Exarhatul Bulgar

Alexandru Racu

Creştinaţi în 864-865 de către fraţii Chiril şi Metodie din Tesalonic, bulgarii au beneficiat încă de timpuriu de independenţă ecleziastică în raport cu Patriarhia din Constantinopol. Utilizând limba slavonă (a cărei canonicitate a fost confirmată de sinoadele locale de la Split din anii 925 şi 1061) în slujbele bisericeşti şi păstoriţi fiind de păstori care aparţineau propriei lor etnii, bulgarii se integrau astfel în vechea tradiţie bizantină, respectuoasă faţă de particularitatea şi independenţa unei naţiuni convertite. Mai mult chiar, la începutul secolului zece, biserica bulgară va deveni prima patriarhie ortodoxă slavă. Dar aşa cum am menţionat şi într-un articol precedent, deşi în prima perioadă de după cucerirea otomană vechiul sistem bizantin a rămas în funcţie, sfârşitul secolului XVIII va aduce schimbări dramatice, dată fiind capturarea Patriarhiei din Constantinopol de către ideologia panelenică secretată de mediile fanariote. Astfel, la un an după desfiinţarea patriarhiei sârbe de la Peč, în 1767, îşi va înceta existenţa şi Arhiepiscopia autonomă bulgară de la Ohrid. La fel ca şi sârbilor, bulgarilor li se va impune o ierarhie alogenă, grecească, care va eleniza nu doar liturghia şi cărţile de cult, ci şi sistemul educaţional din teritoriile bulgare.

Consecinţa acestor schimbări, a fost, ca şi în alte cazuri, faptul că naţionalismul bulgar, care se va naşte în această perioadă, se va defini nu doar printr-o componentă anti-turcească, ci şi prin una virulent anti-grecească. Documentele vremii reflectă această stare de spirit resentimentară a bulgarilor, grecii fiind definiţi în preajma anilor 1860 de către pulicaţiile naţionaliste bulgare drept „mâncători de stârvuri şi sugători de sânge... fanarioţi blestemaţi şi cruzi, care ne blesteamă şi ne interzic să vorbim bulgara, ne dau foc la şcoli şi la străvechi cărţi bulgare, ne persecută învăţătorii, ne dau pe mâna turcilor!"¹.

Însă oprimarea ecleziastică grecească, departe de a-şi atinge scopurile, va acţiona dimpotrivă ca un catalist ce va accelera dezvoltarea conştiinţei naţionale bulgare. Astfel, în introducerea Istoriei Slavilor Bulgari, redactată în 1762 de monahul Paisie de la Hilandar, părintele fondator al naţionalismului bulgar, acesta îşi admonestează compatrioţii care se ruşinează de propria lor etnie şi limbă, aducându-le aminte de forţa şi măreţia regatului bulgar medieval. Pentru părintele Paisie, „bulgarii au fost cei mai de seamă dintre slavi". Alături de pedagogia emancipatoare făcută prin istorie, Paisie se angajează şi în schiţarea unui portret antropologic al bulgarului care anticipează tezele de mai târziu ale slavofilismului rusesc, privitoare la natura teoforă a mujicului rus. Socotit a fi sărac întru ale cugetării de către arogantul grec, bulgarul este pentru părintele Paisie, dimpotrivă, posesorul unui suflet eminamente creştin, opus intelectualismului grecesc. „Bulgarii smeriţi la cuget", subliniază părintele Paisie, sunt ospitalieri şi fac milostenie cu toţi nevoiaşii, „în timp ce înţelepţii şi cultivaţii greci nu fac niciodată astfel, ci iau de la cei smeriţi la cuget şi-i jefuiesc"². Tezele lui Paisie vor evolua din ce în ce mai mult în secolul XIX către o formă de misticism naţional ortodox care, potrivit lui Jean Mousset, se va dovedi a fi cel mai intens şi cel mai violent din Balcanii de secol XIX. „Nimic nu e mai frumos decât a fi bulgar", afirma în 1851 un învăţător bulgar din Veles.

Susţinută de contribuţiile generoase ale negustorilor bulgari, o vastă reţea de şcoli seculare se va dezvolta pe teritoriul bulgar în prima jumătate a secolului XIX. Mai mult decât atât, naţionalismul bulgar va căpăta o componentă vădit seculară, fapt reflectat şi de afirmaţiile primului profesor bulgar de la prima şcoală seculară bulgară, deschisă în 1835 la Gabrovo. Acesta, un monah pe nume Neofit, de la mănăstirea Sfântul Ioan de la Rila, se dovedeşte a fi mai degrabă ataşat iluminismului naţional decât vocaţiei apostolice sau anahoretice: „construiţi mai întâi şcoli", afirmă acesta „şi apoi biserici şi mănăstiri. Publicaţi în bulgară mai întâi cărţile şcolare indispensabile, şi apoi Noul şi Vechiul Testament. Pentru că la nevoie, ne putem ruga lui Dumnezeu pe câmp, în pustie sau acasă, în timp ce instruirea şcolară nu se va face nici în pădure, nici în pustie, ci doar în şcoală"³.

Însă dincolo de dezvoltarea sistemului secular de învăţământ în limba bulgară, agenda naţionalistă bulgară are ca principal element biserica, unde se vrea reintroducerea limbii slavone şi îndepărtarea ierarhiei greceşti. Ca atare, în teritoriu vor începe o serie de rebeliuni populare împotriva ierarhiei elene, completate de o serie de petiţii adresate Patriarhiei din Constantinopol de către clerul bulgar, pentru numirea de episcopi bulgari şi pentru dreptul bisericii bulgare de a avea propriul ei reprezentant pe lângă Înalta Poartă. Pentru prima dată, unitatea millet-ului ortodox era contestată în interiorul Imperiului Otoman, fapt care contravenea atât canoanelor Bisericii, cât şi principiilor de drept ale statului otoman care nu recunoştea comunităţi etnice, ci doar comunităţi religioase. Până acum, mişcările centrifuge în raport cu Patriarhia din Constantinopol erau consecinţe ale formării de noi state naţionale, ca în cazul Serbiei şi a noii Republici Elene. Evident, toate aceste măsuri vor întâlni opoziţia Patriarhiei care va recurge chiar la arestarea diferitor clerici bulgari. După războiul Crimeii, conflictul se va intensifica şi va duce inclusiv la implicarea de terţe părţi. Profitând de scandalul intra-ortodox şi spre disperarea ruşilor care la ora respectivă erau pe deplin angajaţi la înfăptuirea idealului panslavist, se va dezvolta în Bulgaria un puternic prozelitism catolic şi protestant, cel dintâi dovedindu-se a fi cel mai eficace. Astfel, în 1859, credincioşii unei eparhii bulgare îşi exprimau disperarea printr-o petiţie adresată Papei Pius al IX-lea, petiţie care debuta cu următoarea frază: „Noi, subsemnaţii, rezidenţi ai episcopiei de Polyanino, deşi fără tragere de inimă şi cu profundă şi inexprimabilă confuzie în sufletele noastre, ne vedem nevoiţi să admitem public că Biserica noastră Ortodoxă de Răsărit a ajuns într-o stare lamentabilă de nedescris". Petiţionarii se plângeau de episcopii lor greci, pe care îi caracterizau drept „o grea povară şi o plagă pentru turma creştină", în special de fostul lor episcop Meletie, socotit a fi „lup în piele de oaie". Petiţionarii concluzionau prin următoarea rezoluţie: „Pentru a ne păstra credinţa întreagă şi neîntinată, aşa cum am primit-o de la înaintaşii noştri, şi pentru a ne păstra pe noi înşine în faţa corupţiei clerului grec, - am decis în chip ferm să renunţăm la ea (la credinţă) şi să declarăm că suntem gata să recunoaştem pe Sanctitatea Sa, Papa Pius al IX-lea, drept conducător religios al nostru". Bulgarii cereau în schimb dreptul de a-şi păstra datinile şi sărbătorile religioase, precum şi dreptul de a avea episcopi bulgari şi de a folosi limba slavonă în Biserică⁴.

Confruntată cu o astfel de situaţie, Patriarhia începe să-şi dea seama că situaţia e pe cale să iasă de sub control şi, ca atare, trece la negocieri. Deja, în 1860, se estimează că şaizeci de mii de bulgari şi macedoneni trecuseră la uniaţie. Mai mult decât atât, şantajul bulgarilor a reuşit să-i determine pe ruşi, speriaţi de posibilitatea unei apostazii generalizate, să le acorde sprijin deplin în conflictul cu biserica greacă. Văzând că şantajul funcţionează, bulgarii îşi vor radicaliza de acum înainte cererile, mergând, după cum se va vedea, până la solicitarea înfiinţării unei biserici bulgare în absenţa unui stat bulgar. După cum am subliniat, la vremea respectivă Bulgaria nu-şi obţinuse încă independenţa de stat şi ca atare, nu putea profita de prevederile canonului care recomanda suprapunerea organizării bisericeşti pe organizarea politică. Însă dincolo de acest aspect, cert este că instrumentarea religiei în scopuri politice confirmă tendinţele seculare ale naţionalismului bulgar, aşa cum au fost subliniate şi mai sus în cazul priorităţii pe care chiar feţele bisericeşti o acordau educaţiei seculare în raport cu cea religioasă. Deşi aceste aspecte nu sunt universal valabile, majoritatea clericilor bulgari respingând ferm soluţia uniaţiei, putem da totuşi unele exemple privitoare la cât de departe pot merge astfel de atitudini. Astfel, spre sfârşitul veacului al XIX-lea, când lupta între cele două biserici continua încă în Tracia şi Macedonia (regiuni care nu intraseră în componenţa statului bulgar, format la 1878 prin tratatul de la San Stefano), o revistă bulgară afirma chiar necesitatea ca bulgarii să se întoarcă la credinţa bogomilă a strămoşilor lor care, chipurile, s-ar fi potrivit mult mai bine cu firea bulgarilor decât ortodoxia constantinopolitană.

Începând cu 1860, petiţiile bulgare vor începe să se adreseze direct Sultanului, acestuia cerându-i-se să confirme oficial revoluţia eclezială bulgară. În acelaşi an, în ciuda faptului că era dispus să slujească în slavonă, pe care o cunoştea, episcopul grec de Ohrid va fi respins de către credincioşii care afirmau că nu mai vor să vadă picior de episcop grec prin preajmă, dat fiind faptul că prea mult timp aceştia „le-au supt sângele"⁵. Pe fondul situaţiei tot mai tensionate, enciclica Patriarhului Ecumenic de la sfârşitul acelui an afirma că „lumea ortodoxă este martoră astăzi, o spunem cu mare frică şi cu durere amară, a rezultatului tragic şi fatal al unei lucrări a lui Satan, tatăl răului, menită să ducă la pierzania multor suflete de creştini". Asaltat de efectul dizolvant din punct de vedere eclezial al naţionalismului, patriarhul reafirma că biserica este, fără nicio distincţie etnică, mama tuturor ortodocşilor⁶.

Însă era prea târziu. În anii care au urmat, repetatele concesii făcute de către Patriarhia din Constantinopol şi repetatele negocieri mediate de către ambasadorul rus sau de către Sultan s-au dovedit a fi de prisos. Dacă iniţial Patriarhia a acceptat dreptul bulgarilor de a sluji şi a învăţa în limba lor şi de a avea episcopi de naţionalitate bulgară, cea din urmă ofertă, făcută în 1867, le oferea bulgarilor dreptul la o biserică autonomă sub forma unui Exarhat, cu propriul sinod, ba chiar cu posibilitatea prevăzută ca Patriarhul ecumenic să fie bulgar. Limitat la Nord de Dunăre, la Sud de Balcani, la Vest de Serbia şi la Est de Marea Neagră, Exarhatul bulgar nu cuprindea însă Macedonia şi Tracia. Aparent, Patriarhia nu putea să ofere mai mult, însă pentru bulgari nu era îndeajuns de mult. Între timp, în teritoriu situaţia devenise haotică, populaţia îndepărtând forţat episcopatul grec care nu mai avea de facto nicio autoritate. În cele din urmă, sătul de negocieri interminabile, Sultanul s-a decis să tranşeze situaţia şi să facă singur ordine în ograda creştinilor. Astfel, la 28 februarie 1870, un firman al Înaltei Porţi proclama înfiinţarea unei biserici autocefale bulgare: Exarhatul Bulgar.

Proclamarea Exarhatului Bulgar a reprezentat cea din urmă lovitură primită de către Patriarhia din Constantinopol în secolul al XIX-lea şi cea mai grea. Deja, la acest moment, Biserica Greciei şi Biserica Serbiei (aceasta din urmă fiind singura biserică din Balcani care nu şi-a proclamat autocefalia în mod necanonic) erau autocefale, iar la ruptura cu Biserica Română, produsă în anii 1860, s-a adăugat şi catastrofa financiară cauzată de secularizarea averilor mănăstireşti din 1863. Patriarhul a refuzat să recunoască decizia Sultanului, aceasta intrând în contradicţie cu canoanele bisericeşti care interzic suprapunerea a doi sau mai mulţi episcopi într-o dioceză. Mai mult decât atât, în răspunsul său adresat Porţii, Patriarhul Grigorie al VI-lea denunţa prezenţa în textul actului care întemeia Exarhatul Bulgar a termenului „biserică bulgară". „Dacă autoritatea civilă recunoaşte naţionalităţi, conferindu-i fiecăreia drepturile şi privilegiile de rigoare" sublinia Patriarhul, „Biserica nu a recunoscut niciodată naţionalităţi în sânul ei: nu a fost nicicând divizată în Biserică Arabă, Biserică Albaneză, Biserică Bulgară etc."⁷. Însă Ali Paşa declarase deja lapidar că de acum înainte, guvernul otoman refuza să mai pună puterea de stat la dispoziţia Patriarhiei din Constantinopol. Incapabil să obţină revocarea firmanului, Patriarhul a ales în cele din urmă să demisioneze.

Situaţia va deveni însă şi mai complicată întrucât articolul zece al firmanului prevedea posibilitatea ca alte dioceze să fie incluse în Exarhat, dacă cel puţin două treimi din credincioşii acestor dioceze se vor declara de acord. În anii ce vor urma, această prevedere va da naştere unui adevărat război al plebiscitelor în Macedonia şi Tracia, Exarhatul trecând de data asta în mod făţiş la o politică expansionistă, menită să realizeze pe teren bisericesc Bulgaria Mare. O Bulgarie care, întrucât situată în interiorul Imperiului Otoman, în mod paradoxal, nu reprezenta un stat, ci o biserică. Practic, la acest moment, politica iniţială a fanarioţilor de a eleniza popoarele ortodoxe din Balcani s-a întors împotriva iniţiatorilor ei, proiectul panelenic pierind, asemeni oricărei păsări, pe propria-i limbă. Biserica Greacă a creat în cele din urmă un monstru pe care nu-l mai putea controla, şi care, după cum se va dovedi doi ani mai târziu, nu avea niciun interes în remedierea schismei, ba dimpotrivă, căuta să o agraveze. Astfel, bulgarii vor încălca în mod deliberat chiar una din prevederile firmanului, anume, obligativitatea de a-l pomeni la Liturghie pe Patriarhul Ecumenic, alegând să apeleze la această ultimă sfidare într-o zi de praznic cu o foarte mare încărcătură simbolică: ziua prăznuirii Sfinţilor Chiril şi Metodie, apostolii slavilor şi cei care au creat alfabetul chirilic. În mod tragic, starea Bisericii Ortodoxe din Balcani de la acea dată se situa la antipozii viziunii apostolice şi ecumenice a celor doi mari sfinţi. În cele din urmă, în luna septembrie a aceluiaşi an, un Sinod al Patriarhilor răsăriteni convocat de Patriarhia din Constantinopol, avea să excomunice întreaga Biserică Bulgară, sub acuzaţia de filetism. Schisma bulgară, cel mai grav eveniment din viaţa bisericii în secolul al XIX-lea, avea să ţină până în 1945.

Potrivit lui Jean Mousset, firmanul de la 1870 a reprezentat „o adevărată revoluţie în ceea ce priveşte statutul civil al bulgarilor". „Imperiul Otoman", continuă autorul, „nu recunoştea naţionalităţi, ci numai comunităţi religioase. Cu alte cuvinte, nu recunoştea grupurile civile decât dacă erau organizate sub formă de biserici. Spre exemplu, în 1861, Poarta a recunoscut, din perspectivă civilă, existenţa separată a bulgarilor uniţi cu Roma, în timp ce continua să refuze o astfel de recunoaştere bulgarilor aflaţi în subordinea Patriarhiei din Constantinopol. Ca atare, acest fapt i-a determinat pe mulţi bulgari să se unească cu Roma doar pentru a obţine un statut civil de autonomie naţională". Fiind ortodocşi, „bulgarii erau plasaţi de administraţia imperială în acelaşi grup civil cu grecii, cu care se confundau, Rum Millet-ul. Însă acum deveniseră Bulgar Millet, adică o comunitate deopotrivă religioasă şi etnică. Or, în această transformare detectăm principalul atu al Exarhatului. Acesta le oferea aderenţilor săi nu doar privilegiul de a sluji într-o limbă slavă, în locul celei greceşti, ci privilegiul unui statut civil superior"⁸.

Dacă Biserica Greciei şi Biserica Serbiei erau îndreptăţite să-şi fundamenteze pretenţiile de autocefalie pe Canonul 38 al Sinodului Quinisext, care indica necesitatea corespondenţei între administraţia politică şi jurisdicţia bisericească, Exarhatul Bulgar nu putea să se folosească de un astfel de argument, datorită faptului că la acea vreme nu exista un stat bulgar. Iar dacă Biserica Greciei, după cum am arătat în precedentul articol, a încălcat, atunci când şi-a proclamat autocefalia, una din prevederile canonice, anume aceea conform căreia autocefalia trebuie acordată de biserica mamă, în cazul de faţă, ambele prevederi canonice au fost încălcate.

Mousset subliniază de asemenea faptul că succesul mişcării exarhiste se datorează în bună măsură influenţei ideologice panslaviste a Rusiei, care a sprijinit mişcarea de independenţă bisericească bulgară mai mult decât oricare altă mişcare contemporană de acest tip din Balcani, şi asta mai ales datorită faptului că Bulgaria se afla pe ruta către Constantinopol, ţinta politicii externe ruseşti din secolul XIX, oraş care reprezenta pentru ruşi nu doar „o cucerire politică esenţială, ci mai întâi de toate, o poziţie spirituală de anvergură mondială"⁹. Însă şi celelalte biserici autocefale nou formate, cea românească şi cea sârbească (mai puţin Biserica autocefală a Greciei) au privit cu simpatie fenomenul bulgar, nesprijinindu-l însă de teama unui conflict cu Constantinopolul şi acceptând oficial, alături de Biserica Rusă, condamnarea sinodală a filetismului de la 1872.

Cert este că la sfârşit de secol XIX, un autor precum Dostoievski distingea existenţa a două variante de ortodoxie, aflate în competiţie. Versiunea fanariotă, afectată de schismă, diviziuni şi conflicte naţionale, „părea contaminată de putreziciunea «Omului Bolnav al Europei» (Imperiul Otoman)"¹⁰. În urma a doar cincizeci de ani de agitaţie naţionalistă, teritoriul controlat de Patriarhia din Constantinopol s-a redus dramatic, în timp ce pe scena politică balcanică îşi făcea tot mai puternic simţită prezenţa un alt tip de ortodoxie, energică şi suprasaturată de un naţionalism mesianic cu ambiţii mondiale: ortodoxia rusă, care îşi asuma misiunea regenerării decadentei ortodoxii balcanice. Deşi recunoştea faptul că bulgarii subordonează biserica intereselor naţionale, Dostoievski sublinia faptul că, venită de la greci, acuza nu putea nicidecum să reflecte o judecată izvorâtă din sobornicitatea bisericii, ci doar o dovadă de ipocrizie, din moment ce grecii făceau acelaşi lucru, şi mai mult, ei începuseră primii. Cert este că pentru Dostoievski, ideea ecumenică nu putea să supravieţuiască pe terenul naţiunilor şi al naţionalismelor ortodoxe care aveau să intre în mod necesar în conflict, odată ce omul bolnav al Europei va fi murit. Iar pe de altă parte, aparent inerent legată de proiectul politic imperial, ecumenicitatea nu avea cum să fie salvată, cel puţin în accepţia imaginarului panslavist de secol XIX, de o a doua Romă, incapabilă să reînvie după catastrofa de la 1453. Singura soluţie, în opinia lui Dostoievski, era A Treia Romă, fapt care se traducea geopolitic prin necesitatea dobândirii de către ruşi a Constantinopolului. În realitate însă, panslavismul rusesc, pe care bulgarii au încercat să-l orchestreze la scară mică la sud de Dunăre, şi marea idee elenă cădeau pradă, ambele, aceleiaşi fatale contradicţii: contradicţia dintre universalitatea creştinismului şi ideea de popor ales.

1  Documents and materials on the History of the Bulgarian people, editat de M. Voynov şi L. Panayotov, Sofia, 1969, Editura Academiei de Ştiinţă Bulgară, pp. 108-109.

2  Ibidem, p. 74

3  Jean Mousset, La Serbie et son Église (1830-1904), Librarie Droz, Paris, 1938, p. 264

4  Documents and materials on the History of the Bulgarian people, p. 97.

5  Ibidem, pp. 107-108.

6  Jean Mousset, La Serbie et son Église (1830-1904), Librarie Droz, Paris, 1938, p. 268.

7  Ibidem., p. 279

8  Ibidem, p. 278.

9  Ibidem, p. 296.

10  Ibidem, p. 298.

ALEXANDRU RACU