Acest eseu trasează un fel de epură a mecanismelor percepţiei şi ale creaţiei din antichitatea tîrzie şi din epoca bizantină. Este structurat în două părţi. Prima încearcă să analizeze funcţia privirii în contextul teoriilor filosofice ale antichităţii. Rolul văzului este indisolubil legat de activitatea intelectului şi conduce către o formă de cunoaştere interactivă a vizibilităţii lumii şi a fenomenului existenţial. Subiectismul, cunoaşterea de sine, dăruirea şi conştiinţa sunt înscrise în însuşi mecanismul percepţiei, aşa cum apare el descris în textele filosofice ale antichităţii greceşti. Antropologia creştinismului timpuriu este moştenitoarea directă a acestor teorii. Gînditorii creştini îşi vor modela teologia Întrupării şi cunoaşterea divină după tiparele antropologiei şi gnoseologiei clasice, la care vor adăuga o formă specifică de reflexivitate care conduce omul la îmbunătăţirea de sine prin cunoaştere şi comuniune cu celălalt.

A doua parte a eseului prezintă schema unei lecturi structurale a arhitecturii şi a picturii de tradiţie bizantină din spaţiul monastic românesc, avînd drept fond, în mod prioritar dar nu exclusiv, mănăstirile din Nordul Moldovei. Teza este următoarea: creştinismul oriental a funcţionat timp de mai bine de un mileniu (de la scindarea imperiului roman între Orient şi Occident la sfîrsitul secolului IV pîna la căderea Constantinopolului la mijlocul secolului XV) pe baza unei identificări voluntare între puterea seculară şi puterea spirituală. Această unitate a condus la o instrumentalizare a tuturor formelor de expresie a sacrului. Ieşirea din această formă de unitate impusă vieţii spirituale creştine de puterea politică, păşirea oarecum forţată într-o altă structură politică, a determinat fenomene de transformare a mecanismelor intime de recepţie a mesajului creştin şi a produs inevitabile transformări ale vieţii şi ale practicilor religioase. Unul din efectele cele mai spectaculoase este cel al monahismului românesc din secolele XV-XVII. El a dat forme exemplare de viaţă spirituală traduse aproape în exclusivitate în forme artistice (arhitectură, pictură parietală, icoane, broderii liturgice), forme de expresie de o înaltă calitate a concepţiei teologice, faţă de care textele păstrate sunt însă extrem de discrete. Schema de lectură prezentată în acest articol încearcă să reconstituie mecanismele şi să sugereze eventualele surse ale acestui prodigios moment al creştinismului răsăritean, în care modelele fundamentale se reactualizează într-un mod deopotrivă fidel şi original.

ANCA VASILIU