Jean Claude Larchet este unul dintre cele mai cunoscute profiluri de autori ortodocşi din Occident. Cunoscut în România graţie editurii Sofia, a reuşit, ca prin lucrările sale, să se impună ca unul dintre cei mai citiţi şi influenţi teologi contemporani. O simplă lectură a uneia dintre cărţile sale îţi spune, ca cititor, că te afli în faţa unei peniţe extrem de sensibile şi de profunde, pentru care actualitatea mesajului şi argumentarea lui sunt componente de bază. Înţelegând încă din adolescenţa sa intelectuală că Sfinţii Părinţii (un doctorat în teologie, pe Maxim Mărturisitorul, având ca rod trei volume¹) sunt cei care ar putea avea răspunsuri la problemele epocii, Larchet ridică probleme de maximă actualitatea şi le rezolvă în litera patristică.

În acest ton se înscrie şi Terapeutica bolilor mintale. Experienţa creştinismului răsăritean al primelor veacuri, pe care, odată ce ai frunzărit-o, cu greu o laşi de o parte. Deşi ea apare în original în 1992 sub titlul: Thérapeutique des maladies mentales. L`expérience de l`Orient chrétien des premiers siècles²; şi, chiar dacă traducerea se face după mai bine de cincisprezece ani de la ediţia princeps, ea nu şi-a pierdut nimic din vigoarea mesajului.

Cu o structură clasică, introducere plus cinci părţi, lucrarea are ca temă centrală nebunia. Schizofrenia nu este o problemă tabu însă, persoanele bolnave, cel puţin în societăţile moderne, par a fi: În toate timpurile şi în tot locul, oamenii s-au purtat cu bolnavii mintali în chip contradictoriu; i-au socotit ba solitori ai unei alte lumi ori mijlocitori între pământeni şi zei, cinstindu-i ca pe nişte adevăraţi preoţi şi prooroci, ba, cel mai adesea, înfrăţiţi cu duhurile rele şi slugi ale lor, vrednici de alungare, buni de pus în fiare ca animalele şi chiar daţi morţii (p. 5).

Introducerea frapează prin limbajul aproape inaccesibil pentru un profan în ştiinţele psihicului uman, însă, reflectă seriozitatea cu care autorul şi-a abordat demersul ştiinţific. În această secţiune introductivă sunt redate teoriile psihiatriei moderne vis-a-vis de originea bolilor mintale. Este vorba despre teoriile organo-mecaniciste; psihodinamice ale inconştientului patogen; sociopsihogenice ale factorilor de mediu şi teoriile organogenice dinamiste. Toate studiile psihologilor par a se crampona de un aspect sau altul şi a nu ieşi din sfera ştiinţifică. După ce expune ineficienţa mulţimii de tratamente aplicate de psihologi, autorul ţine să specifice indiferenţa acestora faţă de adevăratele cauze ale bolilor mintale dar şi a tratamentului cuvenit: În vreme ce psihiatria modernă se arată a fi în mare parte destrămată de teorii contradictorii, fiecare dorind să-i fie preţuit exclusiv punctul său de vedere, e interesant să constaţi că gândirea creştină a dezvoltat o concepţie complexă despre bolile mintale, recunoscându-le trei cauze posibile: organică, demonică şi spirituală, aceste trei etiologii lăsând loc pentru terapeutici diferite, specifice fiecăreia dintre ele. Aceasta dezvăluie, de la bun început, deplina falsitate a afirmaţiei, destul de răspândită printre istorici, că întotdeauna creştinismul a socotit nebunia şi bolile mintale drept efect al posedării demonice (p. 15). Totuşi ce urmăreşte autorul prin lucrare sa? Studiul de faţă - a treia parte a trilogiei având drept subiect concepţia creştină despre boală, aşa cum reiese din textele patristice şi hagiografice ale creştinismului răsăritean din veacul I şi până în veacul al XIV-lea - îşi doreşte să fie o contribuţie la istoria maladiilor mintale şi a terapeuticilor lor într-un domeniu în care ea n-a fost până în prezent decât puţin cercetată (p. 13).

Astfel autorul se simte obligat în prima parte (Premisele antropologice: compusul uman, pp. 27-40) să facă un excurs în care să prezinte dihotomia antropologică, dar şi diferenţele şi asemănările dintre duh, spirit şi trup, pe care le regăsim şi în alte lucrări ca Acesta este trupul Meu...³.

Nebunia de origine somatică (pp. 51-64) este primul tip de maladie pe care îl tratează autorul. Pentru Sfinţii Părinţi este foarte clar (şi aici autorul aduce exemple din Sf. Grigorie de Nyssa (p. 51, 55 et passim), Sf. Ioan Gură de Aur (p. 53) sau Ioan din Singurătate (p. 57). Maturităţii patristice faţă de această problemă îi este opusă autosuficienţa metodelor psihiatrice şi psihologice şi unilateralismul specialiştilor, care reduc adesea cauza spirituală la cea somatică. [...] dacă admitem că în aceste cazuri sufletul nu este atins în însăşi natura sa şi-şi păstrează de aceea autonomia, pretenţia medicinii sau a psihiatriei că, tratând trupul, este în stare să lecuiască şi sufletul omului, regenerându-i sensurile şi valorile care-l definesc, cade (p. 62). Poziţia patristică depăşeşte sfera teoriilor naturaliste, chiar dacă vede în cauzele ce duc la afectarea psihicului probleme ale unor organe (p. 52), şi intră în cea a antropologiei creştine. Neconfundarea sufletului cu trupul le permite să afirme că, deşi trupul este afectat de o boală, indiferent care ar fi ea, nosologia nu are puterea de a demonstra că şi sufletul este afectat: Ca să cunoşti că, după firea sa, sufletul se deosebeşte de mădularele trupului şi că numai cu lucrarea se mişcă sufletul prin simţurile trupului, află că, de e rănit vreunul din organele trupului creierul ori inima, fiinţa sufletului nu suferă nicio vătămare, ci numai lucrarea pe care o săvârşeşte el prin acele organe [...] Sf. Ioan din Singurătate (p. 57).

Autorul ţine să lămurească diferenţa majoră între psihic şi suflet. Tulburările psihice, în aceste cazuri, nu sunt aşadar tulburări ale sufletului, chiar dacă par aşa (p. 59). Puterea de a lucra a sufletului însă, inerentă lui, nu e nici distrusă, nici alterată. Numai că trupul îi împiedică manifestarea şi-i deformează exprimarea (p. 58). Ori, cazurile acestea de natură biologică au nevoie de un tratament medicamentos şi nu de un „doctor de suflete", cum frecvent fac confuzia psihologii (pp. 59-60). În acelaşi timp e nevoie de investigaţii extrem de minuţioase şi nu de teoretizări şi experimente individuale (p. 60). Cert este că problema bolilor mintale este una complexă care, potrivit Părinţilor, are implicaţii multiple. De aceea locul medicinii apare ca limitat şi pretenţiile sale totalitare se năruie (p. 62).

Nebunia de origine demonică (pp.65-120) nu este, nici o glumă, nici o exagerare, aşa cum pretinde marea masă de psihiatri, psihologi şi psihanalişti, ci etiologia este demonul. Este o realitate atestată din timpurile cele mai vechi. Obiecţia medicinei moderne că în trecutul îndepărtat tot ceea ce nu putea să fie explicat medical (p. 68), din cauza unei profilaxii arhaice, era pus pe seama demonului, sunt pentru Larchet ipoteze impertinente, întrucât şi medicina naturalistă de atunci căuta pricina posedărilor demoniace în alte surse decât în demon (p. 68).

Cauza afirmaţiilor ştiinţei lui Hipocrate este văzută în prolixitatea şi incapacitatea oamenilor lipsiţi de duhovnicie de a vedea în semenii lor posedarea demonului (p. 72). După ce a rezolvat problema atitudinii infatuate a medicinei moderne, Larchet face un excurs asupra atitudinii Părinţilor citându-l pe Teodor de Petra: diavolii atacă trupul atunci când nu pot ataca direct sufletul (p. 73). Însă, posedarea demonică nu este realizată decât cu permisiunea lui Dumnezeu. Cazul lui Iov este concludent în acest sens. Totuşi, atitudinea Părinţilor faţă de nebunii demonizaţi diferă de la Sfânt la Sfânt. Unii Părinţi prescriau pentru nebuni o împărtăşire cât mai deasă, alţii cât mai rară (pp. 94-95), sau după cum rezultă din cuvintele lui Dionisie Areopagitul îndrăciţii nu erau primiţi la liturghia credincioşilor (p. 95).

Pricinile căderii lor în stăpânirea demonului sunt multiple: fie nu au fost botezaţi şi atunci pentru demon a fost doar o luptă formală (p. 80) fie au luat Tainele cu nevrednicie, fie Dumnezeu are un plan mare cu ei (p. 83). Mult mai repede pătrunde în sufletul celui nebotezat decât a celui botezat care dacă luptă cu tărie reuşeşte să-l înlăture (pp. 78-81).

Desigur, Larchet reliefează puterea extraordinară a sfinţilor de a sta lângă aceşti oameni, de care societatea fugea, se temea sau pe care îi izola. Scopul patristic a fost acela de a-i vindeca şi de a le aduce mântuirea. Dragostea cu care îi înconjurau şi grija pe care o purtau unor nebuni demoniaci nu face decât să atingă cele mai sensibile corzi sufleteşti.

Nebunia a fost şi va rămâne o realitate psihosomatică cu implicaţii sociale profunde. Atitudinea faţă de schizofrenici a fost încă din cele mai vechi timpuri una diferită, de la adulare la masacrare, iar Părinţii s-au opus unui astfel de comportament: Ei nu-l socoteau pe îndrăcit neom, străin de firea omenească, o stârpitură de care să te scârbeşti; numai prin una se deosebea purtarea lor faţă de ei, prin marea iubire pe care le-o arătau pentru suferinţa şi chinurile lor (p. 93).

După prezentarea a numeroase cazuri de bolnavi Larchet oferă reţeta patristică pentru aceste cazuri, în capitolul Terapeutica duhovnicească (pp. 96-121).

Chiar dacă sunt multe cazurile în care este specificată o legare fizică de către sfinţi a îndrăcitului, autorul ţine să precizeze că legarea nu este pentru Părinţi un tratament în sine şi nici nu ţine loc de tratament; ea îngăduie începerea tratamentului (p. 104). Tămăduirea adecvată se face prin post şi rugăciune (p. 105). Şi să nu credeţi că poate cineva să-l vindece pe altul fără Harul lui Dumnezeu (p. 109). Tratamentul nu capătă un caracter permanent, el având un caracter eminamente temporar. Dacă bolnavul tămăduit, prin vrerea lui Dumnezeu, se întoarce la proastele obiceiuri ce l-au dus la acea posesie, diavolul se poate întoarce (p. 116).

În Nebunia de origine spirituală (pp. 121-166) autorul ţine să atragă atenţia că bolile mintale care au o origine spirituală nu trebuie însă confundate cu bolile spirituale în sine. Bolile spirituale vin dintr-o neorânduială sau o pervertire a naturii (mai precis, a modului de a fi) în ceea ce priveşte raportul personal al omului cu Dumnezeu (p. 121).

Nosografia şi terapeutica bolilor spirituale înglobează psihopatologia, depăşind-o (p. 122). Din nefericire, aşa cum autorul a afirmat-o şi în alte locuri, psihopatologia a rămas tributară teoriilor naturaliste excluzând întru totul cauzele religioase şi spirituale iar aici intervine un nou tip de abordare, acela al terapeuticii spirituale.

Nosografia medicală surprinde diferite tulburări de comportament ce au un corespondent în nosologia patristică. Larchet ne oferă o seamă de exemple. Supravalorizarea sau hipertrofia eului, adică impresia că mai bun decât tine nu există, îşi are corespondentul, sau mai bine spus originea, în mândrie, la fel ca agresivitate (p. 124).

Autorul alege să abordeze două dintre rezultatele tulburărilor spirituale ale omului: tristeţea şi akedia, pe care le dezvoltă minuţios. Dacă tristeţea îşi are baza în neîmplinirea dorinţelor (pp. 127-128), în mânie (pp. 129-130), în lucrarea demonului (pp. 131-136), akedia îşi are originile în proasta gestionare a timpului duhovnicesc.

Dacă tristeţea ce a atins depresia duce adesea la suicid, ceea ce coincide cu damnarea eternă, akedia presupune un proces şi mai complex. Acest demon al amiezii numit în rugăciunea Sfântului Efrem Sirul trândăvia, nu este descris ca păcat, ci ca demon⁴. Acest duh rău pare a fi cel al secolului pe care-l trăim: Adesea, akedia îi mână în chip viclean pe oameni să facă şi mai multe lucruri, să meargă în şi mai multe locuri, să se întâlnească cu şi mai mulţi oameni - care nu le sunt de niciun folos şi de care se pot foarte bine lipsi -, doar-doar vor scăpa de plictis, de nelinişte, de nemulţumire şi de singurătate. Şi, amăgindu-se că astfel îşi vor afla mulţumirea şi pacea, de fapt se înstrăinează şi mai mult de sufletul lor, de ceea ce le este dat să fie, de adevărata lor fire şi menire, lipsindu-se de bucuria cea desăvârşită şi netrecătoare (p. 142).

Pentru ambele situaţii există un tratament pe care Larchet nu şi-l arogă nicio clipă. Este tradiţia Bisericii în dinamica ei, cea care-l oferă. Omul trist este îndemnat la lepădarea şi renunţarea la gândurile ce-l fac să sufere, adoptarea smereniei şi acceptarea condiţiei de creatură limitată. În ce priveşte tratarea akediei, aceasta: începe prin darea pe faţă şi înţelegerea ei ca atare [...]. Pentru că akedia, pe de o parte, îl mână pe om - îndeosebi pe anahoret - să iasă din casa sa, să umble prin alte locuri, să caute întâlnirea cu ceilalţi, mai întâi de toate omul trebuie să înţeleagă că aceste nevoi care i se par îndreptăţite sunt plăsmuite de patima sa (p. 154).

Al treilea tip de nebunie pe care autorul îl tratează este nebunia pentru Hristos. După ce atrage atenţia asupra confuziilor create vizavi de acest tip de nebunie autorul expune cazurile a nenumăraţi sfinţi nebuni pentru Hristos. De la Sfântul Ammona la Maxim Cavsocalivitul, avem o întreagă istorie a nebuniei în Hristos.

Cazurile unor sfinţi ca Simeon cel Nebun sau Sfânta Ipatia, nu fac altceva decât să întărească premisa de la care porneşte autorul, aceea că între un sărac cu duhul, un sfânt neşcolit şi între un nebun în Hristos există o mare nebunie. Simţind riscul unei interpretări aleatorii şi deterministe a nebuniei în Hristos, Larchet precizează foarte clar că toţi aceşti nebuni, au ajuns să fie consideraţi aşa pentru că ei au dorit să se smerească (p. 197), să se lepede de lume (p. 198) şi iubirea de aproapele (p. 199). Cei care au ales această cale dificilă pentru a se mântui au fost oameni cu exerciţiul rugăciunii şi nu bolnavi biologic. Nu poate deveni nebun în Hristos decât cel care: a fost chemat de Dumnezeu şi a avut o viaţă duhovnicească desăvârşită (pp. 204-205).

Pentru Larchet noima nebuniei lui Hristos rămâne dorirea celei mai adânci smerenii, agonisită prin necinstiri, batjocuri şi suferinţe necurmate, îndurate pe nedrept, numai şi numai din dragoste „pentru Hristos" (p. 212), nefiind pentru oricine.

Lucrarea Terapeutica bolilor mintale, face parte dintr-o trilogie, Théologie de la maladie (1991), Thérapeutique des maladies mentales (1992), şi Thérapeutique des maladies spirituelles (1997) din care cea mai cunoscută este Terapeutica bolilor spirituale. Într-o perioadă în care, doar în Franţa, se sinucid anual între 10.000 şi 11.000 de persoane⁵, majoritatea din cauza depresiilor, anxietăţii şi a problemelor financiare, problema abordată de teologul francez apare ca imperativă.

Larchet îşi construieşte într-o manieră foarte clară studiul, demonstrând prin forţa argumentului patristic şubrezeala sistemului psihopatologic, şi a timpului autosuficient în care tratează bolile de diferite naturi.

O carte excelentă, pe care nu o poţi lăsa din mână până la ultima pagină. Chiar dacă partea de început, din grija autorului de a demonstra că nu vorbeşte în necunoştinţă de cauză despre medicina modernă, pare a fi prea tehnicizată, chiar prolixă, lucrarea se arată a fi de o reală valoare. Traducerea se prezintă ca una cel puţin bună şi care permite cititorului să se bucure de ea.

Liviu Vidican-Manci

1 La Divinisation de l`homme selon saint Maxime le Confesseur, Cerf, Paris, 1996;  Maxime le Confesseur, médiateur entre l`Orient et l`Occident, Cerf, Paris, 1998;  Saint Maxime le Confesseur, Cerf, Paris, 2003.

2 Thérapeutique des maladies mentales. L`expérience de l`Orient chrétien des premiers siècles, Les Editions du Cerf, Paris, 1992.

3 Jean-Paul Larchet, Acesta este trupul Meu..., traducere Marinela Bojin, ed. Sophia, Bucureşti, 2006.

4 Macarios Simonopetritul, Triodul explicat, trad. Ioan Ică Jr., ed.^I, Ed. Deisis, Sibiu, 2003.

5 Marie-Claude Mouquet et Vanessa Bellamy avec la collaboration de Valérie Carasco, Ministère de l`Emploi, de la cohésion sociale et du logement, Ministère de la Santé et des solidarités, „Suicides et tentative de suicide en France" în Etudes et résultas, N° 488 mai 2006, pp. 1-8.

LIVIU VIDICAN-MANCI