Între marii Profesori de la Institutul Saint Serge din Paris se numără fără îndoială Părintele Nikolai Ozolin, considerat cel mai de seamă teolog al icoanei din vremea noastră, ucenic al marelui profesor Leonid Uspensky. După ce a slujit o scurtă vreme ca preot într-o parohie din Olanda şi a predat disciplina Artă liturgică la Institutul Sfântul Vladimir din New York, Părintele Nikolai Ozolin şi-a susţinut în 1985 teza de doctorat la Sorbona cu titlul Iconografia ortodoxă a Cincizecimii. Din anul 1986 este profesor la catedra de Iconologie ortodoxă din cadrul Institutului Saint Serge din Paris. Părintele Profesor Nikolai Ozolin este cunoscut cititorilor din România prin apariţia cărţilor Chipul lui Dumnezeu, chipul omului (Bucureşti, 1998) şi Iconografia ortodoxă a Cincizecimii (Cluj-Napoca, 2001). Editura Patmos din Cluj-Napoca a publicat într-un volum recent câteva studii ale Părintelui Nikolai Ozolin cu privire la arta creştină, respectiv la icoana ortodoxă şi cu privire la Taina Spovedaniei.

Paul Evdokimov, unul dintre cei mai reprezentativi teologi ortodocşi din Occident la mijlocul secolului trecut, afirma în una dintre lucrările sale că „Patria icoanei este Răsăritul creştin". Textele cuprinse în deschiderea volumului evidenţiază faptul că icoana nu poate fi nici creată, nici înţeleasă în afara unor cunoştinţe teologice, autorul arătând că pentru Sfinţii Părinţi ai Bisericii arta sfântă nu a fost niciodată despărţită de teologie, niciodată aceştia nu au privit imaginea creştină în afara cadrului liturgic şi doctrinar. Urmând viziunea lui Uspensky Părintele Ozolin afirmă în acest sens: „Cinstirea ortodoxă a sfintelor icoane este deci fundamentată pe convingerea fermă că imaginea creştină specifică există, că ea corespunde altor expresii ale credinţei - imnografiei şi cântării liturgice, în primul rând - şi, asemenea acestora, ea este chemată să manifeste unitatea credinţei, a vieţii şi a creaţiei artistice. Această imagine de origine apostolică, fiind înrădăcinată în credinţa şi în propovăduirea apostolică a Dumnezeului devenit om pentru mântuirea noastră, a fost elaborată de Biserică printr-un proces creativ care a fost numit pe bună dreptate „botezul artei", botez care i-a permis să dobândească o funcţie liturgică şi să devină a doua modalitate de mărturisire a credinţei universale". Părintele Nikolai Ozolin vorbeşte apoi şi despre conţinutul şi funcţia icoanei. Reţinem, de asemenea, remarca autorului care afirmă că pentru a putea picta o icoană, trebuie să o pictăm în calitate de mădulare ale Bisericii, adică în Duhul, care este principiul şi garantul Tradiţiei.

În cel de-al doilea text dedicat icoanei, Părintele Ozolin vorbeşte despre posibilitatea reprezentării celor nevăzute. Autorul arată că e simplu de dovedit că există o logică evidentă în continuarea gândirii din perioada disputelor hristologice din secolele IV-VI. Autorul arată că atunci când toată lumea credea că problematica disputelor hristologice s-a încheiat, atunci s-a pus, potrivit chiar logicii gândirii hristologice a Sfinţilor Părinţi, întrebarea ultimă despre taina lui Hristos, problema realităţii materiale şi vizibile a trupului Său omenesc, prin dezbaterea referitoare la posibilitatea sau imposibilitatea unei imagini pictate a lui Dumnezeu întrupat. S-a pus întrebarea: Dumnezeu rămâne pentru totdeauna indescriptibil sau dimpotrivă, Dumnezeu devine în Hristos descriptibil? Acestei problematici îi răspunde Părintele Ozolin prin acest al doilea text dedicat icoanei şi intitulat Despre posibilitatea reprezentării celor nevăzute. Autorul aduce în discuţie poziţia Sfântului Irineu de Lyon care pentru combaterea gnosticismului insista asupra imposibilităţii de a-L vedea pe Dumnezeu Tatăl, Care nu poate fi cunoscut întru slava Sa, dar care S-a făcut cunoscut în dragostea Sa, prin Cuvântul prin Care a creat totul. Cu toate acestea, Sfântul Irineu arată că Tatăl este natura nevăzută a Fiului, în timp ce Fiul este natura văzută a Tatălui. Părintele Ozolin arată că Sfântul Irineu a fost un precursor eminent al apologeţilor sfintelor icoane. Autorul prezintă şi argumentele Sfântului Gherman al Constantinopolului, precum şi poziţia Părinţilor Sinodului V Ecumenic potrivit căreia Dumnezeu este Cel Care, prin voinţa comună treimică, devine văzut în trup, la fel cum Cel Care a murit pe cruce în trup este Dumnezeu. Autorul arată că tocmai conştientizarea realităţii acestei morţi ipostatice a Logosului întrupat i-a motivat pe iconografii ortodocşi să reprezinte imaginea Celui Răstignit: „Noi vedem şi reprezentăm Cuvântul întrupat în şi potrivit iconomiei Sale divine şi indescriptibile. Faptul că este văzut, reprezintă ultima garanţie şi demonstraţie a kenozei Sale voite". Autorul prezintă succint şi poziţiile unor Sfinţi Părinţi, precum Maxim Mărturisitorul, Gherman al Constantinopolului, Ioan Damaschin şi Teodor Studitul.

Într-un alt text dedicat icoanei, Părintele Nikolai Ozolin prezintă înnoirea contemporană a iconografiei ortodoxe şi începuturile şcolii de la Paris. Este vorba despre destinul icoanei ruseşti. După ce secole la rând a fost lăsată în uitare, iar în timpul Uniunii Sovietice a fost supusă decenii în şir distrugerii, icoana ortodoxă a ajuns, prin intermediul diasporei ruseşti, în atenţia unei lumi care până atunci o ignorase şi o dispreţuise. Autorul prezintă procesul renaşterii icoanei ortodoxe, atât pe plan artistic cât şi teologic, în mica Rusie din afara frontierelor care a fost Parisul. Parisul a devenit locul întâlnirii între două culturi naţionale şi între două tradiţii spirituale care s-au ignorat mult timp. Părintele Ozolin trece în revistă situaţia icoanei ortodoxe în Rusia înainte de Revoluţie, evocând contribuţia lui E.N. Trubeţkoi, G. Ostrogorsky, N. Andreev, André Grabar, la dezvoltarea şi cunoaşterea artei bizantine şi ruse până în pragul celui de-al doilea război mondial. Autorul arată că Parisul a devenit un centru important al Bisericii ruse încă din 1922, când mitropolitul Evloghie s-a stabilit aici. Astfel, capitala franceză a devenit curând şi un important centru al gândirii teologice şi al artei sfinte. În cursul anului 1925 au fost fondate la Paris Institutul de Teologie Ortodoxă Saint Serge şi Asociaţia Icoana, care au jucat un rol decisiv în destinul Ortodoxiei din Franţa şi din întreaga lume. Autorul prezintă amănunţit activitatea depusă de Asociaţia Icoana în reînnoirea artei sacre ortodoxe precum şi contribuţiile unor mari Profesori la cunoaşterea şi aprofundarea studiilor despre icoana ortodoxă. Amintim aici nume precum: Serghei Bulgakov, G. I. Krug, Leonid Uspensky, Vladimir Lossky.

Partea a doua a volumului cuprinde două studii din domeniul teologiei pastorale. Autorul accentuează faptul că teologia nu este în primul rând un discurs raţional, ci învăţătura de credinţă este transmiterea şi aprofundarea cunoaşterii lui Dumnezeu care mântuieşte. În opinia autorului, începutul şi sfârşitul teologiei Bisericii este soteriologic. În acest sens, luptele pentru ortodoxie din vremea Sinoadelor Ecumenice nu au fost atitudini filosofice sau ideologice, ci necesităţi soteriologice, adică moduri de a proclama credinţa care mântuieşte. Părintele Ozolin insistă asupra conştientizării asupra acestor realităţi de către cei care sunt chemaţi să fie păstori duhovniceşti. Părintele Ozolin insistă asupra ideii că: „Pastorala nu este altceva decât punerea în practică a teologiei, că orice lucrare pastorală trebuie să fie încercată şi verificată prin regula credinţei, trebuie să o exprime pe aceasta; pe scurt, ea trebuie să fie teologie aplicată". Autorul exemplifică aceasta prin trei exemple luate din diverse scrieri ale părintelui John Meyendorff cu privire la Botez, Pocăinţă şi Căsătorie.

Ultimul studiu din acest volum intitulat: Spovedania - o Taină în criză este foarte provocator pentru mentalitatea liturgică din vremea noastră. Este un text foarte actual şi îndrăzneţ, după cum remarcau şi editorii cărţii, şi pune în discuţie statutul preotului paroh tânăr, pus în situaţia de a-şi asuma condiţia de duhovnic, chiar dacă nu este pe deplin pregătit pentru această misiune deloc uşoară. Este luată în discuţie şi legătura dintre Spovedanie şi Sfânta Euharistie în practica de azi a Bisericii Ortodoxe. Cu privire la acest ultim aspect autorul arată că „Biserica primară nu cunoştea decât practica împărtăşirii duminicale regulate a tuturor membrilor comunităţii euharistice, când fiecare credincios prezent se împărtăşea pentru că era botezat, deci era membru al trupului lui Hristos!" A nu te împărtăşi însemna să fii excomunicat, altfel spus rupt de Biserică sau pus în afara Bisericii. Autorul constată că rărirea participării la cina euharistică se putea vedea încă din vremea Sfântului Ioan Gură de Aur care se plângea de faptul că Împărtăşania era un eveniment tot mai rar întâlnit în viaţa credincioşilor. Părintele Ozolin arată că din perioada evului mediu şi până în zilele noastre ne aflăm într-o stare de anomalie, în care Împărtăşirea Euharistică a credincioşilor a devenit extrem de rară, subiectivă şi individuală. Iată ce mai spune părintele Ozolin în această privinţă: „Pentru a schiţa amploarea dezastrului, este de ajuns să amintim că împărtăşirea regulată, la fiecare Euharistie săvârşită, este îndreptăţită de preoţia împărătească a fiecărui credincios şi, prin urmare, deloc rezervată doar clerului. În ceea ce priveşte împărtăşirea, pregătirea sa şi frecvenţa, nu există nici o diferenţă între slujitorii hirotoniţi pentru săvârşirea cultului şi membrii preoţiei împărăteşti, pentru că preotul nu este hirotonit pentru a se împărtăşi în locul credincioşilor, ci pentru a sluji şi a se împărtăşi împreună cu ei". Autorul remarcă, în ce priveşte legătura dintre Spovedanie şi Împărtăşanie, influenţa catolică conform căreia preotul nu trebuie să se spovedească înainte de fiecare Euharistie datorită faptului că hirotonia ar cuprinde în sine un fel de dispensă în raport cu datoriile credincioşilor de rând. Părintele Nikolai Ozolin arată că această poziţie este eronată. Adevăratul motiv este altul. Obiceiul ca preotul să nu se spovedească înaintea fiecărei celebrări euharistice nu face decât să perpetueze pentru preoţi, vechea tradiţie a participării depline, obligatorii, a tuturor membrilor adunării euharistice, tradiţie care a fost pierdută pentru credincioşi sau laici. În ce priveşte Spovedania, Părintele Ozolin atrage atenţia asupra unor influenţe catolice şi protestante. Autorul are în vedere abordarea juridică din cadrul Tainei Spovedaniei în care penitentul înşiră un anumit număr de infracţiuni în raport cu cele zece porunci sau faţă de anumite rânduieli bisericeşti şi în urma cărora aşteaptă o logică şi rapidă iertare a păcatelor sub forma unei rugăciuni de dezlegare. Autorul arată că în această abordare accentul cade în totalitate pe puterea preotului de a ierta păcatele (te iert şi te dezleg!) şi că această iertare se consideră lucrătoare în sine independent de orice terapie şi deci independent de starea reală a penitentului. Părintele Ozolin arată că în practica veche a Bisericii iertarea păcatelor era înţeleasă ca mărturie a Bisericii (reprezentată prin epis-cop şi preot), că pocăinţa a fost reală, că a dat roade şi că penitentul a fost împăcat în Hristos cu Biserica şi că e din nou membru al trupului euharistic. Un alt aspect asupra căruia autorul atrage atenţia este acela de a confunda Spovedania sau Mărturisirea păcatelor cu o consultaţie la psihiatru, influenţă venită din mediul protestant. Părintele Ozolin insistă asupra faptului că nu trebuie în timpul spovedaniei să cădem tentaţiei de a ne juca de-a psihiatrul, chiar atunci când credincioşii vor asta cu insistenţă. Sub forma unei discuţii libere, Spovedania riscă să devină lipsită de esenţa ei. „Preotul nu ar trebui să fie în cadrul Spovedaniei decât un martor smerit şi activ al prezenţei lui Hristos!" Autorul arată că cei ce vin la Spovedanie trebuie să caute pocăinţa adevărată şi nu soluţii la problemele cotidiene. În finalul studiului Părintele Ozolin atrage atenţia asupra unui fenomen care poate produce mari prejudicii exerciţiului pastoral al Bisericii, şi anume, acordarea Duhovniciei unor preoţi tineri lipsiţi de experienţă pastorală care schilodesc sufleteşte pe credincioşi. S-a constatat că, neavând darul discernământului duhovnicesc, unii duhovnici tineri pun sarcini cu anevoie de purtat pe umerii credincioşilor. Autorul citează poziţia mitropolitului Antonie de Suroj care afirma că: „A primi hirotonia nu înseamnă că ai primit nici dreptul nici capacitatea de a călăuzi duhovniceşte alţi oameni. Hirotonia nu dă nici mai multă inteligenţă, nici mai multă ştiinţă, nici mai multă experienţă, nici mai multă maturitate duhovnicească. Ea conferă sarcina înfricoşătoare de a sta înaintea altarului lui Dumnezeu, în locul Său, drept care aparţine de fapt doar lui Hristos". Această problematică pe care autorul o sesizează în sânul Bisericii Ortodoxe Ruse este la fel de actuală şi în sânul Bisericii Ortodoxe Române unde tânărul preot este pus în situaţia de a-şi asuma rolul de părinte duhovnicesc, deşi experienţa duhovnicească nu îl recomandă pentru aceasta. Părintele Ozolin pledează în finalul articolului pentru restaurarea progresivă a vechii instituţii a duhovnicilor.

Ne exprimăm speranţa că aceste scurte consideraţii pe marginea acestui volum al Părintelui Nikolai Ozolin, apărut la Editura Patmos din Cluj-Napoca, vor trezi interesul multor preoţi şi studenţi teologi de a parcurge paginile lui, de a aprofunda problematicile semnalate de autor, care sunt foarte actuale şi în Biserica noastră Ortodoxă.

Ion Alexandru Mizgan

ION ALEXANDRU MIZGAN