarea obiectelor religioase (iconării), magazine de articole bisericeşti etc.

Poate o industrie specifică monahicească, care să-şi creeze, astfel, o autoritate în materie şi ceva venituri etc.

O plantaţie de pomi, pe alei executate de grădinari specialişti, cu figuri geometrice, plane de gazon verde.

Aş îndrăzni să mă văd chiar la târnosirea acestei grandioase opere româneşti, evident, mergând tot pe conduita viziunii... feţe bisericeşti adunate de prin toate colţurile lumii, conducători de destine, glorii recunoscute, celebrităţi luând parte (repetiţia, deci, a Sf. Mănăstiri Curtea de Argeş, după cum ne încredinţează trecutul legendar).

Desigur că n-am omis nici faptul că o asemenea realizare de proporţii necesită şi cheltuieli sau mai degrabă sforţări tot aşa de uriaşe.

Mă gândeam atunci - nemaifiind vorba de război - în loc de impozitul excepţional de acum să existe, în acelaşi mod obligatoriu, o contribuţie tot sub forma unui timbru, însă cu efigia relevaţiei acestei Catedrale. Acest impozit excepţional, desigur, ceva mai redus, cred că n-ar întâlni nici un fel de obiecţiuni, când s-ar percepe şi evidenţa lui s-ar justifica, periodic, prin manopera şi realizările obţinute.

De asemenea, tineretul şi-ar presta munca de folos obştesc tot în cadrul acestei construcţii, sforţări sistematice, folosindu-se ca mână de lucru etc.

Sunt, desigur, multe soluţii care ar completa proiectul de mai sus dar nu este momentul.

Astfel, trecând peste formula modestiei, să ne ridicăm în pragul civilizaţiei de mâine a lumii viitoare cu un monument de înălţare sufletească, realizat cu asentimentul întregului popor.

Radu Bogdan Mumuianu

Tribuna poporului, anul III, nr. 104, 6 ianuarie 1945, p. 1; 3.

AUREL SASU