Adevăr şi exagerare în reflecţiile despre spiritualitatea poporului român la Părintele Dumitru Stăniloae

Nicolae Leasevici

Cei care s-au aplecat cu atenţie şi pasiune asupra excepţionalei opere dogmatice a celui mai mare teolog român din epoca modernă au apreciat ca exagerate reflecţiile Părintelui Stăniloae cu privire la calităţile morale şi spirituale ale poporului din a cărui substanţă fizică, dar şi bogăţie culturală, se născuse şi făcea parte.

Viziunea sa idilică asupra unor dimensiuni fundamentale ale ethosului nostru este, de fapt, produsul subtilei elaborări dintre, pe de o parte, sensibilitatea sa nativă, moştenită în urma procesului misterios al elaborării ei pe parcursul a peste două milenii şi jumătate de traumatice şi permanente frământări şi transformări sociale dintre care, pe multe, omul Stăniloae le-a trăit de-a lungul ultimului şi celui mai tragic şi catastrofal secol din istoria propriei naţiuni şi totodată a celei mondiale, iar pe de cealaltă parte, datorită maximei sale deschideri spirituale, orientată atât spre umanul concret şi neobişnuit de nuanţat al specificului naţional, ce tinde cu străşnicie spre împlinirea unor idealuri de viaţă creştinească, cât şi spre „pasionanta năvală a fiinţei (sale)... spre acea principală realitate numită Dumnezeu", deci spre religie, pentru că este singura ce ,,revendică omul întreg şi... pune sub o lumină a ei, sub gândul la Dumnezeu, toată fiinţa umană şi deci toată viaţa colectivităţilor".

Am putea să-i reproşăm marelui gânditor extraordinarul său spirit anticipativ care l-a făcut să-şi vadă propriul popor în lumina desăvârşirii creştine? Chiar dacă pare exagerată, o astfel de viziune sugerează profunzimile nebănuite ale unui viitor deja în manifestare şi, prin urmare, o notă dominantă a tezaurului românesc de valori spirituale pe care întreaga comunitate europeană o integrează într-o simfonie generală de bunuri cu atât mai nobile cu cât este mai specific prinosul fiecărei culturi la bunăstarea generală.

Născut la începutul secolului trecut, chiar în mijlocul ţării, în micul sat transilvănean Vlădeni, Braşov, poate pentru a admira, în egală măsură, toate frumuseţile ei, Părintele Dumitru Stăniloae începe să iubească pe Dumnezeu şi lumea. De fapt, el va iubi lumea în care s-a născut şi va trăi toată viaţa: ,,şi continui să le iubesc şi acum" - recunoaşte el în 1989 (P. Bielawski, p. 16). Pentru că poporul său, care dăinuie ,,din vremi imemoriale", n-a părăsit aceste locuri şi a rămas ,,aici", însuşi ,,spaţiul pe care-l locuieşte s-a imprimat în fiinţa lui", transmiţându-i viitorului teolog toate calităţile pe care şi le-a cultivat de-a lungul atâtor secole şi chiar milenii. De aceea, Părintele Stăniloae, în cartea sa Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, devine tribunul acestuia. (Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1992).

Trebuie să recunoaştem de la bun început că autorul, aflându-se în această postură, nu s-a putut detaşa de sensibilitatea sa, iar atitudinea oarecum subiectivă cu care a tratat această temă nu i-a deformat vederile, ci doar i le-a amplificat, punându-i-le într-o lumină mai mult decât trandafirie, fapt ce i-a atras destule critici. Însă, dacă ne ridicăm la acelaşi nivel de vibraţie şi ne aşezăm sufletul în aceeaşi lumină divină care l-a călăuzit aproape un secol, am putea să înţelegem că psihologia sa este a unui îndrăgostit. El este îndrăgostit de o persoană colectivă - poporul său. În această situaţie, se cade să invocăm acea calitate pe care autorul o pune pe primul loc - bunăvoinţa -, singura capabilă să ne accepte şi să ne trateze ca pe nişte ,,oaspeţi" într-un astfel de teritoriu de maximă fineţe. În caz contrar, dacă ne vom aroga ,,dreptul de stăpâni" asupra unui domeniu pe care am îndrăznit doar să-l criticăm, vom fi etichetaţi ca „venetici".

Aşadar textul acestei lucrări - de o reală valoare - nu este o analiză obiectivă, detaşată şi riguroasă cerută de tratatele ştiinţifice, ci este un poem şi trebuie tratat ca atare.

Analizând poziţia geo-culturală a românilor, înrădăcinaţi şi persistenţi într-un spaţiu care le-a determinat modul de a fi, autorul observă că poporul român este ,,o fiinţă de graniţă între Orient şi Occident", ,,o fiinţă-punte, susţinută de un spaţiu-punte", pe care nu-l pot părăsi fără o pierdere sau „o modificare esenţială a fiinţei lor" - diferiţi fiind de evreii, armenii sau grecii, care îşi pot menţine, dacă se stabilesc fie în Occident, fie în Orient, „simplitatea lor de suprafaţă". Existenţa românilor, rezultată din „specificul de sinteză al fiinţei lor", este determinată de acest spaţiu-punte, care, însumând cele două universale culturi şi, ca atare, primind de la acestea o complexitate sau o „ambivalenţă fundamentală", unora le conferă o anumită „fragilitate" ce reprezintă un „pericol de pierdere a echilibrului între antitezele componente ale ei", iar altora, accentuându-le „latura uneia dintre spiritualităţile ce intră în sinteza românească", le creează posibilitatea desprinderii cu uşurinţă din mediul lor de baştină.

La acest capitol, autorul este critic atât faţă de „mulţi dintre intelectualii noştri, care s-au ataşat aproape exclusiv spiritului occidental", imitând excesiv obiceiurile (şi) „chiar reîntorşi în ţară ei au făcut aici figură de străini", cât şi faţă de boierii care în trecut s-au lăsat ispitiţi „de a imita vreunul din popoarele orientale". Însă dacă se întâmplă să emigreze, „doar ca indivizi sporadici, nu în grupuri mai compacte", ei suferă de „o nostalgie dureroasă" pentru că, în general: „Românul «tânjeşte» între străini". De aceea, identificându-se profund cu spaţiul în care s-a născut şi s-a format - ceea ce îl face să nu iubească războiul, pentru că nu-şi doreşte să „cucerească alt spaţiu" - românul şi-l apără însă cu „supremă încordare", iar atunci când este rupt din el este copleşit de dor, care este „o adevărată boală" „ce îl cheamă continuu să se întoarcă la spaţiul său originar". Aşa simte ţăranul, legat de graiul, de tradiţiile şi, în genere, de „spaţiul ţării sale (care) este o unitate complexă, armonioasă şi generoasă de munţi, de dealuri, de văi, de şesuri, de păduri, de holde, de vii, de grădini". Aici, ca şi în alte multe locuri, textul e uşor patetic şi teatral-poetic.

În continuare autorul falsează când spune că spre deosebire de ţăran, „intelectualul se rupe cu o relativă uşurinţă de satul propriu, sufletul fiindu-i luat în stăpânire de o ideologie abstractă, uniform universalistă". În realitate, au fost destui artişti ori personalităţi ştiinţifice care au resimţit ca dureroasă ruperea lor din spaţiul matriceal al specificului cultural din care proveneau.

Privind prin ochii românului, părintele Stăniloae îşi descrie ţara cu un entuziasm emoţionant. Ea este generoasă prin grânele şi porumburile ei, prin podgoriile şi pomii, pădurile cu pajiştile ei mănoase şi hrănitoare de turme, prin bogăţiile subsolului. Şi pentru că „îl hrăneşte, îl odihneşte şi îl desfată. El o iubeşte în totalitatea ei", fiindcă ţara lui „e lapte dulce" şi poartă chipul celor dragi. Peisajul românesc are un zâmbet care este şi cel al feţei româneşti pentru că „unul s-a imprimat în celalalt". Este evidentă corespondenţa dintre varietatea armonioasă şi generoasă a peisajului ţării şi cea a sufletului de pe meleagurile lui, iar chipurile omeneşti sunt expresia însufleţită a acestui spaţiu, transfigurat în însuşiri specifice ce degajă acea „frumuseţe ce depăşeşte trăsăturile inexpresive ale unei naturi văzute prin ochi obiectivi, ştiinţifici, neutri". De fapt, ar putea cineva „cântări" - în mod absolut detaşat şi rece - sufletul propriei naţii, fără să greşească? O astfel de viziune, animată de un puternic simţ patriotic, dar provenit din adâncurile atât de rafinate ale religiozităţii sale este - aşa cum motivează însuşi autorul, ajutându-se şi de citate din Mircea Eliade - o conceptie, „personalistă şi liturgică a cosmosului, dezvoltată în sensul spiritual al Bizanţului, în special de cel al unui Maxim Mărturisitorul" - şi în care universul este îmbogăţit şi apărat de iubirea reciprocă a oamenilor şi mai ales de spiritul liturgic creştin care se conformează riturilor cosmice.

Pentru român natura este profund personalizată, fiind un mediu familial, sărbătoresc, favorabil comuniunii fericite a întâlnirilor în duh cu cei dragi. Un astfel de peisaj este încărcat de bunătate, frumuseţe, rodnicie şi forţă. Din el lipseşte chiar sentimentul tragicului, pentru că, în mod idilic, o astfel de lume este asemenea unui ,,sân matern, hrănitor şi odihnitor, plin de har cuceritor" ce înalţă sufletul românesc mai presus de simpla natură văzută ca un „obiect al analizei ştiinţifice". În opoziţie cu această concepţie, gândirea religioasă occidentală s-ar axa doar pe un „exclusivism antropologic". Datorită acestuia - ne explică Părintele Stăniloae - imperialismul colonial se bazează pe „o pornire de luare cu forţa a unui teritoriu" în vederea exploatării lui economice şi, deci, se pierde acea legătură intimă şi capacitate înnăscută de comuniune cu o natură pe care, omul, de fapt, e dator să o protejeze şi să o înalţe odată cu sine.

Citind aceste pagini avem impresia ori că este vorba despre un basm, ori că Dumnezeu, în mărinimia Lui, a prefăcut aceste ţinuturi într-un rai cu specific românesc în care Stan Păţitul îl păcăleşte cu uşurinţă, prin isteţimea lui, chiar pe diavol, iar Moş Dumitru Cocişul născoceşte renghiuri iadului întreg (Marcel Petrişor, Serile în sat la Ocişor, Bucureşti, 1971). Privindu-şi ţara ca pe o lume mirifică, însă idealizată, este previzibil să înţelegem ce calităţi vor avea românii în viziunea Părintelui Stăniloae.

Aşadar, rememorăm bunăvoinţa şi ,,o anumită fragilitate" derivată dintr-un precar echilibru al celor două culturi antitetice - occidentală şi orientală - ce se află la originea fiinţei româneşti, dar care au fost de mult topite într-o sinteză specifică a locului.

Continuăm trecerea în revistă a calităţilor poporului român care - cel puţin în această carte - este lipsit de orice tensiune, de orice nemulţumire sau conflict major. El are o excepţională deschidere şi înţelegere faţă de modurile de trai, culturile şi limbile străine, distanţându-se, astfel, de „alte popoare (care) sunt oarecum capsulate în modul lor unilateral de a fi". De asemenea, Generozitatea şi armonia îşi au rădăcinile adânc înfipte în natura mirifică pe care, în ultimii ani, constatăm că am distrus-o haotic şi cu furie. Mediul a început să zâmbească strâmb, la fel ca şi rânjetul hrăpăreţ al celor care au distrus pădurile, au contaminat apele şi au poluat aerul, îmbolnăvind oamenii, animalele, plantele, şi s-au jucat de-a dumnezeul cu mutaţiile genetice, modificând toate culturile ce reprezintă hrana cea de toate zilele a omului. Murind în 1993, Părintele Stăniloae a păstrat imaginea satului românesc arhaic şi fericit, neapucând să vadă şi să se înspăimânte de aceste crude realităţi.

De aceea, nu ştim dacă arhicunoscuta zicală „Codru-i frate cu românul" mai este de actualitate. Poate din cauza aceasta cartea despre spiritualitatea poporului român este un basm cu „a fost o dată ca niciodată", dar nu ştim dacă vom mai regăsi o astfel de lume, miraculoasă doar pentru minunatul Părinte Stăniloae, care n-a văzut sau n-a vrut să vadă că fiecare epocă din istoria poporului român a fost copleşită de mari frământări şi transformări politice, economice, sociale şi, evident, culturale, din care cu greu fiinţa naţională a supravieţuit şi nicidecum a supervieţuit, aşa cum reiese din paginile cărţii menţionate.

Merită, totuşi, să luăm în considerare o astfel de operă ce, în mod evident, este inclusă în patrimoniul culturii româneşti şi poate fi admisă, prin extensie, şi în cea europeană.

Românul se caracterizează prin „deşteptăciunea unită cu bunătatea... generos zâmbitoare", ce îl ajută să lupte cu răul. Făt-Frumos, dar şi Păcală ori Stan Păţitul întruchipează asemenea virtuţi. În fiinţa naţională a românului sunt unite „luciditatea raţională a latinităţii personaliste cu sentimentul de taină prezentă în toate", deschizând, astfel, perspectiva unui progres spiritual nesfârşit, dar neanulându-ne ca „persoane originare în sentimentul unităţii de comuniune pe care îl trăim" (p. 17).

Spiritul românesc mai poate fi caracterizat printr-un „echilibru de maximă amplitudine... al conţinutului şi de o elasticitate" formală (p. 39). Echilibrul este „un act continuu de conştiinţă şi de voinţă" ce nu aparţine mediocrităţii şi prin care, cu ajutorul „subtilităţii şi stăpânirii de sine a omului" au ca efect progresul continuu al spiritului. Păstrarea „conştientă şi voluntară" a acestui echilibru se realizează prin cuminţenie, iar aceasta, temperând multiplele tendinţe ale naturii, reuşeşte să menţină „sănătatea firii". Acest „umanism echilibrat" ce stăpâneşte pornirile unilaterale şi vicioase ale naturii sale îi conferă o umanitate integrală, fiind un dar al culturii şi spiritualităţii bizantine. Mintea omului este cea care îi păstrează echilibrul personal. Prin ea, „poporul român a învăţat să nu se lase rob al pasiunilor nesocotite sau al aventurilor în sens pătimaş". O asemenea consideraţie pare a fi generală şi exclusivistă, fiind mai mult incredibilă decât necredibilă. Totuşi, dacă se întâmplă ca omul să încline într-o parte sau în alta, poporul îl numeşte ca fiind „într-o ureche", ori că „nu e în toate minţile" etc., caracterizând, totodată, şi raportul lui cu societatea. Însă mintea îl controlează şi îi imprimă o ordine morală, iar omul „cuminte", cu o „dreaptă socoteală" [în greceşte „discernământ", distingere, simţ al minţii - intuiţie, deosebire a binelui şi răului, (n.a.)], este un om „cumpănit", adică echilibrat personal şi social. De cealaltă parte, Occidentul individualist este duşmanul echilibrului personal şi contrar sau indiferent coeziunii sociale.

Acest echilibru românesc pune în valoare calităţi ca „graţia incomparabilă, unită paradoxal cu seriozitatea" (p. 52). Dacă diferitele popoare orientale manifestă în costumele lor naţionale o fineţe şi o simplitate comune, în schimb cele româneşti au o armonie complexă, o bogăţie echilibrată a naturii umane ce exprimă şi o plurivalenţă a sentimentelor şi a stărilor ei sufleteşti. Veşmintele au în acelaşi timp eleganţă, varietate, dar şi seriozitate, spiritualizând trupul, dar şi etalând incomparabila generozitate sufletească şi fiind într-o subtilă concordanţă cu melosul: „poporul român, peisajul şi cântecul lui ca legătură... şi loc de întâlnire între amândouă formează un întreg". Niciun popor nu este atât de plin de virtuţi ca cel al Părintelui Stăniloae, de aceea el este îndrăgostit de profunzimea, delicateţea şi fineţea poporului său, care este înzestrat cu „taina ultimă a existenţei", fiind „în comuniune cu toţi şi cu toate". Românul este un adevărat compozitor, însă cei culţi nu se pot ridica la nivelul „modulărilor pline de seva trăirii fiecărui cântăreţ popular, a fiecărui om care îşi cântă simţirea, nostalgia, bucuria". Toate aceste aprecieri de departe se văd a fi contaminate de acea formă de naţionalism care îl face pe autor să aprecieze exclusiv şi exagerat tot ceea ce aparţine naţiunii sale.

Doina este „vecină cu tăcerea şi plânsul", iar românul experiază vraja dedublării sau a „scufundării meditative", trăind „oarecum liber... o experienţă de mare delicateţe". El trăieşte „conştient indefinitul şi dulceaţa lui negrăită". Deşi sună extrem de idilic, textul fiind jocul nesfârşit al unor înflorituri speculativ-subiectiviste, pe cititorul îngăduitor, totuşi, îl încântă şi îl emoţionează.

Când vine vorba despre limba românească „surprinzător de ospitalieră", aprecierile sunt la fel de elogioase. Prin extraordinara „dezvoltare lexico-umană" a ei, va putea deveni, „peste câteva zeci de ani", „aptă să fie folosită ca limbă universală", aşa „cum a spus un filolog german", ne asigură Părintele Stăniloae, fără să precizeze numele acestuia. Ea este „tezaur original" de „înţelepciune şi imaginaţie" prin faptul că s-a „reromanizat şi îmbogăţit" în ultimul secol „într-un ritm viu, (fiind astfel) sensibilă la cerinţele culturii contemporane". Limba noastră exprimă atât „elasticitate a sufletului românesc", cât şi „deschiderea lui plină de interes şi de iubire faţă de tot ce este uman". Şi la acest capitol Părintele Stăniloae are o atitudine critică deranjantă faţă de limba engleză care, prin asprimea ei, este „limitată ca expresivitate în comparaţie cu limba românească, lucidă şi duioasă, occidentală şi orientală în acelaşi timp" (p. 60). Este de neînţeles cum toate sentimentele atât de calde ale autorului faţă de tot ce este românesc se contaminează de emfază şi orgoliu.

Metaforele populare oglindesc generozitatea, umanismul şi prietenia. Vorbirea românului „e străină de orice tendinţă individualistă".

Atât melosul, cât şi graiul sunt traversate de un uman complex, integral, profund, delicat, armonic, care se revelează şi în portul românesc. Jocul, de asemenea, este expresia comuniunii şi produsul unei inspiraţii personale şi comune de fiecare clipă. Portul şi jocul sunt încărcate de viaţă, demonstrând comunicabilitate şi reţinere, „vitalitatea vijelioasă şi rânduiala armonioasă". Iar din echilibrul întregii nostre culturi „răsare cuviinţa sau buna-cuviinţă". Binecuvântat fiind, „românul respiră prin natură şi spirit sau prin natura şi arta care sugerează taina" (p. 67). Dacă ar fi să dăm crezare unor astfel de calităţi, am putea crede că acest popor se află în pragul sfinţeniei.

Luciditatea scânteietoare şi duioşia reprezintă, de asemenea, rezultatul echilibrului propriu fiecărei trăsături a sufletului românesc, sinteză paradoxală şi echidistantă între „Occidentul lucid, realist şi Orientul care abordează realitatea intuitiv, prin... trăirea indefinită a ei, cu toată fiinţa". Prin faptul că „românul are înţelegerea mai presus de înţelegerea definibilă raţional, (adică) înţelegerea inimii", el aparţine domeniului „misterului". Eul său creator sesizează, prin iubire, unicitatea persoanelor. De aceea, el înţelege compătimind şi compătimeşte înţelegând. În acest proces îl ajută duioşia, inteligenţa, tandreţea şi sfiala. Deşteptăciunea lui îl susţine în înţelegerea tuturor situaţiilor, pentru că este o îndatorire a minţii de a veghea continuu şi în mod practic. Ea nu se confundă cu viclenia, în schimb se particularizează în isteţime, ca aspect practic şi ca vioiciune a spiritului.

Este cert că Părintele Stăniloae îmbracă în lumina unei diafane religiozităţi personalitatea românului, dându-i o stălucire ireală.

Nu în ultimul rând, dar deosebit de importante şi caracteristice trăsături spirituale ale românului sunt ironia şi umorul. Prin ironie se exercită o adevărată pedagogie socială pentru că, deşi românul râde de greşelile altuia, nu-l condamnă definitiv, ci îl iartă, ceea ce denotă o cunoaştere pătrunzătoare. Umorul e o formă de luptă prin care se manifestă şi un sentiment de superioritate faţă de greutăţile vieţii, uneori sfidând chiar moartea. Părintele Stăniloae vrea să ne convingă că „există în acest fel de umor un eroism". Prin umor, eroul îşi demitizează adversarul sau minimalizează greutăţile pentru a le birui, dând, astfel, un exemplu celorlalţi membri ai comunităţii, care pot face şi ei la fel. El nu se prezintă ca o fiinţă excepţională. Lipsa umorului e percepută ca un defect moral. Glumele moldovenilor în faţa războiului şi a morţii (Fraţii Jderi) îi face să fie senini şi să înţeleagă că există o rânduială mai înaltă ce le impune să apere cu orice preţ „legea de viaţă a poporului".

Umorul se manifestă şi în faţa propriei dureri şi unind, paradoxal, gluma cu seriozitatea ajunge „până la anularea propriei persoane sau a altora, până la un scepticism paralizant". Umorul activează umanul şi relaţiile dintre oameni, descoperind ceea ce este bun, simpatic, demn de iubit în om, adică umanitatea. Pentru a exemplifica, Părintele Stăniloae ne reaminteşte excepţionala operă a lui Ion Creangă sau Coşbuc.

Dorul - este cu adevărat un sentiment absolut specific românului. Greu de definit, dorul este năprasnic şi fierbinte, fiind „mărturia comuniunii adânci, duioase şi lucide în care trăieşte poporul român". Prin dor, „simţi fiinţa dorită ca un fel de casă ontologică a existenţei tale"; el restabileşte comuniunea şi o desăvârşeşte. Opunându-se urâtului, dorul dispersează singurătatea chinuitoare lăsând loc speranţei şi dând putere persoanei ca să trăiască valoarea eternă a celui pe care îl iubeşte.

Omenia, ospitalitatea, conştiinţa propriei valori, universalul ca sinteză şi osmoză a tot ce este superior şi folositor poporului - sunt iarăşi caracteristicile excepţionale pe care Părintele Stăniloae ni le explică şi ni le propune spre eternizare în conştiinţa noastră.

Spiritualitatea satului - este duhul de comuniune şi moralitate curată izvorâtă din credinţă, care se manifestă în participarea satului întreg la datinile şi obiceiurile strămoşeşti din viaţa fiecărei familii şi în care se resimte transparenţa unui plan superior. Se simte cum prezenţa vie a lui Dumnezeu în viaţa şi trăirile satului românesc este cea care îi animă pe oameni cu duhul unei profunde comuniuni, făcându-i să pătrundă tainele inepuizabile ale lumii şi persoanelor.

În concluzie: - opera, deşi exagerată în caracterizarea şi augmentarea calităţilor poporului român, este convingătoare. Pare a fi un îndreptar de conduită exemplară sau un model edenic de urmat ori de regăsit pentru generaţiile viitoare. Pentru a fi corect interpretată, lectura se cere ridicată în planul unei simţiri excepţionale şi a unei înţelegeri de maximă deschidere sufletească. Ce este adevăr şi ce este exagerat în reflecţiile Părintelui Stăniloae fiecare poate constata privind în adâncurile sufletului său pentru a vedea cât din ceea ce îşi este sieşi specific se regăseşte în eternitatea neamului şi cât din acesta îl acceptă şi i se dăruieşte aceluia prin a cărui jertfă supremă etosul sfânt al acestui pământ va dăinui mereu viu şi rodnic, regenerându-şi idealurile şi animând întreaga noastră fiinţialitate pentru a o face să genereze valori universale. Ceea ce jenează cu adevărat este faptul că Părintele Stăniloae minimalizează celelalte culturi, blocând accesul nostru spre o cunoaştere mai largă a lumii. Este o notă vizibilă care parazitează lectura pe tot parcursul ei. Nu-i putem reproşa că viziunea lui este unipolară şi monocromatică din moment ce, la începutul demersului, am menţionat starea de graţie divină pe care marele nostru teolog o trăieşte pentru naţia din care provine. Lucrarea are, totuşi, o reală valoare morală şi testamentară, iar în contextul european actual poate reprezenta o recomandare culturală demnă de a fi luată în considerare, ce poate „corecta" şi re-evalua, astfel, impresia fals-negativă a multora dintre noi (lipsiţi de sensibilitatea şi harul trăirilor creştine), dar şi a percepţiei străinilor despre această ţară care, de fapt, în structurile ei fundamentale, este atât de minunată, are un trecut glorios şi oameni excepţionali.

NICOLAE LEASEVICI