Traducerea ca literă şi glosa ca spirit

Alexandru Gafton

1. Vechile traduceri şi compilaţii româneşti de texte religioase sunt dominate de literalitate¹. Acest context se datorează unui complex de cauze care au acţionat convergent, acest complex făcând ca rezultatele traducerii să nu poată acoperi mereu nevoile limbii, ale textului şi ale receptorului.

Precum în cazul oricărei traduceri, pe primul loc se situează diferenţele şi incompatibilităţile dintre limbile în contact. În mod firesc, între nivelurile morfo-sintactic şi lexical-semantic ale românei şi ale limbilor din care se traducea existau diferenţe de organizare şi de funcţionare. La traducerea literală, aceste deosebiri organice puteau genera un text românesc încărcat cu felurite elemente care - având în vedere uzul lor curent - prin modalităţile româneşti de exprimare şi prin valorile lor obişnuite, ajungeau în poziţii de compatibilitate precară sau de incompatibilitate cu modalităţile româneşti de exprimare a respectivelor valori, cu formele şi spiritul limbii române. În felul acesta, textul românesc dobândea zone ambigui ori obscure, iar cititorul rămânea mai mult sau mai puţin neajutorat.

Al doilea aspect se referă la complexitatea textelor de tradus. Fie că se are în vedere textul biblic, fie că se au în vedere alte categorii de text religios (predici, cazanii etc.), avem a face cu texte dificile, atât în ceea ce priveşte formele sub care acestea se înfăţişează, cât şi în ceea ce priveşte conţinutul lor. Prin caracteristicile informaţiei, ale organizării şi prezentării acesteia, textul religios prezintă un nivel conceptual deosebit de complex. În plus, în calea travaliului traducerii, aici apare o dificultate caracteristică textului religios, şi anume sacralitatea cu care textul era investit². Respectul pentru formă, în general, mult mai puternic în cazul unei limbi având un aspect literar în formare, era amplificat în cazul unui text sacru, de aici derivând, în principal, tendinţa către literalitate. Acest al doilea aspect a contribuit, şi el, la traduceri care nu puteau acoperi toate nevoile limbii, ale receptorului (în plan diastratic, diatopic, al expresiei etc.), şi nici toate ambiţiile traducătorului (care nu mereu era vinovat pentru expresia mai puţin bine sau plăcut construită).

Greutatea celor doi factori de mai sus este sporită de faptul că, prin caracteristicile şi prin exerciţiul lor, limbile din care româna a tradus (în special slavona, greaca şi maghiara) erau mai avansate sub aspectul nivelului de dezvoltare a aspectului literar. Astfel, efectele constrîngerilor directe, exercitate de textul sacru, în condiţiile diferenţelor şi incompatibilităţilor dintre limbile în contact - creatoare de confuzii şi nedumeriri -, erau augmentate de presiunile exercitate de către textul străin, „soluţia" fiind aceea a urmării acestuia. Convertirea textului de tradus în model face ca, în plan concret şi imediat, să apară numeroase segmente de text românesc care poartă amprenta a ceea ce apare în textul de tradus. Chiar dacă, uneori, se pot identifica diferenţe între soluţiile găsite de traducători şi revizori - date de situaţia din compartimentele limbii (sintactic, lexical-semantic), de felul în care presiunile limbii-model se exercită şi se resimt, de felul în care textul de tradus a fost înţeles, precum şi de nevoile şi posibilităţile percepute şi stăpânite în actualizarea respectivelor forme şi valori -, textul tradus este urmat precum un model. În plan profund, textul străin devine model parţial pe care limba română îşi edifică aspectul literar³, efectul conjugat al acestor trei factori fiind literalitatea.

Ultimii doi factori ţin de posibilităţile şi concepţiile traducătorului, şi de nevoile şi limitele receptorului. În calea celui dintâi apăreau felurite dificultăţi, în ceea ce priveşte înţelegerea şi construcţia textului. Traducătorul este, înainte de toate, un individ al epocii sale, dotat cu o concepţie asupra traducerii, dar care cunoaşte severe limitări date de posibilităţile şi nevoile sistemului limbii române, de configuraţia aspectului literar - la a cărui edificare contribuie prin actul traducerii -, precum şi de cerinţele traducerii unui text sacru. Fiind rezultanta conjugării limitelor proprii cu cele externe, care se întâlnesc cu aspiraţia către o translare totală - adeseori, cu conştiinţa acută a feluritelor neputinţe - şi, ceva mai târziu, cu conştiinţa importanţei nevoilor receptorului, traducătorul începuturilor rămâne supus constrângerilor generate de acţiunea vectorială a celor trei forţe de mai sus.

Cel de-al doilea se confrunta cu elemente de ambiguitate, de obscuritate, ce îl duceau la nesiguranţă şi confuzie, fapt ce deschidea calea către neînţelegere şi interpretări. Deşi, de multe ori, pare a fi uitat - uneori fiind chiar el sacrificat împreună cu limba română -, în funcţie de text şi de zonă, receptorul intră în preocupările traducătorului. Chiar dacă tendinţa dominantă este aceea de adecvare la limba-sursă, traducerea literală fiind rezultatul unei concepţii prin care se încerca redarea fidelă a conţinutului pe calea prezervării formei, sunt semne că există şi acţionează conştiinţa faptului că, alături de sacralitatea textului, receptorul devine treptat o miză reală a traducerii.

2. În acest context, unii traducători aleg să înlăture incompatibilităţile dintre limbi, confuziile şi obscurităţile - cu păstrarea caraterului literal al textului - prin glose⁴.

Având de translat texte de mare autoritate în plan conceptual şi lingvistic, din limbi care exercitau presiuni considerabile (ele erau cele care: a. pentru traducător şi în acel moment, deţineau textul sacru, b. aveau un aspect literar dezvoltat - lucru demonstrat de însuşi faptul că avuseseră capacitatea de a reda şi deţine textul sacru) şi apelând, în consecinţă, la traducerea literală, traducătorii vor observa treptat că un aspect literar evoluat implică în mod necesar specializarea termenilor şi a structurilor sintactice, caracterul univoc al acestora într-un context dat fiind o marcă a nivelului de dezvoltare a acelui aspect.

Pe de altă parte, uneori, poate apărea impresia că traducătorul a creat metafore, efecte de stil sau că textul biblic conţine eufemisme. Dacă, uneori, această ultimă presupunere poate fi confirmată de cercetarea situaţiei din greacă şi din ebraică, de regulă, totul nu este decât o impresie generată de privirea superficială asupra textului românesc, nedublată de cercetarea originalului, deoarece, ceea ce în traducere poate da impresia de figură, în greacă, sau în aramaică, nu este decât o formă „neutră" de exprimare, lipsită de orice „écart". Probabil că, la origine, aproape totul este metaforă. Faptul acesta, însă, nu trădează o anumită înclinaţie estetică a fiinţei umane, ci doar slăbiciunile raţiunii în faţa emoţiei. În general, cunoaşterea intuitivă, la îndemâna oricui, domină pe cea raţională, aflată doar la îndemâna acelor oameni mai dotaţi şi mai exersaţi din punct de vedere cerebral, înclinaţi spre observarea raţională, disecarea faptelor, explicarea rece şi imparţială a realităţii. În plus, sfera realităţii cunoaşte tratamente diferite în cele două cazuri. Oricât de încărcată de emoţie estetică ar fi în primul caz, modalitatea aceasta primară de cunoaştere rămâne dominată de vag, întrucât sfera prea largă conferă un caracter anonim notelor de conţinut. Invers, cunoaşterea ştiinţifică pleacă de la note reliefate către sferă, care, căpătând identitate accentuată, transmite un mai mare relief notelor de conţinut, ceea ce permite atât formularea de principii inductive, cât şi deductive.

Ca orice proces prin care limba se exersează, activitatea de glosare derivă din felul în care modalitatea specifică de cunoaştere a fiinţei umane, limba, decurgând din facultatea gândirii, interacţionează cu un alt sistem lingvistic, dar şi din felul în care gândirea şi contactul cu lumea trec în forma care dobândeşte conţinut şi care se numeşte limbă. Aceasta este, poate, principala cauză pentru care orice discurs necesită (în interior sau marginal) un metadiscurs (care, oricum, rămâne incomplet), problema fiind cea a felului în care se desfăşoară relaţia simbiotică dintre limbă şi gândire. Faptul acesta se poate foarte bine observa în discursul religios, unde mereu sunt necesare predicile, explicaţiile, interpretările, adeseori neînţelegerile ducând chiar la apariţia ereziilor. De aceea, nu este nesemnificativ faptul că - fără a lipsi din textele laice - astfel de glose sunt caracteristice textelor destinate publicului larg (predici, vieţi ale sfinţilor - în Moldova şi Muntenia, traduceri - în spaţiul transilvan).

Datorită caracterului accentuat literal al traducerii, glosa funcţionează precum un element de ajustare şi de acomodare, degajând sensuri, lămurind contextul şi/sau termenii şi sintagmele impuse prin traducere. Uneori, de pildă, glosele se referă la termeni care - prin traducere şi calc semantic - ajung să capete valori contextuale, adesea periferice în sfera semantică şi în uzul respectivilor termeni, sau numai ca urmare a faptului că la nivel paradigmatic reprezintă corespondentele româneşti ale termenilor utilizaţi în original. Alteori, glosele facilitează centrarea pe câte o notă a sferei semantice, caz în care se poate institui o relaţie de complementaritate, dar şi de contiguitate între termenul din text şi cel din glosă. După ce, prin glosă, cititorul pătrundea un conţinut de gândire, prin întoarcerea la traducere reuşea să înglobeze un alt mod de a conceptualiza, pătrunzând mecanismele unui sistem lingvistic diferit, precum şi relaţia acestuia cu gândirea, totul cu efecte benefice asupra structurii şi conţinutului, atât la nivelul limbii române, cât şi al gândirii respectivului cititor. În felul acesta, ele îmbogăţesc cititorul pe care îl edifică, dar şi sistemul, pus în situaţia de a putea achiziţiona forme şi sensuri sau doar de a exersa procesul de achiziţie şi integrare de conţinuturi şi modalităţi de exprimare.

Nuanţând, precizând, ajustând textul la sistemul limbii şi la nevoile şi performanţa cititorului, tâlcuind segmente de text şi oferind echivalenţi care dezvăluie conţinuturi de gândire, glosarea poate orienta receptorul pentru a-l face apt să înţeleagă textul în această confruntare dintre două limbi, la a căror intersecţie se situează. De aceea, multe dintre glosele care apar au rolul de a ameliora traducerea, chiar dacă pe porţiuni mici, dar într-un efort constant şi susţinut. Permiţând introducerea de completări în care limitarea înţelesurilor atinge niveluri rezonabile de dezambiguizare, ori oferind echivalente însoţite de precizări, ridicând vălul de pe o metaforă, glosele pot deveni calea optimă de acces la text.

În concluzie, la nivel lingvistic, glosele pun în mişcare mecanismele limbii, trec din potenţă în act valenţele acesteia şi le fortifică, facilitează unele procese formative ale aspectului literar, care, astfel, se edifică (la nivelul lexical şi sintactic). Ele pun în concurenţă elementele şi forţele sistemului şi, apoi, cern sensuri şi forme, în cadrul unui discurs paralel care îmbogăţeşte nivelul lingvistic, mental şi cultural al unei epoci, exersând receptorul.

La nivel conceptual, glosele uşurează pătrunderea într-o civilizaţie, într-o cultură, precum şi accesul la o mentalitate mai puţin sau deloc cunoscute receptorului. Rolul lor este de a instrui, a îmbogăţi şi a orienta receptorul din punct de vedere religios şi conceptual.

Glosele împlinesc textul servind înţelegerii acestuia în chip de concept şi sunt un instrument prin care, după ce se traduce traducând, se explică glosând. Actul de producere al gloselor declanşează procese complexe în plan mental, la nivelul sistemului limbii şi al creării normei. Aceste procese au darul de a restructura (mai mult sau mai puţin profund) gândirea şi limba, de a le influenţa din punctul de vedere al conţinuturilor şi formelor lor. În felul acesta, uneori, traducerea devine literă, iar glosa spirit.

3. În cele de mai jos vom ilustra aserţiunile precedente, pe baza doar a unei clase de glose, şi cu referire doar la traducerile de text religios.

3.1. O categorie largă de glose se îngrijeşte de explicarea termenilor care, în mod previzibil, din diferite motive, nu sunt cunoscuţi publicului român. De regulă, precizările sunt întregitoare în ceea ce priveşte cunoştinţele cititorului, iar la nivelul limbii se creează astfel posibilitatea îmbogăţirii inventarului lexical prin neologisme. Astfel apar: „sinagoga carea să chiamă a livertinilor" g. Livertinii era carii îi făcea, den slugi, slobodaşi (ntb, fa 6, 9); „duh pitliv" g. Pitliv iaste porecla lui Apolo, carele era dumnezeul păgînilor, carele da răspunsu celora ce-l cerea, carele era şi într-această fetişoară (ntb, fa 16, 16); ga[n]grena g. Gangrena iaste boală ce mănîncă carnea omului (ntb, 2 Tim. 2, 17); „şireag, carea să chiema a Italii g. Carii să chiamă acum oloşi (ntb, FA 10, 1); ostrac g. Ostracele-s găocile de ou şi hîrburile şi vase mari de lut ca albiile şi scoice (vs, sept., 3), cavza g. vina (vs, dec., 13); sinagoga g. Unde să strîngea jidovii, să auză cuvîntul lui Dumnedzeu. Noi zicem beseareca (ntb, Mt. 4, 23); iotă g. Sau certă, sau o slovă, carea-i mai mică (ntb., Mt. 5, 18); teatron g. Ce să zice greceaşte teatron, ce e loc de luptă, în mijlocul oraşului, unde să strîngea oamenii, să vază lucruri de minune (ntb, FA 19, 29).

Oarecum specială, dar nu diferită de această categorie, este situaţia formei omul, din po, Gen. 2, 15, unde se notează marginal Adam, acesta din urmă fiind un cuvânt ebraic, cu sensul ‘pământesc, din pământ`, apoi ‘om` (ebr. ad?m?h desemna ‘solul`). Pe măsură ce prima carte a Bibliei avansează, primul om nu mai este numit în traduceri prin om, ci capătă numele Adam, altfel spus termenul ebraic este împrumutat de limbi, unde devine substantiv propriu.

3.2. După ce a urmat cu fidelitate textul de tradus, traducătorul are grijă să nu apară confuzii nedorite, la nivel gramatical sau la nivel lexical. El poate avea în vedere necesitatea unei completări impuse de limba română. Astfel apar glosele care redau sensurile liber: nu era g. Că era omorîţi (ntb, Mt. 2, 18) („quia non sînt", gr. Ôti oÙk e„s...n); „ce e noao şi ţie" g. Ce treabă avem cu tine (ntb, Mc. 1, 24) („Quid nobis et tibi"); „să-l prinză cu cuvîntul" g. Să-l amăgească (ntb, Mc. 12, 13) („eum caperunt in verbo", gr. ?na ?ut?n ?gre?swsin lÒg?); „om tare" g. Fără milă (ntb, Mt. 25, 24) („homo durus", sklhrÕj ¥nqrwpoj); „de eşirea lui" g. Ce să zice, de moartea lui (ntb, Lc. 9, 31) („excessum eius"; t¾n œxodon aÙjto?); „Ia-l pre el" g. Omoră-l pre el (ntb, FA 21, 36) („Tolle eum"; a?re aÙtÒn); „Mînule curund nu-ţi pune pre nime" g. Sau nu popi pre nime (ntb, 1 Tim. 5, 22)⁵; „Iară de nu voiu şti putearea glasului" g. Înţelesul (ntb, 1 Cor. 14, 11) („Si ergo nesciero virtutem vocis"; ^TM¦n o?n m¾ e„d? t¾n dÚnamin t?j fwn?j), unde se observă că, uneori, termenul din original poate fi mai bogat în sensuri, caz în care glosa adaugă şi reface, calcul semantic rezultat adăugându-se formelor ce îşi cer dreptul de cetate.

3.3. Alte glose descifrează valorile contextuale ale termenilor impuşi de urmarea modelului, fixează sensurile contextuale: „împărţirile Duhului Sfînt" g. Darurile (ntb, Evr. 2, 4) (pneÚmatoj ?g...ou megismo?j); „nece unul nu-i mut" g. Fără înţeles (ntb, 1 Cor. 14, 10) („nihil sine voce est", oÙd n ¥fwnon); uneori chiar explicând: şireagul ceriului g. Ce să zice soarele, luna şi stealele (ntb, FA 7, 42) (pentru „militiae caeli"; t? strati? to? o?rano?). În lipsa precizării, cititorul avea copleşitoarea şi specioasa libertate de a interpreta sintagma (care, de altfel, conform unor exegeţi, ar face referire la îngeri).

3.4. Cum subînţelesurile unei limbi nu corespund mereu şi întocmai cu cele ale altei limbi, urmând traducerea întocmai, glosatorul simte nevoia predicatului, a unui atribut, a reluării unui substantiv, a unei completări pe care limba română nu o subînţelege cu necesitate, a unei dezambiguizări: sloboziră-o g. Corabiia (ntb, FA 27, 40); „au tăiat capetele lor" g. adecă a lui Evsebie şi Filic (vs, oct., 7); „Slugă eşti chemat? Nu gândi, ce să poţi fii şi slobod, mai bine trăiaşte cu aceaia" g. Adecă cu slujbă (ntb, 1 Cor. 7, 21); „Cu lapte hrăniiu pre voi, nu cu bucate, că încă nu puteaţi ce nece acum încă puteţi" g. Suferi (ntb, 1 Cor. 3, 2), (pentru lat. „lac vobis potum dedi, non escam: nondum enim poteratis: sed nunc quidem potestis"); „Bucatele a pîntecelui şi pîntecele a bucatelor, iară Dumnezău (...)" g. Îs rînduite (ntb, 1 Cor. 6, 13) (în text, întocmai cu lat.: „Esca ventri, et venter escis"); „Ce încă ai câteva nume în Sardiia carii nu şi-au spurcat veşmentele sale; pentr-aceaia vor îmbla cu mine în albe, că-s destoinici" g. Veşmente (ntb, Ap. 3, 4) („Sed habes pauca nomina in Sardis, qui non inquinaverunt vestimenta sua: et ambulabunt mecum in albis"); durearea mueriei g. Cînd naşte (ntb, 1 Sol. 5, 3) (în latină: „dolor in utero habenti"); „Filipp Evanghelistul (carele era unul din cei şapte)" g. Diiaconi (ntb, FA 21, 8); „să va fi altui bărbat" g. Muiare (ntb, Romani 7, 3).

3.5. Ca urmare a contactului dintre limbi apar dificultăţi de traducere, date de neajunsurile limbii române, sau de diferenţele dintre limbile în contact (referitoare, mai cu seamă la faptul că termenii corespondenţi nu trimit mereu la aceeaşi imagine sau au conotaţii diferite). Apoi, metafora, metonimia, sinecdoca, restrângerea sferei, jocul dintre denotaţie şi conotaţie, relaţia de contiguitate, re-creaţia, apar într-un anume fel în limba-sursă, traducerea corectă sub aspect formal impunând ajustări, operabile pe calea glosării. La rigoare, aproape totul fiind traducere literală, ori străduinţă în acest sens, glosele care urmează încearcă să transleze şi să echivaleze cumva nişte conţinuturi, şi, uneori, şi nişte forme, conform limbilor prin care textul a trecut, dar fără a ignora complet realitatea sistemului propriu, peste care traducătorul şi receptorul român nu puteau trece. Termenii glosaţi reprezentau cuvinte care, luate izolat, făceau parte dintr-un fond cunoscut cititorului, aşadar glosele tâlcuiesc aici ceea ce apare în text tocmai deoarece, în context, acele cuvinte, corespunzând celor din textul de tradus, erau investite cu valori pe care, în mod curent, vorbitorul român nu le aloca respectivelor elemente lexicale.

În încercarea de a explica valoarea contextuală a câte unui termen - cunoscut de către receptor -, se poate ajunge chiar la tâlcuirea unui scurt segment de text, glosa nemaifiind doar o modalitate de echivalare, devenind o mică explicaţie: „Şi atunci să va arăta sămnul Fiiului omenesc" g. Sămnul Fiiului iaste putearea şi slava lui, cu carea va veni (ntb, Mt. 24, 30); „ce fac carii să botează pentru morţi" g. Botezul să zice spălarea trupului mort, adecă scăldarea deaca moare (ntb, 1 Cor. 15, 29); „Că unulu-i Dumnezău, carele îndereptează tăiarea împregiur den credinţă şi netăiaria împregiur pren credinţă" g. Jidovul, să înţeleage tăiarea împregiur, iară netăiarea împregiur, păgînii (ntb, Romani 3, 30); „mearsără den jidovi şi credincioşi" g. Ce să zice, carii veniia den păgîni, de să făcea creştini (ntb, FA 13, 43); mortăciuni g. Au jărtvelor, ce să zice, carele sînt sugrumate, şi nu le slobod sînge (ntb, FA 15, 20); „în zilele scrisoarei" g. Cînd să scriia jidovii, să dea dajde (ntb, FA 5, 37) („in diebus professionis"; ^TMn ta?j ¹mšraij t?j ¢pograf?j) (traducerea coincide cu cele din cb, cp şi bb); „Ştiind că curund mi-i a pune cortul mieu" g. Cortul iaste trupul; înţeleage că va muri (ntb, 2P, 1, 14); „Şi întră în casa Zahariei, şi să închină Elisaftei" g. Ce să zice că-i voi bine, şi-i zise bineţe, au zua bună (ntb, Lc. 1, 40); „mai lesni iaste cămilei pren uriachea acului a treace" g. Cămila să zice că-i funea corabii, iar în cest loc, să înţeleage cămila (ntb, Mt. 19, 24); „«Cine va creade întru mine, cum zice scriptura, rîuri vor cură den maţele lui ape vii». Maţele amu acicea inemă se grăiaşte (ce se zice, cugetele cuvintelor sufletului)" (ccî, 191, 28-31).

3.6. Prin posibilităţile (şi prin libertăţile ei), glosa ajută textul şi îl întregeşte. Dacă acesta din urmă se constituie - pe cât poate mai mult - în imagine a originalului tradus, glosa încearcă să reflecte cu supleţe doar conţinutul. Prin intermediul gloselor cititorul poate fi orientat şi ferit de eventualele conotaţii şi nuanţe care, existente în limba română pentru anumiţi termeni, l-ar fi condus pe o cale greşită sau nepotrivită în înţelegerea textului. Alteori, prin glose sinonimice se explică sensul câte unui termen marcat din punct de vedere regional şi diacronic, sau diastratic, sau se produc fixări (prin restrângere, mai ales) asupra unor sensuri. Faptul acesta arată că lexicul se structurează formând totodată nivelul lexical-semantic al aspectului literar, dar şi restructurând nivelul mental al utilizatorilor textului, precum şi desfăşurarea respectivelor procese: sfinţilor g. Credincioşilor ce era în Ierosalim (ntb, Romani 15, 25) (precizarea priveşte sensul contextual); besearecile g. Săboarăle (ntb, Romani 16, 16); beseareca g. Adunarea (ntb, FA 5, 11); beseareca g. Adunarea credincioşilor iaste beseareca (ntb, FA 20, 28); săborul g. Besearecei (ntb, 1 Cor. 14, 4); beseareciei g. Săborului (ntb, Col. 1, 18); besearecii g. Au săborului (ntb, Fil. 2)⁶; „cînd să ceteaşte Moisi" g. Leagea (ntb, 2 Cor. 3, 15)⁷; Isus g. Isus Naviin (ntb, Evr. 4, 8) (precizare nu doar corectă, dar foarte necesară); „Galilea limbilor" g. Ce să zice păgînilor (ntb, Mt. 4, 15) (lat. „Galilaea gentium", gr. Galila...a t?n ^TMqn?n); mîţe g. Mîţele de fier, carele ţîn corabiia în loc, de nu mearge, că-s cu unghi de fieru (ntb, FA 27, 29); „să cuvine episcopului nevinovat a fi" g. Să n-aibă nume de rău (ntb, 1 Tim. 3, 2) („irreprehensibilem esse"; ¢nep...lhmpton e?nai).

3.7. Formule precum ce să zice, să spune, să chiamă etc. apar curent în vechile texte româneşti, unde se întâlnesc cel mai frecvent cu valoarea ‘adică, cu alte cuvinte, înseamnă`. Uneori, ele aparţin traducătorului român, alteori sunt conţinute de textul de tradus şi se traduc împreună cu acesta. Formulele acestea introduc o categorie importantă de glose explicative, care au ajuns să facă parte din text, nemaifiind marginale, şi prin care cititorul capătă lămuriri, se edifică. Astfel se petrec lucrurile în: „Toma, carele să chiamă «geamăn»" (ntb, I. 11, 16) („Thomas, qui dicitur Didymus"; Qwm?j ? legÐmenoj D...dumoj); „Simon, ce să zice Pătru" (ntb, Mt. 4, 18) („Simonem, qui vocatur Petrus"; S...mwna tÕn legÒmenon Pštron) sau „Iară Saul (carele-i şi Pavel) g. Pînă aici s-au chemat Saul, iară de icea încolea, Pavel (ntb, FA 13, 9) cititorul este ferit de posibile confuzii, lărgindu-i-se sfera de informaţii. În „Tavitha, carea, de veri tîlcui, să zice „capră sălbatecă" g. Greceaşte, Dorcas (ntb, FA 9, 36) textul capătă complexitate, dar cititorul dobândeşte astfel cunoaşterea unor trăsături morale aparţinând personajului descris pe această cale. Nici aici, procedeul nu aparţine traducătorului român, pentru care segmentul respectiv face parte din text deoarece textul grecesc conţine, pentru cititorul grec, traducerea în greacă a numelui ebraic. Textul biblic s-a încărcat astfel cu o glosă explicativă, pe care o înglobează, şi care, ulterior, făcând parte din textul sacru, trece în latină şi slavonă (Tabiq£, ¿ diermhneuomšnh lšgetai Dork£j; „Tabitha, quae interpretata dicitur Dorcas"⁸; (avi9a, 2je scazaema glet^~s~TM sr0na). De asemenea, lămuritoare şi îmbogăţitoare pentru cititor sunt glosele care se referă la nume comune, precum în: „Cade-să de acmu să ştim (...) ce va să dzică săbor. Săbor dzice adunare" (varl., 330, 9-11), sau: „Numele îngerului să înţeleage purtătoriu de veaste" (varl, 330, 4-5) Chiar nefiind absolut indispensabile, glosele de aici oferă un plus de cunoaştere, în general, ajutând la înţelegerea textului, în special.

3.8. Există situaţii în care tâlcuirea este explicit menţionată şi se referă la contexte care, la un prim nivel, nu pun probleme de înţelegere. O astfel de glosă oferă o informaţie suplimentară care desăvârşeşte înţelegerea segmentului sau obligă cititorul să zăbovească asupra segmentului, atrăgându-i atenţia asupra faptului că respectivul segment de text cere un alt nivel de lectură: „Şi adusără asina şi mînzul şi pusără desupra lor veşmintele sale, şi-l pusără spre iale" g. Tîlc: Hristos n-au şezut pre amîndoao, numai pre mînzu, cum arată ceialalţi evanghelisti; că face pomeană Sfînta Evanghelie de amîndoao, iară într-un loc au fost (ntb, Mt. 21, 7); „nu numai cu pîine va trăi omul, ce cu tot cuvîntul carele iase den gura lui Dumnedzeu" g. Ce să zice: Săva cu ce voiaşte Dumnedzeu să-l hrănească (ntb, Mt. 4, 4); „Au nu avem puteare pre o sor muiare a o purta" g. Muerii îi zice sor, nu pentru frăţia, ce pentru cinste muerească (ntb, 1 Cor. 9, 5).

3.9. Alături de cele de mai sus, există cazuri în care centrarea traducătorului glosator pe actul traducerii apare ca exclusivă. Este vorba despre cazurile în care discursul din glosă alunecă explicit în această direcţie, încercând să promoveze o opţiune de traducere, să justifice o situaţie apărută, şi care nu se datorează traducătorului, sau să aducă la cunoştinţa cititorului unele informaţii pentru ca acesta să aibă o imagine completă asupra situaţiei din textul de tradus. Aceste glose sunt interesante şi întrucât, dincolo de informaţiile oferite cititorului - prin care traducătorul, construind un mic discurs persuasiv, caută adeziunea cititorului -, marchează o relaţie între traducător şi cititor, acesta din urmă fiind sustras de la discursul textului şi invitat să ia parte la micile necazuri ale traducătorului. În felul acesta, cititorul iese din lumea imaginară a cărţii şi ia cunoştinţă de caznele din realitatea sa, prin care cartea pe care o citeşte se edifică. Este un tip de glosă prin care se conştientizează un proces cultural, împreună cu componentele şi căile genezei traducerii. În această categorie se pot enumera: smochin g. Alţii zic că-i mur (ntb, Lc. 19, 4); „în formă de nucă de migdeală" g. Migdală unii dzic că-s dafine (po, Ex. 37, 19) (sub Ex. 25, 34 migdeală apăruse neglosat); „Şi tot dupt doo stîlpure un bumb era" g. Stîlpurile colo ... am scris creangure (po, Ex. 37, 21) trimiterea se referă la Ex. 25; 32, 33, 35; „în vreamea lui Constantin Împărat Bărbos, ficiorul lui Iraclie" g. într-altul dzîce „în dzîlele lui Marchian împărat, 5908" (vs, mart., 4); „Bine e a nu mînca carne şi a nu bea vin, nece a face ceva întru caria să poticneaşte fratele tău, au să sminteaşte sau slăbeaşte" g. Aici, neci în greceasca mai mult nu aflăm, ce ceaialaltă rămăşiţă caut-o la 16 cap, la sfîrşit, afla-o-veri (ntb, Romani 14, 21) (acesta este loc de glose în multe ediţii); „Că cine iaste Pavel şi cine e Apolos, numai slugi" g. Chifa nu-i în grecească (ntb, 1 Cor. 3, 5); „După aceaia, fiţi toţi depreună, răbdând supărările cu dragostea fîrtăţiei, smeriţi şi plecaţi" g. Greceaşte, aşea-i cest verş (ntb, 1 P 3, 8) (glosa se repetă sub 4, 3)⁹. Informaţii suplimentare capătă cititorul prin glose precum: „Iară după ce tăcură (...)" g. Acest săbor au făcut întîiu apostolii (ntb, FA 15, 13)¹⁰.

4. Glosele observate până acum arată că, în totalitatea lor, reflectă o întreagă combinaţie de procese şi de nevoi, intrate în relaţii complexe: nivelul de dezvoltare al limbii, al activităţii de traducere, al utilizatorului sistemului într-o epocă şi dinamica aspectului literar, toate activate în urma contactului cu o limbă mai exersată şi un text complex. Procesele şi rezultatele acestea reflectă nevoile şi tendinţele factorilor ce le solicită şi generează. În cadrul acestei dinamici complexe, plasat în punctul în care limbile în contact, textul de tradus şi rezultatul traducerii se conjugă, cititorul este ajutat, prin glose, în a-şi acomoda performanţele şi înţelegerea la realitatea textului. Datorită faptului că textul se constituie - pe cât poate mai mult - în imagine a originalului tradus, glosa încearcă să reflecte cu supleţe doar conţinutul. De aceea traducerea apare ca literă, iar glosa ca spirit.

Decurgând din nevoi reale, glosele se constituie ca rezultantă a unor tendinţe fireşti, ce caracterizează orice organism viu. Prin ele se fructifică valenţele limbii, se ameliorează posibilităţile acesteia de a se modela ca structură aflată într-un proces de creştere a coerenţei sistemice, de expansiune şi de perfecţionare structurală şi funcţională.

Dincolo de acestea, glosele detensionează limba supusă torsiunilor traducerii literale, eliberează sensurile şi călăuzesc publicul prin sfera conceptuală a textului, un public nu doar adus la înţelegere, ci şi dăruit cu un sistem rezonabil solicitat.

Sigle şi Bibliografie

(selectiv)

1. Ediţii ale Bibliei

Biblia 2001, = Biblia (...), Bucureşti, 2001, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania;

La Sainte Bible Polyglotte, contenant le texte hébreu original, le texte grec des Septante le texte latin de la Vulgate et la traduction française de M. L`Abbé Glaire avec les différences de l`hébreu, des Septante et de la Vulgate; (...) par F. Vigouroux, Ancien Testament, tome I Le Pentateuque, Paris, 1900, tome V, 1904;

Septuaginta. Id est Vetus Testamentum Graece ixta 70 interpretes (...), Leges et historiae, Stuttgart, 1935;

Biblia sacra iuxta Vulgatam versionem (...) recensuit et brevi apparatu instruxit Robertus Weber Osb, editio altera emendata, tomus I, Genesis-Psalmi, Stuttgart, 1975.

2. Ediţii de texte

Biblia 1688, ediţie întocmită de V. Arvinte, I. Caproşu, Al. Gafton, Laura Manea, N.A. Ursu, 2. vol., Iaşi, 2001, 2002;

cb = Codicele Bratul, ediţie de text de Al. Gafton, Iaşi, 2003;

ccî = Coresi, Carte cu învăţătură (1581), publicată de Sextil Puşcariu şi Alexie Procopovici, vol. I, textul, Bucureşti, 1914;

cp = Texte de limbă din secolul XVI reproduse în facsimile îngrijite de I. Bianu, membru al Academiei Române. IV. Lucrul Apostolesc. Apostolul tipărit de diaconul Coresi la Braşov în anul 1563, Bucureşti, 1930;

cs = Codex Sturdzanus, Studiu filologic, studiu lingvistic, ediţie de text şi indice de cuvinte de Gh. Chivu, Bucureşti, 1993;

cv = Codicele Voroneţean, ediţie critică, studiu filologic şi studiu lingvistic de Mariana Costinescu, Bucureşti, 1981;

mld = Monumenta Linguae Dacoromanorum. Biblia 1688, vol. I Genesis, Iaşi, 1988, vol. II Exodus, Iaşi, 1991, vol. III Leviticus, Iaşi, 1993, vol. IV Numerii, Iaşi, 1995, vol. V Deuteronomium, Iaşi, 1997;

ntb = Noul Testament, tipărit pentru prima dată în limba română la 1648 de către Simion Ştefan, mitropolitul Transilvaniei, reeditat după 350 de ani cu binecuvîntarea înalt prea sfinţitului Andrei, arhiepiscopul Alba Iuliei, Alba Iulia, 1998;

Palia de la Orăştie 1581-1582, text-facsimile-indice, ediţie îngrijită de Viorica Pamfil, Bucureşti, 1968;

Palia de la Orăştie (1582), I. Textul, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2005, (V. Arvinte, I. Caproşu, Al. Gafton S. Guia) II. Studii, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2007, (Al. Gafton, V. Arvinte);

varl = Varlaam, Opere, alcătuire, transcriere a textelor, note şi comentarii, glosar şi bibliografie de Manole Neagu, Chişinău, 1991;

vs = Dosoftei, Viaţa şi petreacerea svinţilor, Iaşi, 1682-1686.

1 Libertăţile care apar cu timpul la nivelul traducătorului nu semnifică neapărat desacralizarea privirii care se îndrepta spre text, ci faptul că prioritar devine cititorul, apoi nevoile limbii şi de traducere, astfel că aceea care primează este comunicarea, conţinutul neînţeles fiind indezirabil. Într-un sens, prin efectele produse, s-ar putea spune că, în felul acesta, chiar se produce o sacralizare la un nivel mult mai profund, poporul creştinându-se împreună cu limba.

2 Pentru această chestiune, vezi Al. Gafton, După Luther. Traducerea vechilor texte biblice, Iaşi, 2005, în special, pp. 12-26.

3 Chiar dacă, ades, elemente aparţinând limbii vii exercită reale presiuni, solicitând selectarea lor în aspectul literar în constituire, contextul real face ca traducerea să fie orientată spre sursă, ceea ce face ca traducătorul să transporte în limba română felurite structuri întâlnite în limba-model, structuri dotate (acolo) cu capacitate ridicată de exprimare a conţinuturilor şi caracteristice unui aspect literar dezvoltat.

Vezi, printre altele, Al. Gafton, După Luther, Iaşi, 2005, pp. 42-59; idem, Relaţia dintre sursele traducerilor biblice şi concepţia de la baza acestora, în „Text şi discurs religios", 1/2009, pp. 125-134; idem, „La traduction de texte sacré: entre contraintes et libertés", în Actes du I^er Colloque International Perspectives contemporaines sur le monde médieval, nr. 1/2009, pp. 29-32.

4 Pentru această chestiune, vezi Al. Gafton, După Luther, Iaşi, 2005, în special, pp. 196-268.

5 Acesta este sensul impunerii, din cadrul ritualului hirotonisirii, în greacă (unde se utilizează vb. ^TMpit...qhmi), acesta fiind sensul termenului aici utilizat. Gr. ceirotonšw este cel care redă la modul special actul ritualic al impunerii.

6 Având în vedere faptul că, în limba română veche, besearecă se putea referi, precum în zilele noastre, atât la clădire, cât şi la adunarea credincioşilor, lucru pe care săbor nu-l făcea, în afară de faptul că glosele au rolul de a arăta cu claritate despre ce anume este vorba în acel moment în text, simpla prezenţă a acestora, cu alte cuvinte opţiunea de a nu utiliza direct în text termenul din glosă, arată şi că traducerea încerca să utilizeze termeni echivalenţi, la nivel formal, celor din textul de tradus.

7 Cu referire directă la Torah.

8 Faptul că textul latin nu procedează precum cel grecesc şi nu traduce substantivul Tabitha, ci dă termenul întâlnit în versiunea grecească este semnificativ pentru a arăta măsura în care textul sacralizat înglobează glosa transmiţându-i astfel întreaga sa sacralitate; este de menţionat că traducerile româneşti din secolul al XVI-lea vor proceda precum textul grecesc şi cel slavon, redând cuvântul în română, respectiv slavonă.

9 Ultimele glose ilustrează o cale prin care traducătorul încerca să îşi justifice traducerea ca fiind conformă canoanelor ortodoxiei din punctul de vedere al surselor. Pentru relaţia acestor afirmaţii cu adevărul, vezi Al. Gafton, „Palia de la Orăştie ca traducere", pp. 9-17, în Palia de la Orăştie (1582), vol. II, Studii, Iaşi, 2007.

10 Este vorba despre Conciliul I Ierusalim.

ALEXANDRU GAFTON