Din literatura cronografelor.

Despre icoane

„Doamne, iartă-mă, să grăiescu cătră tine...

Grăiaşte"

Doina Curticăpeanu

În locul prealabilei definiţii lexicologice a cronografelor - compendii de istorie universală, greceşti, bizantine, slave, extinse narativ între „facerea lumii" şi primele decenii ale secolului al XVII-lea - aleg spre ilustrarea specificului acestui gen de scrieri câteva fragmente din Cronograful grecesc, Veneţia, 1637, tradus la noi de Pătraşco Danovici în răstimpul 1660-1670, unde e reconstituită pustiirea Ierusalimului de către Nabucodonosor¹. Protagoniştii evenimentului sunt, în ordinea apariţiei, împăratul Sedechia, prorocul Ieremia, ucenicii acestuia, Varuh şi Avimeleh, Dumnezeu, îngerii, suveranul Babilonului, prorocul Daniel, un moşneag şi un vultur. Localizarea momentelor succesive reuneşte cetatea Ierusalimului, via Agripei, o peşteră, spaţiul Vavilonului, apa Iordanului, biserica Sionului, pustia. Anvergura temporală - „de când stătu împărat Sedechiia", până „s-au săvârşit Navuhodonosor" - apare echivalată (metaforic) prin somnul lui Avimeleh la vie, ţinând 70 de ani. Târziu, la deşteptare, buimac, în mână cu smochinele proaspete, „cum le luasă den smochin, cât pica lapte de pren coadele smochinelor", acesta va fi ajutat în restabilirea justei cronologii - „acmu să începe primăvara, nu iaste vremia smochinelor" - de moşneagul întâlnit pe uliţele Ierusalimului devastat. Precipitarea faptelor e cronometrată între „şeasă ceasuri de noapte" - când, semn al iminenţei dezastrului, la zidurile cetăţii „să pogorâră îngerii den ceriu cu flăclii aprinsă pre mânule" - şi „a doa dzî", după răsăritul soarelui - când „au sosât şi Navuhodonosor cu toată puteria sa în cetatea Ierusalimului şi-i dederă foc de toate părţâle şi o arsără şi o prădară şi-i stricară toate zâdurile şi toate visteriile".

În desfăşurarea cuprinzătoarelor zece pagini ale capitolului, eversiunii îi sunt rezervate abia cinci scurte paragrafe, contracarate şi ele de imagini anterioare distrugerilor, focalizate prin „svântul Sion cel scump făcutu de mândru Solomon împărat, cel făcutu cu meşterşug mare în chipul ceriului, celui ce-i era poleiţi păreţii şi faţa pre gios totu cu aur, cela ce s-au pogorât sângur Dumnedzău de l-au blagoslovit". Aşa cum vom putea constata, interesul naratorului se concentrează prioritar asupra modului cum e întâmpinată nenorocirea la nivelul indivizilor în parte. Împăratul Sedechia, „vas curat diavolului", ia în derâdere avertismentele prorocului, mai mult, ar fi gata să-l şi lichideze, dacă n-ar interveni, salvator, un înger. Grijile lui Ieremia se împart între cetatea de care se simte responsabil şi vulnerabilii săi ucenici. Despărţiţi de împrejurările robiei amar 70 de ani, se vor regăsi în final cu toţii, graţie schimbului de scrisori intermediat de un „hultur", căruia, în această misiune, Dumnezeu „i-au dat gură de om". Nabucodonosor, eversorul Ierusalimul, ci în trei rânduri şi care „să ţânia el pre sâne că iaste în loc de Dumnedzău", va avea un vis cumplit, dezlegat de prorocul Daniel „în toată tocmala", inclusiv episodul înspăimântător „te vei face în chip de bou şi vei petrece în pustiu cu dobitoacele cele sălbatece în şeapte vremi", urmat, după recunoaşterea supremaţiei divine, de revenirea în fire şi „la cinstea împărăţiei". Adaug că, inspirat la rându-i, asemenea cronografistul din Cartea lui Daniel, William Blake (1757-1827) va transpune artistic în al său teribil Nabucodonosor, 1795 (Londra, Tate Gallery), aceeaşi secvenţă profetică, interpretată de unii dintre criticii tabloului drept înfăţişarea unui „atac de nebunie", diagnosticabil în termenii zoantropismului² clinic.

Ceea ce ţin să reliefez în aparte contur din amănunţita relatare a autorului grec priveşte dialogul prorocului cu Divinitatea, literar vorbind, unul de mare efect, unde cuvântul lui Dumnezeu e transmis în vorbe umane:

Iară Ieremiia dzâsă: Doamne, iartă-mă, să grăescu cătră tine. Şi-i dzâsă Dumnedzău: Grăiaşte. Irimiia dzâsă: Acmu credzu Doamne, că vei să dai cetatea Ierusalimului pre mâna vrăjmaşilor, pentru greşealele noastre.

Dzâsă Dumnedzău cătră Ieremiia: Tu să iai nărodul mieu, izdrailtenii, şi să te duci cu dânşii la Vavilon în robie şi să-i iai cu cuvinte bune, să-i îmblândzăşti şi să le aduci aminte că iară-i voiu mântui eu den robie, cu vreme.

Dzâsă Irimiia cătră Dumnedzău: Doamne, dară ce voiu face veşmintelor şi odoarălor a svântului Sion, cele scumpe, de multu preţ. Dzisă Dumnedzău: Dă-le toate în pământ şi dzi aşea: Ascultă, păminte, de cuvântul Dumnedzăului celui ce ti-au aşedzat pe spre ape, să-ţi hie cu pază şi aminte de aceste odoară şi de aceste veşminte a svintei casă a lui Dumnedzău (s.m).

Şi iară dzâsă Irimiia: Doamne, dară cheile besericii ce le voi face? Dzâsă Dumnedzău: Ia-le şi le aruncă spre soare şi dzî: Să iai, soare, asupra ta aceste chei şi-ţi fie aminte foarte, până la vremia ce te va întreba Dumnedzău pentru dânsele.

Şi iară dzisă Irimiia proroc: Doamne, ce voi face lui Avimeleh, credinciosului mieu, că nu mi-ar fi voia să vadză perirea Ierusalimului, căce iaste un om foarte spărios?

Dzisă Dumnedzău cătră Irimiia: Trimite-l pre dânsu cu o coşniţă la viia Agripei şi-i dzî să-ţi aducă smochine de la acea vie a Agripii. Iară de te va întreba: Ce, suntu bune smochinele? iară tu să-i dzîci că aşea au dzâs Dumnedzău, de acele smochine ce va aduce el vei să le dai nărodului care vor hi bolnavi şi cât vor mânca de acele smochine, în loc să vor izbăvi. Iară dacă va merge el acolo, la via Agripii, eu îl voi adormi acolo, până ce să va înturna iarăşi la urmă nărodul tot den robia lui Navuhodonosor de la Vavilonie.

Reţinând replicile subliniate din străvechiul dialog, să revenim pentru o clipă la actualitatea zilelor noastre. În 24 februarie 2010, mediile de comunicare occidentale anunţau, titrând Biblia avea dreptate³, o spectaculoasă dezvăluire şi confirmare totodată, citând explicit pasajul din 1 Re 3, 1. Astfel, în cursul săpăturilor arheologice efectuate la Ierusalim, girate de Universitate şi conduse de profesoara Eilat Mazar, au fost scoase la lumină, în zona numită Ophel, între cetatea lui David şi Muntele Templului, o secţiune, lungă de 70 m şi înaltă de 6 m, din puternicul zid de fortificaţie „construit de regele Solomon în a doua parte a secolului X a.C.", fragmente ceramice, atestând datarea complexului în numitul veac, figurine de cult, sigilii inscripţionate „pentru rege", mărturii ale „uzului rezervat monarhiei", dintre care unul, de piatră, vechi de 2.500 de ani, gravat cu numele Temech, făcând „conexiunea între arheologie şi izvoarele biblice", mai exact cu familia omonimă amintită în Cartea lui Neemia.

Menţinându-ne în logica narativă a Cronografului, s-ar putea spune că pământul, ascultător de cuvântul lui Dumnezeu, a păzit întocmai cele ce-i fuseseră încredinţate de prorocul Ieremia, restituindu-le, uimitor astăzi, devotaţilor arheologi de la Ierusalim, spre satisfacţia din comentariul lui Eilat Mazar, responsabila proiectului de excavare - „Nu poţi rămâne decât uluit de credibilitatea Bibliei"⁴.

„În toată vremia şi pretutindirea"

Cronografele române traduse din limba greacă au avut ca izvor - sublinia Paul Cernovodeanu - pe de o parte cronograful mitropolitului Dorothei al Monembasiei, 1570, iar de alta pe acel al învăţatului cipriot Matei Cigalà, parohul bisericii greceşti San Giorgio din Veneţia, acolo unde acesta şi-a tipărit, în afara cronografului, alte opt opere cu caracter teologic şi literar, între anii 1631-1639⁵.

Pentru ceea ce urmăresc aici, e important să accentuez provenienţa iscusiţilor autori greci din spaţii cu largă deschidere de orizont. Atât Monembasia medievală, bizantină, veneţiană din sud-estul Peloponezului, oraşul-castel situat pe o stâncă la 300 m deasupra mării, cât şi Ciprul insular din Marea Mediterană, deopotrivă cu Veneţia, vor fi imprimat retinei celor doi scriitori un „tipar" perspectivic de considerabilă amplitudine. Că îl putem argumenta şi textual, o demonstrează, înaintea altora, relatarea din Cronograf a episodului succesiv curselor de la hipodromul din Ţarigrad, petrecut la masa „unde să vesăliia" împăratul Mihail. Aici, „gramaticul cel de taină" al suveranului aduce intempestiv vestea invaziei „de oşti grele". Naratorul intervine lămuritor, afirmând că ştirea fusese aflată de gramatic, nu „de la vrun om", ci „de într-o oglindă ce era la împărăţâe, mare cât o uşe şi minunată, care oglindă iarăş era făcută de Leon filosoful şi înţăleptul, carele era zveatdovideţ <= cetitor în stele>, întru care oglindă căutai şi să vedea toată lumea, împărăţâile şi domniile, cetele toate şi oştirile şi caii şi armele, oamenii şi muerile, cetăţâle şi oraşele, cu toate satele şi maria cu toate râurile şi ce-ţi era pofta să vedzi pe într-alte ţări, acolea să vedea toate; păria-ţi că eşti acolea într-aceia ţară. Ce nu numai atâta, ce şi svatul ce făcea împăraţâi şi domnii, pentru toate trebele, ori oşti de gătiia, ori ce fial de oşti şi cu ce tărie şi putere şi încătro vor să margă tot acolea le vedeai de-amăruntul. Dece şi gramaticul împăratului, acolea, într-acea oglindă au căutat de au vădzut că să strângea oştile turceşti să vie asupra împăratului la Ţarigrad"⁶ (s.m.). Dacă prin demnitatea de cititor în stele a făuritorului ei, filosoful şi înţeleptul, oglinda presupune, aşa ca la începuturi, „operaţiuni intelectuale elevate, ce-şi au, precum speculaţia şi considerarea, rădăcina în studiul astrelor reflectate în oglinzi"⁷, instrumentul acestei observaţii de mare anvergură spaţială, găzduit în text, rămâne indubitabil metafora Cronografului ca scriere ce oferă imaginea globală a lumii.

^{× × ×}

Prezentă frecvent de-a lungul paginilor de Cronograf, „în toată vremia şi pretutindirea", icoana formează obiectul dezbaterii celei mai ardent-convingătoare în cursul unui viu actualizat schimb-întrebare-răspuns dintre doi ca nimeni alţii reprezentativi protagonişti. Un iconoclast înverşunat, Leon împărat, cel gata „să svărâme toate icoanele ce sântu în beserecile creştinilor şi să le ardză, nice să să mai afle necăiuri" şi, „vas lui Dumnedzău", patriarhul Constantinopolului, „svântul Gherman". Premisa acestuia - „svintele icoane nu sântu idoli", ele „svinţăscu şi lumineadză pre unii ca aceia care li să închină" - e dezvoltată în şirul pildelor de „minuni şi ciudesă", iniţiate cu povestea lui Avgar. Prin intermediul ei, cititorul află istoria icoanei originare a lui Hristos apărută încă în timpul vieţii Sale pământeşti - aşa-numita în Biserica Ortodoxă „imaginea nefăcută de mâna omenească" (acheiropoiètos). Detaliile provenienţei acestei prime imagini din „seria cronologică a icoanelor" - culese în secolul XX de Leonid Uspenski din Mineiul pe luna august, în Notele capitolului 2 al cunoscutei sale sinteze Teologia icoanei⁸, ne apar înşiruite ca atare şi în naraţia din vechiul Cronograf:

Iară pre aceia vreme era un împărat la Edesa la cetate, pre anume Avgar. Dece acesta împărat avea bube pe spre tot trupul lui. Şi de mult ce era bolnav nu putea miarge să afle pre Hristos de să-l vindece. Iar dacă vădzu că-i sosî la cap şi-l va omorî boala aceia, au trimis pre un zugrav, pre anume Ananiia şi cu o scrisoare, rugându lui Hristos ca să margă până la dânsul să-l izbăvască de acea boală. Şi învăţă împăratul pre zugrav, pre Ananiia, să zugrăvască capul lui Hristos.

Iar daca marsă Ananiia la Ierusalim şi dede lui Hristos poslaniia aceia ce o trimisesă Avgar împărat [iar], Ananiia şedzu împotriva obrazului Svinţâii sale, ca să-I zugrăvască chipul. Iar Hristos, ca un cunoscător de inimi ce iaste, îşi schimba faţa obrazului său.

Iar zugravul s-au nevoit în trei şi în patru rânduri ca să-i izvodiască chipul feţâi Svinţâii sale şi nu putu. Iar Hristos, ca un Dumnedzău puternic, ceru apă să să spiale pre obraz. Şi dacă să spălă luo o măframă de să ştiarsă şi o, minune mare, îndată I să tiposi chipul feaţâi a svântului obraz într-acea măframă şi o dede Ananiei zugravului şi-i dzâsă: Du-te de dă în mâna celuia ce te-au trimis şi-i dă şi această poslanie, adecă scrisoare, de la mine. Iar în poslanie scriia aşea: Fericit eşti tu, Avgare, că credzuşi întru mine până a nu mă vedea⁹.

Cronograful mai aminteşte şi alte icoane ale „Sfântului chip", care au jucat un rol important mai ales în războiul bizantinilor cu perşii, când domnul acestora, Hosroiu, „prăda cetăţâle şi oraşele răsăritului", invadând Edesa. Pe vremea aceea, arhiereului Evlavie i se arată în vis „Preacurata Precistă care-l îndreptasă spre poarta cetăţâi Edesăi", unde, în realitatea de a doua zi, acesta „numai cât tăe în părete cu ciucanul puţânel, o, minune mare, să află candila aprinsă de ardea întra-atâţea ai naintea chipului a lui Hristos şi svânta măframă aceia cu svântul chip întreagă şi nemică nehirosâtă"¹⁰. Cum sublinia Grabar¹¹, unele din aceste icoane de secol IV şi VII au înlocuit labarum-ul (steagul militar bizantin).

Despre imaginile Fecioarei pictate de Sf. Luca - urmărite de Uspenski în tradiţia textelor liturgice, de unde reproduce o stihire cântată la vecernie: „Atunci când icoana Ta a fost mai întâi pictată de vestitorul tainelor Evangheliei şi Ţi-a fost adusă pentru ca să o recunoşti şi să-I dai puterea de a izbăvi pe cei ce Te preacinstesc, Te-ai bucurat şi, privind icoana, spus-ai «Harul şi puterile Mele să fie cu acest chip»¹². - Cronograful, la rându-i, referindu-se la acelaşi episod, citează spusele unui dascăl şi filosof „cu învăţătură mare", de la Sf. Sofia, care afirma întocmai: „Dece pre vremea ce au fost Svânta Bogorodiţă încă vie pre pământ, iar acel Evanghelist Luca au zugrăvit trei icoane cu chipul Svinţâii sale, Precistii. Şi dacă le zugrăvi, le dusă la Preacurata şi i le arătă. Iar dacă le vădzu Svinţâiia sa îi plăcură şi le blagoslovi şi dzâsă: Darul celui dentru mine născut, pentru mine să fie cu dânsele"¹³.

Pentru tema numărului curent al revistei Tabor, interesul lecturii Cronografului constă în faptul că oferă cititorului o incursiune în istoria iconoclasmului bizantin, documentată prin relevante exemple. Începând cu primul gest iconoclast - distrugerea, la porunca împăratului Leon III (730) a icoanei lui Hristos, aflată la Constantinopol deasupra unei porţi de intrare în palatul imperial, când celui trimis s-o sfărâme, creştinii revoltaţi „marsără de trasără loitra într-o parte şi îndată cădzu acel eretic, spătariul, şi în locu muri, de-i luară dracii sufletul" - până la data Sinodului VII Ecumenic de la Niceea (787) când, sub domnia împărătesei Irina, e restabilit cultul icoanelor: „Iară eresâia cea noaă despre iconoboreţ «iconoclaşti» şi bogoboreţii «luptători împotriva lui Dumnezeu», pre după ce o vestiră minciunoasă pre toţi iconoboreţâi îi anathematisâră svinţii oteţi şi-i blăstămară şi-i tricleţâră ca pre nişte împotrivnici de lege şi lupi apucători svintei besereci şi vrăjmaşi creştinilor".

În finalul celor aproape 700 de pagini ale Cronografului, patru capitole reunite prin sintagma „pentru scriptura chipurilor", adică a icoanelor, alcătuiesc sinteza definirii icoanei printr-o succesiune sinonimică intenţionat perceptibilă de către cititorul veacului XVII, nu lipsită de expresivitate literară: „Şi să mai închipuiaşte ca o fântână ce izvorăşte ape vii şi dulci la băut", „şi să mai închipuiaşte ca gândul şi ca cuvântul şi duhul cătră noi, ca un pomu de rodii cu flori şi cu miroznă" şi „mai închipuiaşte-să ca o pomenire de o minune ce s-ari fi făcut...". Toate acestea pecetluite de Învăţătura marelui Athanasie, patriarhul de la Alexandria, despre icoane: „Pentru aceiia, fraţâlor şi fii iubiţi a Domnului Hristos şi a beserecii, fiţi hrăbori «viteji» şi deşteptaţi şi nu lăsaţi pre maica noastră, besereca, să fie defăimată şi jecuită de cătră lupii cei turbaţi, iriticii şi iconoboreţâi, nice să o lăsăm să o despodobască de în podoabele sale svintele icoane, ce să o ferim ca pre noi şi să i ne rugăm şi să o împodobim cu închinarea icoanelor"¹⁴.

O menţiune specială pentru tălmăcitorul în româneşte al Cronografului grecesc se cuvine rezervată. Pătraşco Danovici, boier bucovinean, logofăt al treilea, gramatic de scrisoare grecească, ştiutor şi de slavonă, remarcat pentru fidelitatea serviciului, a fost răsplătit, cu fină înţelegere pentru calităţile, dar şi exigenţele sale, risc să spun lăuntrice, prin hrisovul dat de Eustratie Vodă Dabija din Iaşi la 17 febr. 1664, cu „un loc de heleşteu şi mori, ce să cheamă Sălişte, la Broşteni, mai sus de Cucuteni", ca „să-l lucreze şi să-şi facă mori şi să fie al lui «în veci»"¹⁵. Presupunând-o urmată, înfăptuirea propunerii domneşti se va fi suprapus peste anii deceniului consacraţi traducerii Cronografului. Nu ştim dacă oglinda iazului i-a stimulat în vreun fel visarea. Am putea bănui doar că roata morilor, figură a timpului ce se scurge necruţător, va fi constituit imaginea-suport pentru aprofundarea meditaţiei din paginile de Cronograf despre această viaţă „stricăcioasă şi trecătoare", precum şi despre „ceea lume, de-aiuri, ce ni să meneşte".

1 Cronograf. Tradus din greceşte de Pătraşco Danovici, vol. III, Ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Gabriel Ştrempel, Studiu introductiv de Paul Cernovodeanu, Editura Minerva, Bucureşti, 1998, glava (cap.) 56, pp. 118 128.

2 Maladie mentală caracterizată de convingerea pacientului ca a fost transformat într-un animal.

3 http://www.il giornale.it/cultura/la_bibbia_aveva_raggione_scoperta_muraglia_re_salomon.

4 http://ceirberea.blogdiario.com/img/eilat-mazar.jpg; http://www.heardworld.com/higgaion/higpix/mazar_seal.jpg.

5  v. Studiul introductiv la ed. cit., p. XXXVIII.

6 Cronograf, ed. cit., vol. II, p. 138.

7 Jean Chevalier, Alain Gheerbrandt, Dicţionar de simboluri, vol. II, Editura Artemis, Bucureşti, 1995, p. 369.

8 Leonid Uspenski, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, Studiu introductiv şi traducere Teodor Baconsky, Editura Anastasia, 1994, p. 220.

9 Cronograf, ed. cit., vol. II, pp. 73-74.

10 Ibid., p. 75.

11 A. Grabar, L`iconoclasme byzantin, Paris, 1957, pp. 30 urm.

12 L. Uspenski, op. cit., pp. 34-35.

13 Cronograf, p. 81.

14 Ibid., p. 34o.

15 Am preluat informaţiile din Studiul introductiv semnat de Paul Cernovodeanu la ediţia citată, pp. XLIII-XLV.

DOINA CURTICĂPEANU