Mass-media ca temă centrală a Teologiei Practice

Daniel Meier

În condiţiile oferite de recâştigarea libertăţii de expresie, după 1989, România a beneficiat de o adevărată explozie a mass-mediei. Cu precădere în primii ani ai deceniului ‘90 am fost martorii proliferării fără precedent a instituţiilor de presă din cele mai diverse. În cei 20 de ani scurşi de atunci lucrurile s-au mai aşezat. Pe piaţa informaţiei problema religiei şi a Bisericii este tratată atât în presa seculară, cât şi în cea religioasă, care deja are un loc consacrat. Este de ajuns să ne gândim la felul în care mesajul creştin este transmis prin intermediul posturilor de radio creştine, cât şi, mai nou, prin televiziune, alături de maniera deja clasică a presei scrise bisericeşti. Acesta este de altfel parcursul organic, firesc. Se porneşte de la practică pentru a se ajunge mai apoi la reflecţia ştiinţifică asupra a ceea ce se face sau s-a făcut. Ne găsim deci într-o etapă preliminară apariţiei în peisajul academic românesc a domeniului publicisticii creştine, o disciplină încă tânără chiar în ţări cu o puternică tradiţie a presei religioase, aşa cum este Germania. Textul pe care îl propune dr. Daniel Meier de la catedra de Publicistică Creştină din cadrul Universităţii Friedrich-Alexander din Erlangen-Nürnberg analizează locul pe care îl ocupă mass-media în cadrul reflexiei teologice în general şi al teologiei practice în particular. (Traducătorii)

În contextul unei renaşteri generale în societate, prezenţa religiei şi a Bisericii în mass-media a crescut vizibil în ultimii ani. În Germania spectrul este formidabil: pe piaţa cărţii ajunge de la volumul Isus din Nazaret al Papei Benedikt XVI, până la bestseller-ul lui Hape Kerkelings Apoi am plecat¹. În presa scrisă se pot citi începând de la articole despre „Luther" până la titluri care ţin prima pagină despe geneza Codului lui Da Vinci, romanul de succes al scriitorului Dan Brown. De asemenea în televiziune nu trece aproape nicio zi fără emisiuni care să aibă ca subiect islamul.

Teologia practică nu poate ignora astfel de analize religioase care adesea sunt departe de înălţimea interpretării bisericeşti. Întrebarea care se pune este: pe baza căror criterii teologice, şi nu numai, ar putea să fie perceput şi clasificat acest fenomen sau ce impulsuri normative pentru activitatea bisericii emite acesta?

La fel ca şi alte teme ale teologiei practice, problema mass-mediei poate fi descrisă într-un mod adecvat doar atunci când, în analiza ei, sunt luate în considerare şi disciplinele neteologice cu care acesta se învecinează. Cele mai importante în acest sens sunt ştiinţa comunicării şi a mass-mediei². Ştiinţa comunicării, o ştiinţă socială, se ocupă în primul rând cu procesele comunicării publice într-o societate şi lucrează adesea cu metode empirice. În special jurnalismul, ca disciplină ştiinţifică, are competenţa reflectării asupra activităţii presei de toate tipurile. Pentru teologia practică însă, foarte concludente sunt analizele sistematice ale conţinutului textelor jurnalistice cu privire la religie, precum şi studiile comparate ale interacţiunii sociale prin intermediul Bisericii şi al mass-mediei.

În comparaţie cu jurnalismul, ştiinţa mass-media se concentrează mai eficient pe fiecare mediu în parte (radio, televiziune, internet etc.) folosind cu precădere metode hermeneutice şi argumentând uneori la un nivel abstract foarte înalt. În acest caz este relevantă o comparaţie a esteticii filmului cu cea a slujbei religioase, din punct de vedere practic-teologic. De asemenea, se pune şi întrebarea dacă un mediu precum este cel al cinematografului poate conţine trăsături cvasireligioase, deoarece mersul „ritualic" la cinematograf a înlocuit parţial frecventarea regulată a bisericii.

Abordările ştiinţifice prezentate mai sus, care nu se exclud reciproc, se întâlnesc cu teologia practică în tânăra disciplină a publicisticii creştine. La cele mai multe facultăţi de teologie din Germania s-au instituit catedre proprii sau care pun accentul pe pedagogia religiei, omiletică, liturgică sau pastorală, astfel că publicistica creştină este studiată şi predată în cadru ştiinţific doar marginal.

Structura articolului: Va fi prezentată pe scurt, dintr-o pespectivă istorică, rezerva bisericii faţă de mass-media şi motivele care prejudiciază până astăzi analiza independentă şi valorizarea presei. Analiza mass-mediei din perpectiva teologiei practice se va împărţi în trei direcţii: analiza prezenţei Bisericii şi a religiei (sau a religiilor) în domeniul jurnalistic, domeniul ficţional precum şi în cel al publicităţii; se pune întrebarea, care sunt mesajele transmise în prezent de mass-media prin imaginile şi textele sale, şi dacă este legitim să vorbim, în afara Bisericii, despre o „religie media". În final va fi dezbătută, ca o temă centrală a analizei pastorale şi jurnalistice, reprezentarea lumii în presă şi maniera lingvistică de realizare a acesteia.

Scepticismul Bisericii faţă de mass-media în istorie şi astăzi

Dintotdeauna comunicarea în masă a jucat un rol fundamental în răspândirea creştinismului. Utilizarea manifestelor a netezit drumul Reformei. În ceea ce priveşte noile medii de comunicare: ziarul şi, din secolul XX, radioul, filmul, televiziunea şi internetul, Biserica (atât cea apuseană cât şi cea răsăriteană) a amânat întrebuinţarea lor, refuzându-le într-o primă fază. Relaţia permanent tensionată a Bisericii cu mass-media reflectă un aspect al raportului creştinismului cu societatea. În acest sens, un motiv crucial ar putea fi faptul că, frecvent, competenţa de analiză a jurnaliştilor şi a celoralţi actori media era considerată o formă de concurenţă. Reprezentanţii Bisericii au trebuit să renunţe indignaţi la monopolul asupra prezentării şi analizei lumii.

Pe de altă parte acest raport concurenţial a fost abordat deschis, însă doar parţial. În anul 1912 poetul austriac Peter Rosegger (1843-1918) numea presa un „mare predicator, care vorbeşte ziua, pentru ziuă", iar filozoful Georg Friedrich Wilhelm Hegel (1770-1831), care a fost cândva redactor al cotidianului „Bamberger Tagblatt", considera lectura ziarului ca fiind o reală binecuvântare a dimineţii. În faţa concurenţei, reprezentanţii Bisericii au reacţionat adesea polarizând. Analiza jurnalistică a lumii era considerată inferioară misiunii bisericeşti. Primul director al Serviciului de presă evanghelic, Stanislaus Swierczewski, a formulat în anul 1912 opoziţia dintre biserică şi presa cotidiană astfel: ­„Una trăieşte din zi în zi, cealaltă se întemeiază pe cuvintele veşnice şi orientează timpul spre veşnicie, una aduce multe lucruri care sunt inutile, cealaltă îi aminteşte acesteia ce trebuie făcut, una se adresează curiozităţii, în special dorinţei de a cunoaşte a oamenilor, cealaltă inimii şi conştiinţei".

Reticenţa Bisericii vizavi de mass-media continuă până astăzi, ducând adesea la scepticism. Într-o lucrare de-a sa, Michael Schibilsky³ a identificat şapte puncte critice, între care: aspiraţia jurnalistic-mediatică spre actualitate, axarea pe eveniment şi orientarea acţiunii de care dă dovadă prezentarea din mass-media, concentrarea pe cotidian, întâietatea conversaţiei precum şi forţa economică şi manipulantă pe care o deţine media. În mod special caracterul pastoral-teologic al comunicării faţă către faţă este considerat ca având o valoare superioară faţă de comunicarea pe care o mijloceşte tehnica.

Bineînţeles, în istoria mass-mediei există reprezentanţi ai Bisericii precum teologii, care în locul unei atitudini rezervate căutau un potenţial convergent mai puternic prin care să pună la dispoziţie mass-media pentru desfăşurarea activităţii bisericeşti. Un cunoscut exemplu este dat de teologul protestant Karl Barth, căruia la pregătirea predicii, când ţinea într-o mână Biblia şi în cealaltă ziarul, i-a venit ideea să le folosească pe amândouă deodată. La 11 noiembrie 1918 el scria: „Se meditează astăzi alternativ asupra ziarului şi a Noului Testament şi transpare foarte puţin din legătura organică a celor două lumi, despre care ar trebui să se poată da mărturie puternic şi limpede".

Biserică şi religie (sau religii) în mass-media astăzi

Cum sunt percepute cu adevărat Biserica şi religia de către jurnalişti şi de cei care activează în media? Răspunsul este foarte interesant pentru că pune faţă în faţă imaginea despre sine a Bisericii cu imaginea reflectată de presă. Un studiu pe termen lung al reprezentării jurnalistice a Bisericii în mai multe cotidiene germane a arătat că imaginea media avantajoasă celor două confesiuni⁴ este adesea doar presupusă. În cadrul relatărilor despre Biserică şi religie conflictele şi ştirile negative sunt considerabil mai slab reliefate decât este în cazul reportajelor politice. În niciun caz jurnaliştii nu prezintă drept evenimente mediatice promovarea cardinalilor sau hramurile bisericilor. Chiar viaţa parohială cotidiană are şansa de a fi publicată în presă doar dacă se presupune că este relevantă pentru cititor. Nu în ultimul rând analiza empirică neagă sentimentul evanghelicilor că sunt neglijaţi de mass-media: într-adevăr catolicismul este mult mai prezent în secţiunea politică a presei, însă reportajele locale şi regionale reflectă aproximativ real distribuirea confesională a publicului cititor. Fireşte, pentru jurnalişti diferenţele bisericeşti interne nu au o valoare aşa de mare cum au pentru Biserica însăşi, astfel că se vorbeşte şi se scrie încă adesea despre „Biserică", nediferenţiat confesional. Un reportaj mult prea binevoitor faţă de Biserică îşi are însă şi reversul. De exemplu, în Germania federală, textele jurnalistice din revista Spiegel se distingeau printr-un stil critic, însă bine argumentat. Reportajele de televiziune, mai ales cele despre Papa, se disting printr-un stil „bisericesc, de curte", cu tendinţe emoţionale. Transmisiunea live a vizitei Papei din 2006 a fost făcută la televiziunea germană fără spirit critic, la fel cum a fost şi cea de la ziua mondială a tinerilor din Köln. Fascinaţia ritualurilor religioase şi legătura dintre evenimentele emoţionale de masă (massenevent) şi cultul vedetelor (starkult) ca expresie a factorilor informaţionali proeminenţă şi personalizare are drept urmare această pierdere a distanţării jurnalistice.

În produsele media de ficţiune (filme, literatura etc.) care au ca temă religia, un rol aparte îl ocupă persoanele cu funcţii bisericeşti. În istoria filmului persoana preotului⁵ a constituit un model pozitiv important. Pe lângă tradiţia filmelor cinematografice de divertisment despre preoţi (spre exemplu Don Camillo⁶), imaginea preotului atinge apogeul artistic în filmele cu problematică ale lui Ingmar Bergman (1918-2007). Bergman îi arată pe preoţi ca pe nişte personalităţi care se îndoiesc de toate, chiar şi de sine, în contextul unei atitudini critice faţă de instituţia Bisericii. Sugestiv este filmul „Bunele intenţii" (Den goda viljan )⁷ apărut în anul 1992 şi regizat de Bille August⁸, după un scenariu al lui Bergman, în care acesta, fiu de preot, spune povestea casei părinteşti. Provenind dintr-o familie modestă, în care s-a întors ca proaspăt absolvent de teologie, se căsătoreşte cu o femeie impulsivă, dintr-o familie bogată, care absolvise şcoala de asistente medicale. În prima parohie, un sat sărac, încearcă amândoi să pună pe picioare o activitatea socială şi comunitară, însă se lovesc de neîncrederea şi scepticismul majorităţii locuitorilor. În calitate de preot, Bergman pune biserica în care slujea la dispoziţia muncitorilor care făceau grevă, pentru a o folosi ca loc de adunare, şi astfel conflictul cu posesorul fabricii se extinde. Treptat, căsnicia se destramă datorită pretenţiei preotului de a se dedica vieţii pastorale şi în primul rând pentru că refuză un loc rentabil ca predicator de curte al reginei suedeze. De asemenea, filmele de divertisment care au în centru figura unui preot îl prezintă pe acesta ca pe o autoritate în rândul semenilor săi. Foarte rar apare preotul în aceste filme în calitate de teolog, care opune mediului în care trăieşte un mesaj străin şi surprinzător. Punctul central este aşezat pe ajutorul concret pe care preotul îl oferă în viaţă. Acesta este unul dintre noi, care poate fi prietenos şi de ajutor oamenilor de diferite categorii: tânărului îndărătnic ca şi bătrânei încăpăţânate, primarului şi negustorului din oraş. Dincolo de prelucrarea unor motive şi tradiţii religioase în filmele despre preoţi, rolul însemnat, din perspectivă biblică, aparţine mesajului evanghelic. Spectrul se întinde de la ecranizarea unor relatări biblice şi prelucrarea unor teme creştine până la filme care preiau texte şi motive izolate din contextul tradiţiei creştine sau religioase în general. În felul acesta intră în scenă figuri mitice salvatoare: Harry Potter apare ca un fel de copil zeu, care îşi ocroteşte lumea de tainica şi ameninţătoarea realitate a răului. Pentru a întruchipa acest conflict cu răul, autoarea de succes Joanne K. Rowling a creat Lordul Cap-de-Mort⁹, ale cărui eforturi de distrugere sunt biruite totdeauna de Harry Potter, ucenicul vrăjitor.

Un alt fenomen, relevant pentru teologia practică, îl reprezintă numeroasele trimiteri religioase din reclame, cum ar fi spre exemplu promisiunea Noi facem drumul gratis, utilizată într-o campanie publicitară, ca o aluzie evidentă la exodul biblic, care nu poate fi ignorată în cazul în care privitorul reclamei este credincios. La fel este şi înstrăinarea aproape clasică faţă de scena Cinei celei de Taină a lui Leonardo da Vinci, care este prezentată ca reclamă pentru blugi (cf. www.glauben-und-kaufen.de). Există două direcţii în maniera de evaluare, socială sau bisericească, a acestui fenomen. Criticii media clasici, precum Neil Postman, înfierează folosirea simbolurilor religioase în reclame şi le consideră o manipulare a nevoilor religioase în scopuri comerciale, care conduce la banalizarea şi golirea conţinuturilor. Reclama îi minte pe oameni pentru că promite satisfacerea nevoilor existenţiale prin cumpărarea unui produs (spre exemplu „setea de viaţă¹⁰" în reclama la Coca-Cola). Dimpotrivă, specialiştii media precum Manfred Pirner se îndreaptă înspre potenţialul omiletic şi pedagogic-religios al acestor referinţe religioase. Utilizarea unor motive religioase în reclame face întotdeauna dovada puterii formatoare şi de expresie a tradiţiei religioase şi biblice. Datorită înstrăinării lor, simbolurile religioase pot fi receptate din nou, îşi pot câştiga din nou însemnătatea şi pot realiza o punte între tradiţia religioasă şi viaţa lumii de astăzi. Încercând să indentifice cauzele pentru care agenţiile de publicitate folosesc trimiterile biblice sau religioase, Pirner identifică mai multe motive posibile: astfel, motivul aureolei poate sugera că aura specială a simbolului religios folosit se revarsă asupra produsului respectiv sau asupra cumpărătorului său în sensul unei valori spirituale adăugate. Motivul provocării se ocupă cu încălcarea conştientă a tabuurilor religios-sociale, însă fireşte cu accepţiunea că grupurile ţintă sondate se identifică mai bine cu distrugerea tabuurilor afectate decât cu barierele acestora. În cele din urmă există motivul trendului, încercarea agentului de publicitate de a acţiona în spiritul vremii şi de a întâmpina apariţiile modei.

3. Dezbaterea privind religia media (Medienreligion) şi problema sistemului de valori¹¹ ale presei

Religia nu este doar receptată sau mediată de presă, ci este şi construită prin intermediul ei. Din această cauză a fost introdus în teologia practică conceptul Medienreligion (religia media). Analiza se face mai ales din perspectiva mediilor electronice, alături de acestea fiind discutat şi ceea ce ţine de cinematograf şi televiziune (consumul ritualic de televiziune). Astfel, spre exemplu, consumul regulat de televiziune structurează şi ritualizează timpul, mijlocind sentimentul de securitate şi siguranţă. În calitate de însoţitor cotidian, mediul televizual îndeplineşte funcţii pe care primordial le deţinea religia; genericul zilnic al jurnalului de ştiri este înlocuitorul clopotelor care cândva chemau la vecernie. Aceste perspective teologice sunt contrazise de experţi în comunicare (Kommunikationswissenschaftler) precum Angela Keppler, care observă lipsa unei pretenţii asupra transcendentului: în vreme ce ritualurile religioase ofereau prezentarea unui adevăr superior, emisiunile TV nu dezvăluie niciun adevăr superior şi nici nu au această pretenţie. Ceea ce se poate observa în această dezbatere este că majoritatea teologilor consideră plauzibil discursul despre „religia media" (Medienreligion), motiv pentru care acuzaţia privind o anume recuperare teologică a mass-mediei nu trebuie în acest caz integral respinsă.

Din punctul de vedere al teologiei practice ar fi mult mai rodnică analiza urmelor religioase implicite care se pot recunoaşte în conţinutul producţiilor mass-media, ca de exemplu în Harry Potter sau chiar filme cu încasări foarte mari ca „Titanic", decât discuţia privind existenţa unei religii media care cvasi-dizolvă creştinismul. Aceste urme trebuie luate în seamă şi puse în legătură cu tradiţia biblică şi cu imaginea lui Dumnezeu din aceasta. Astfel ritualul de întronizare al lui Simba, puiul de leu din filmul de desene animate Disney „Regele Leu", aminteşte clar de botezul creştin. Prin pătrunderea modelelor de interpretare asiatice şi ale miturilor naturii în desenele animate de succes modelul creştin se deformează peste tot. Legea naturii şi veşnicul circuit al vieţii stabileşte semnificaţia lumii în cadrul unei religii implicite, aşa încât natura apare în sistemul valoric al filmului ca putere primordială şi forţă ordonatoare. Problematice, din punct de vedere teologic, sunt transfigurarea profund contradictorie a naturii şi deducerea din ea a normelor etice, mai ales dreptul celor puternici, care în „Regele Leu" este celebrat la final. Împotriva unei supraînălţări a „naturii" s-a opus deja abil Albert Schweitzer, care a afirmat limpede: „natura nu cunoaşte respect pentru viaţă". Acest exemplu arată cât de strânsă este legătura teologiei practice, chiar în domeniul mass-mediei, cu întrebările teologice fundamentale privind înţelegerea lui Dumnezeu şi a lumii.

„Să nu îţi faci nicio asemănare" - această interdicţie trebuie să-i fi surprins prima dată neplăcut pe iubitorii de artă, cum sunt cei care iubesc cinematograful, fotografii de presă sau webdesignerii. O caracteristică deosebită a sistemului de valori mass-mediale este vizualitatea pronunţată. Situaţia aceasta este adesea descrisă prin sintagma „iconic turn"¹², avându-se în vedere deplasarea preponderenţei informaţiei lingvistice înspre informaţia vizuală, mai ales având în vedere mediul televizual dominant. În special pentru protestantism, ca Biserică a Cuvântului, turnura înspre imagine reprezintă o provocare. Conflictul privind imaginea şi întrebarea despre legitimitatea utilizării sale a marcat amplu istoria Bisericii. În afară de aceasta se pune mai ales întrebarea liturgică dacă interdicţia vetero-testamentară a imaginilor (cf. Ieş. 20, 4) se aplică artei bisericeşti privind reprezentarea figurilor biblice, şi mai cu seamă a omului Iisus Hristos. Iconoclaştii îşi justifică atitudinea din perspectiva pericolului idolatrizării reprezentărilor religioase. Teologia practică, la fel ca şi Biserica, aveau sarcina de a găsi echilibrul în privinţa imaginilor: pe de o parte se găsea pericolul unei anume fetişizări a cuvântului din pricina prea puternicului accent aşezat pe auz şi pe lectură, care duce la neîncrederea şi ignorarea celorlalte simţuri, deoarece fără imagini lingvistice nu se poate spune nimic despre Dumnezeu. Însă în situaţia ideală, contemplarea este pentru imagine ceea ce este lectura pentru text: ambele au nevoie de interpretare şi trebuie să fie „citite" individual. Pe de altă parte nu poate fi vorba nici de conformarea la cultura mediei dominată de imagine, deoarece pentru a fi transmisă la televiziune slujba protestantă axată pe cuvânt ar trebui să fie mult încărcată cu imagini, pentru a satisface gustul actual al unui public cât mai larg. Însă, în primul rând, interdicţia imaginilor subliniază sarcina de a analiza critic din perspectiva posibilelor stereotipuri imaginea omului şi a lumii pe care o percepem prin intermediul mass-mediei.

Reprezentarea lumii şi maniera în care este făcută din perspectiva mass-mediei şi din cea bisericească

Între creatorii de media, un loc central îl ocupă, alături de producătorii de film, jurnaliştii. Sarcina principală a acestora este să observe lumea în detaliu, să stabilească importanţa fenomenelor lumii şi să exprime într-o formă uşor inteligibilă din punct de vedere lingvistic temele, evenimentele şi persoanele analizate. Paleta analizei este în definitiv nelimitată, limitările sunt determinate în principal de întrebarea ce este considerat interesant de un anumit grup ţintă. În primul rând, în domeniul teologiei practice, se leagă sarcina principală a jurnaliştilor, observatori profesionişti ai lumii, de activitatea preoţilor. Deşi sarcina acestora din urmă constă în mod special în a oferi percepţia spaţiului lui Dumnezeu, lor le revine într-o oarecare măsură analiza şi interpretarea lumii pământeşti - într-adevăr, nu cu distanţa jurnalistică, ci din perspectivă biblică. De la jurnalism abordarea pastorală ar putea să înveţe să fie concretă. Nu puţine sunt predicile sau rugăciunile care vorbesc la modul general despre „problemele" lumii sau despre „fricile" oamenilor. Chiar şi discursurile funerare sunt adesea constituite dintr-o succesiune aridă de date biografice ale celui decedat. Cu totul altfel este rubrica săptămânală „Necrologuri" din cotidianul berlinez „Tagesspiegel" (www.tagesspiegel.de/berlin/nachrufe): în fiecare vineri sunt menţionaţi trei decedaţi, oameni neproeminenţi, a căror viaţă este expresiv şi detaliat relatată. Panegiricul unei femei decedată la vârsta de 93 de ani începe astfel: „Pe fotoliul de piele neagră de lângă poartă acum doar arar mai şede cineva. «Înainte», spune portăreasa Asociaţiei femeilor catolice, «şedea totdeauna aici doamna Napieray. Stătea ore întregi urmărind cu ochi mari sosirea episcopilor, cardinalilor sau a personalităţilor laice. Voia să surprindă puţin din viaţă. Voia să aibă companie». Elisabeth Napieray nu aştepta mult de la viaţă. A fost totdeauna, într-o manieră impresionantă, recunoscătoare soartei: «Ceea ce am este bine, am un pat curat. Este apă caldă curentă, şi odaia este încălzită»". Ar putea fi o sarcină pastorală ca la înmormântare asemenea trasee ale vieţii să fie prezentate în mod empatic şi să fie puse în relaţie cu un text biblic.

Nedespărţită de receptarea lumii se găseşte şi organizarea lingvistică şi formală. Spre deosebire de genurile literare dramatic, epic sau liric, publicul mass-mediei are încredere în primul rând în formele de prezentare jurnalistică precum relatarea sau interviul, portretul sau reportajul. Acest fapt este valabil pentru abonaţii renumitului ziar Frankfurter Allgemeinen Zeitung, dar şi pentru cititorii revistei pentru tineri Bravo. Mai ales tripla divizare a funcţiilor activităţii jurnalistice în informativă, narativă şi de comentariu este folositoare discursului pastoral. De asemenea şi distincţia între „RedensÜber" şi „RedensIn"¹³ poate fi legată de diferitele forme jurnalistice. Astfel, nu este acelaşi lucru dacă jurnalistul sau preotul tratează teoretic tema suferinţei celor nevinovaţi sau dacă aceştia, atât preotul cât şi jurnalistul, relatează sub forma unui portret sau a unui reportaj despre un om care în suferinţă fiind se luptă cu Dumnezeu asemenea lui Iov. Problemele etice, ca de exemplu complexa temă a tehnicii genetice, se pot pune mai bine sub forma unui reportaj decât ca o luare bisericească de poziţie sub forma unei ştiri.

Ca exemple pot fi citate două texte din ziarul Süddeutschen Zeitung (SZ). Sub titlul „Avertizare privind reaua utilizare a tehnicii genetice" raportul concis din 19. 03. 2001 scria între altele: „Episcopul Franz Kamphaus de Limburg avertizează în privinţa tehnicii genetice de tipul diagnosticului prenatal. Intervenţia umană în procesul de reproducţie ascunde pericolul ca părinţii să facă din copiii lor imagini ale viselor şi dorinţelor proprii". Pe pagina trei a aceluiaşi cotidian se găsea în 02.01.2001 un reportaj cu titlul „Diagnosticul preimplant - metoda prin care un tânăr cuplu din Moers speră să evite transmiterea unei boli ereditare". La întrebarea jurnalistei dacă au dreptul să pretindă un copil sănătos, sacrificând pentru asta viaţa unui copil posibil bolnav, femeia gravidă a întrebat la rândul său: „«Cine este împotriva acestei metode? Bisericile sunt împotrivă, deoarece se tem de intervenţia neîngrădită asupra vieţii [...]». Anna Herder priveşte pieziş. «Sunt un om credincios, dar omul trebuie totuşi să poată singur decide». Soţul devine neliniştit, de parcă nu s-ar simţi bine în propria piele. Şopteşte: «Cumva tot trebuie să înţelegem că nu ne putem juca de-a Dumnezeu». Recent şi-a dat seama cum pot medicii selecţiona embrionii, ceea ce i s-a părut ameninţător".

Sub forma povestirii se reflectă adesea mai bine complexitatea fenomenelor religioase şi a problemelor etice decât atunci când relatările sunt făcute în maniera jurnalismului de ştiri sau în predici de forma unui referat despre un text. Acest lucru trebuie luat în considerare de presa şi relaţiile publice bisericeşti: pe lângă publicarea anunţurilor importante de către purtătorii de cuvânt ai Bisericii pentru presa de ştiri, ar trebui să utilizeze şi reportajul ca metodă jurnalistică. Purtătorul de cuvânt al Bisericii Evanghelice din Germania a exprimat aceasta în formula concisă: „Statements und Stories"¹⁴.

Biblie, Biserică şi ziar - o privire

În mass-media, se poate observa cum limbajul religios este utililzat într-o manieră creativă. Se porneşte adesea de la teme religioase sau bisericeşti, cum este cazul spre exemplu în rubrica zilnică „Streiflicht" din Süddeutschen Zeitung dar şi în tabloide. Astfel în rubrica „Streiflicht" din 03.11.2003 se aminteşte de istoria biblică a creaţiei, a cărei linişte este pusă în contrast cu zgomotul mass-mediei care descrie fiecare întâmplare de parcă ar fi evenimentul secolului: „Săptămâna sperăm că va fi plictisitoare. În special ultimele zile au fost senzaţionale, dar şi copleşitoare. Cu greutatea pietrei stă pe umerii noştri aşa-zisa mantie a istoriei. Două seri de emisiuni impresionante cu Willy Brant, la care se adaugă un documentar despre Brant, personalitatea secolului. Relatări frenetice de la noul muzeu Picasso din Malaga şi despre Picasso, artistul secolului. Reportaje picante despre vinul secolului, de care Germania poate acum să se bucure, după vara secolului, în anul de după inundaţia secolului. [...] Pe scurt: în spatele nostru se găseşte un timp plin de evenimente ale secolului şi se pune întrebarea câte asemenea săptămâni ale secolului poate un om să suporte într-un an. Ne-am putea din nou agita fără măsură şi să vorbim despre prostia secolului. Dar vrem o săptămână plicitisitoare şi tihnită, aşa că o lăsăm baltă. Mai bine aşteptăm vinul secolului [...]. Până atunci ne consolăm cu istoria începutului tuturor lucrurilor. Domnul a despărţit lumina de întuneric şi a făcut pământul, marea, păsările şi monştrii marini. „Şi Dumnezeu a văzut că toate erau bune". Ce exprimare directă, ce minimalizare cerească pentru opera miliardelor de ani! Şi a văzut că toate erau bune. Nimic mai mult. [...]"

Nu în ultimul rând există jurnalişti care din exterior atrag atenţia Bisericii că menirea principală a ei este transmiterea verbală a credinţei, cum face spre exemplu Jan Ross, care publică în ziarul Zeit din 28.05.2003 un articol intitulat „Îndrăzniţi mai mult pentru Dumnezeu". Aceasta înseamnă pentru discursul bisericesc următoarele: e normal să se urmărească renunţarea la utilizarea unei limbi bisericeşti neinteligibile pentru a se face înţeleşi în societatea mediatică. Asta nu trebuie să ducă însă la eliminarea totală a limbajului religios. Mai mult preoţii decât jurnaliştii ar trebui să aibă curajul de a expune limbajul religios, şi poate chiar să se facă remarcaţi prin intermediul acestuia.

Trad. din limba germană de Paul Siladi şi Ionuţ Păun

1 Ich bin dann mal weg - Meine Reise auf dem Jakobsweg (Apoi am plecat - Călătoria mea pe drumul lui Jacob) este jurnalul de călătorie al omului de televizune şi scriitorului german Hans-Peter Wilhelm Kerkeling, cunoscut sub numele Hape Kerkeling. Lucrarea, publicată în 2006, descrie pelerinajul autorului, un om doar puţin influenţat de Biserică, la Santiago de Compostela în anul 2001 (n.t.).

2 În spaţiul cercetării umaniste germane se întâlnesc două discipline distincte: ştiinţa comunicării (Kommunikationswissenschaft) şi stiinţa comunicării în masă sau ştiinţa mass-media (Massmedienwissenschaft). Pentru că limba română nu deţine deocamdată termeni distincţi pentru cele două domenii, rugăm cititorul să accepte micul barbarism al traducerii sub forma anterior menţionată (n.t.).

3 Michael Schibilsky (1946-2005) teolog evanghelic, profesor universitar şi jurnalist.

4 În Germania cele două confesiuni creştine majoritare, la care se face referire, sunt Biserica Evanghelică Lutherană şi Biserica Romano-Catolică (n.t.).

5 Termenul preot, în acest text, traduce mai ales cuvântul german „Pfarrer" („Paroh"), care are un sens supraconfesional, definind atât pastorii evanghelici, cât şi preoţii catolici (n.t.).

6 Filmul face parte din seria „Don Camillo şi Peppone" care a apărut între anii 1952-1965. Ecranizările au fost realizate după romanele lui Giovanni Guareschi (n.t.).

7 Acţiunea peliculei este plasată în 1909, iar protagonişti sunt studentul la teologie Henrik Bergman (Samuel Froler) şi Anna Akerbloom (Pernilla August), fiica unor oameni înstăriţi din Uppsala. În ciuda diferenţelor sociale care par să îi despară, cei doi se căsătoresc, iar Henric este hirotonit preot şi trebuie să meargă la o parohie din nordul Suediei. Câţiva ani mai târziu, Anna realizează că nu mai poate trăi acolo, înconjurată de oameni needucaţi. În consecinţă, femeia ia decizia de a reveni în Uppsala, în vreme ce Henric rămâne la datorie, lângă cei care îi fuseseră încredinţaţi să-i păstorească (n.t.).

8 Bille August - regizor de film şi cinematografie danez (n.t.).

9 Lordul Cap-de-Mort (engleză: Lord Voldemort), născut Tomas Dorlent Cruplud (în engleză numele său de naştere fiind Tom Marvolo Riddle), este un personaj fictiv care apare în seria cărţilor Harry Potter scrise de J.K. Rowling. A apărut pentru prima dată în bestseller-ul Harry Potter şi Piatra Filozofală (1997) ca duşman al personajului principal, Harry Potter.

10 „Sete Coca-Cola de viaţă" este campania globală de comunicare a mărcii de băuturi răcoritoare Coca Cola (n.t.).

11 Sinnsystem - termen german pe care l-am tradus (inexact) prin sistemul de valori. În text conceptul are în vedere sistemul de răspunsuri pe care presa le oferă la întrebarea existenţială privind sensul vieţii (n.t.).

12 Turnura iconică (eng. orig.), sintagmă consacrată de arhitectul şi sculptorul german Gottfried Boehm (n.t.).

13 Concepte utilizate în domeniul omiletic desemnând două tipuri ale discursului de amvon. RedensÜber este discursul exterior, distant, neimplicat în vreme ce RedensIn indică abordarea din interior a temelor biblice şi a pericopelor evanghelice (n.t.).

14 Declaraţii şi povestiri (eng. orig.; n.t.).

DANIEL MEIER