Studiul de faţă îşi propune să atragă atenţia asupra unei etape drum întoarcerii fiului risipitor la Tatăl, identic cu acela parcurs de arta sacră românească care, născută în timpurile în care arta bizantină reprezenta modelul indicat într-un spaţiu ortodox, maturizată în secolele următoare, a părăsit la un moment dat această tradiţie, sub presiunea curentelor apusene de tot felul. Studiul proceselor verbale ale Şedinţelor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din anii 1889-1898 a scos la lumină această încercare de întoarcere şi de regăsire a tradiţiei iconografice pierdute, precum şi dificultăţile de realizare ale acestui vis ce nu avea să se împlinească decât mult mai târziu. La sfârşitul secolului al XIX-lea, în pictura căruia s-au remarcat Gheorghe Tattarescu şi Nicolae Grigorescu ca fiind autorităţi în materie de pictură bisericească, membrii Sfântului Sinod au constatat faptul că aceasta se îndepărtase de tradiţia picturală bizantină drept care se cerea revenirea la origini. În şedinţa din 22 noiembrie 1889 ei au emis o Deciziune a Sântului Sinod al sântei nóstre biserici autocefale drept măritore de rěsărit privitore la icónele, arhitectura, pictura şi ornamentaţiunea bisericilor din tótă ţara, cum să se urmeze pe viitor, urmată, în Şedinţa din 18 mai 1898, de un Proiect de regulament pentru zugrăvirea bisericilor, prin care se dorea revenirea la vechiul stil bizantin. Din păcate, la vremea respectivă, nu erau pictori capabili să răspundă dorinţelor sinodalilor. Acestea aveau să-şi afle împlinirea odată cu organizarea Comisiei de Pictură Bisericească în cadrul Patriarhiei Române, în 1958 fiind redactat Regulamentul de funcţionare a respectivei comisii, în virtutea dreptului Sfântului Sinod de a iniţia, autoriza, supraveghea şi controla în scopul de a păstra unitatea dogmatică, morală şi artistică pe întreaga Patriarhie Română, atât a icoanelor sfinte necesare cultului, cât şi lucrărilor de artă bisericească.

MIHAELA PALADE