Sfântul Vasile cel Mare şi arianismul radical. Aspecte apologetice

I. Introducere

Cea mai veche scriere dogmatică este Adversus Eunomiul, în trei cărţi, compusă între anii 363-365. în această lucrare se respinge micul tratat Apologia pe care Eunomiu, unul din liderii laturii ariene extremiste, anomeiană, o publicase în 361. Cartea I respinge argumentul că fiinţa lui Dumnezeu constă în nenaştere şi că, din acest motiv Cuvântul nu poate fi cu adevărat Fiul lui Dumnezeu de vreme ce el este născut şi este doar o creatură. Cartea a II-a apără doctrina niceeană că Logosul este consubstanţial cu Tatăl. Cartea a III-a adaugă cu acelaşi accent consubstanţialitatea Duhului Sfânt. Ediţia publicată mai adaugă încă două cărţi care sunt dedicate apărării consubstanţialităţii Fiului şi a Duhului Sfânt, compuse în orice caz nu de Vasile, ci probabil de Didim cel Orb.

II. Puncte principale ale concepţiei lui Eunomiu

Învăţătura lui Eunomiu este bazată pe examinarea obiectivităţii concepţiei epinoia umane. El distinge două tipuri de nume care pentru el devin două tipuri de concepţii. În primul rând sunt nume care au fost elaborate de oameni. Aceste nume au ieşit la iveală prin reflecţie - după concept kat`epinoia. Acestea sunt un fel de înţelesuri logice sau construcţii intelectuale care desemnează doar lucruri referindu-se la realitate într-un mod care este general acceptat. Mai sunt şi nume proprii, semne convenţionale ale lucrurilor. Acestea nu conţin nici o informaţie despre structura sau natura interioară a obiectelor la care se referă. Aceste nume sunt pur şi simplu cuvinte şi semne. După Eunomiu o parte din cele careu au fost aduse la existenţă prin cugetare, există numai ca simple cuvinte, fără înţeles, şi cealaltă parte există numai în minte. Este imposibil să se ajungă la o cunoaştere obiectivă pornind de la acest tip de nume.

Dacă toate numele sau conceptele noastre sunt numai construcţiile proprii, cunoaşterea obiectivă a lucrurilor ar fi imposibilă. Oricum, Eunomiu adaugă existenţa altor nume superioare care dau cunoaşterea obiectivă a lucrului pe care îl reprezintă. Această idee este bazată pe premizele platonice care au fost modificate de teoria stoică a cuvintelor-seminţe. Lucrurile au nume care semnifică fiinţa lor actuală şi care sunt conectate în mod inefabil cu ele. Aceste nume revelează energia sau lucrarea fiinţei fiecărui lucru. Înţelepciunea lui Dumnezeu s-a revelat în ele şi aceste nume se adaptează fiecărei existenţe create. Acestea sunt numele înţelepciunii şi sunt extinse în concepte şi idei. Dezvoltând aceste seminţe, prin analiza logică pură vom fi capabili de a atinge cunoaşterea fiinţei prin nume. În acest sens vom culege cunoaşterea lucrurilor, o cunoaştere indisputabilă şi inefabilă. De aceea Eunomiu „pune un aşa mare accent asupra dialecticii şi asupra definirii stricte a conceptelor şi a ideilor"¹. Legăturile logice şi dialectice sunt reflecţii ale inter-relaţiei obiective şi ontologice.

Eunomiu îşi derivă teologia din premise gnostice. El crede că cunoaşterea lui Dumnezeu şi a fiinţei divine poate fi completă şi că această cunoaştere completă poate fi atinsă prin analiza numelui lui Dumnezeu. Dumnezeu este aghennitos, nenăscut, neemanat, fără început, nedevenit². Istoricul bisericesc Socrate notează că Eunomiu a zis: „Dumnezeu nu ştie despre fiinţa Sa mai mult decât noi. Nu se poate spune că fiinţa lui Dumnezeu este mai bine cunoscută de Dumnezeu decât de noi. Oricum Dumnezeu ştie despre ea ceea ce şi noi ştim, fără nici cea mai mică diferenţă"³. Aceasta se poate deoarece natura tuturor raţiunilor este unificată şi neschimbătoare.

Astfel, din cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, ale Sfântului Grigorie de Nyssa şi ale lui Teodoret reiese că pentru Eunomiu teologia a devenit tehnοlogie, o analiză logică şi psihologică a conceptelor.

III. Combaterea lui Eunomiu din perspectivă vasiliană. Problematica controversei

Eunomiu îşi scrie opera ca şi cum ar fi fost atacat intentând un proces de intenţie duşmanilor săi, dar fără a-i numi, ceea ce Sfântul Vasile observă şi o numeşte comedie⁴. Mai mult aceasta nu e decât o dramă fără personaje şi nu o lucrare demnă de luat în seamă.⁵

Eunomiu confundă în mod voit însuşirile persoanei cu fiinţa. Pentru aceasta se foloseşte de un sofism: „Dacă nu există El Însuşi înaintea Sa şi nici nimic altceva nu există înaintea Sa şi El este înaintea tuturor lucrurilor înseamnă că poate fi şi nenăscut. Sau mai curând El este esenţă nenăscută⁶.

Afirmaţia că ousia are ca însuşire nenaşterea este greşită întrucât aceasta porneşte de la identitatea însuşirile personale şi fiinţiale. Pe lângă această erezie gravă, Eunomiu susţinea şi o greşeală epistemică, confundând noţiunile limbajului cu însăşi fiinţa: faptul că numeşti pe cineva cu o anumită însuşire pe care i-o deduci logic, aceasta nu înseamnă că fiinţa acelei persoane se reduce la acea însuşire. Această afirmaţie nu numai că ar minimaliza persoana respectivă, ci mai mult ar micşora relaţiile cu mine sau cu ceilalţi, fapt ce ar duce la reducerea mea sau a celorlalţi.

Sfântul Vasile observă de la început incoerenţa lui Eunomiu. Nenaşterea, ca şi naşterea, sunt procese exterioare fiinţei. Când îl numeşte pe Dumnezeu nenăscut, înseamnă că această însuşire îi este exterioară, de aceea este o ruptură între cele două propoziţii ale lui Eunomiu. Pentru a conduce sofismul după gândirea sa, sofism care după logică se îndrepta spre calea adevărată în ciuda sforţării lui Eunomiu, acesta rupe raţionalitatea afirmând că ceva exterior fiinţei este de fapt interior ei⁷.

Această confuzie distruge şi Treimea. Căci dacă fiinţa lui Dumnezeu este nenaşterea, atunci Fiul Cel Unul Născut nu are fiinţă dumnezeiască.

Sfântul Vasile se întreabă: „Cum acelaşi lucru îi este corelativ lui Dumnezeu şi este şi realitatea lui, de vreme ce toată lumea găseşte evident că ceea ce este corelativ este altceva decât acel cineva căruia îi este corelativ"⁸. Eunomiu forţează logica pentru a stabili că nenaşterea este fiinţa lui Dumnezeu ca să demonstreze neasemănarea (anomoiotita) după divinitate a Fiului cu Tatăl.

Aetiu, şeful celei de-a doua generaţii de arieni, şi maestru al lui Eunomiu, s-a născut în Celesiria. Teza sa centrală care este la originea numelui partizanilor săi, anomeii, este prezentată de Sfântul Epifanie de Salamina: „El a îndrăznit să zică că Fiul este neasemănător (anomoiotitos) cu Tatăl şi că nu este identic cu Tatăl după dumnezeire"⁹. Aceeaşi mărturie o găsim şi la Sozomen¹⁰. Şi Sfântul Grigorie de Nyssa vorbeşte de Aetiu şi de relaţiile sale cu Eunomiu într-o scriere purtând acelaşi nume¹¹.

Preocuparea centrală a lui Eunomiu era să demonstreze că Fiul nu este Dumnezeu, pornind de la neasemănarea în fiinţă. Metoda lui logică de deducţie este numită de Sfântul Vasile tehnologie (tehni) ¹² în loc de teologie. Acest nume capătă un sens peiorativ, iar nota ridiculizantă este păstrată şi în termenii katotehna, tehno, teknasma de asemenea, Eunomiu este expert în tehnologia termenilor şi în raţionamentele tehnice.

Sfântul Vasile răspunde dintru început că nu găseşte nicăieri în Sfânta Scriptură numirea de nenăscut dată lui Dumnezeu, chiar dacă uneori pare să se sugereze în unele locuri aceasta¹³. Septuaginta şi Noul Testament ignoră într-adevăr vocabularul format în jurul lui aghennitos. Eunomiu va răspunde identificării făcută de Vasile între cei doi termeni nenăscut şi Tatăl argumentând că în acest caz al doilea, redus la sensul celui dintâi, semnifică faptul că nu provine din nimeni şi nu cel de a fi născut pe cineva¹⁴.

IV. Controversa terminologică în combaterea lui Eunomiu

Pentru a înţelege mai bine această controversă trebuie să ne oprim asupra modului de înţelegere a termenului epinoia. Este important acest aspect deoarece se pune problema existenţei conceptului (epinoia). Eunomiu afirmă că acesta sau ceea ce este afirmat după concept (kat`epinoia) are o existenţă doar în sunet şi în actul enunţării-zicerii, iar după aceea se spulberă împreună cu sunetele¹⁵. Problematica pusă este aceasta: cine primează mai întâi, numele sau conceptul? Eunomiu crede că epinoia nu are semnificaţie şi nu subzistă decât în actul enunţării sale. De aceea e nedemn să venerezi pe Dumnezeu prin ceva efemer.

Au existat mai multe păreri cu privire la epinoia ¹⁶. Cuvântul epinoia poate semnifica atât actul mintal, cât şi rezultatul acestui act. Sfântul Vasile defineşte epinoia în acest text, ca activitatea reflexivă a spiritului, capabilă de abstracţiuni plecând de la datele percepţiei, abstracţie care descompune şi recompune raţional un obiect în funcţie de diferitele sale aspecte formale. Este vorba propriu-zis, de activitatea conceptuală a spiritului. Şi cum epinoia desemnează cel mai adesea rezultatul acestei activităţi, am putea să traducem cuvântul, prin concept.

Dovedind un dezvoltat simţ al umorului, Sfântul Vasile numeşte epinoia lui Eunomiu paranoia¹⁷. Nu se poate spune că ontologia conceptului aparţine doar unei emisii sonore întrucât nici măcar minciuna nu dispare odată cu sfârşitul zgomotului vorbirii. De asemenea nu putem îndepărta nici conceptele false despre fantezii şi himere care se găsesc în legendele fabuloase. Toate acestea nu dispar în neant odată cu dispariţia sunetului, ci ele rămân în continuare în minte. Ceea ce rămâne în memorie nu dispare cu cuvântul proferat.

Eunomiu pentru a-şi susţine teoria argumentează arătând că aceste concepte la poeţii, la pictorii care se folosesc de imaginaţie nu au nici o substanţă reală, ci sunt doar imagini futile. Însă nu putem pleca de la un caz excepţional şi să-l generalizăm. Din această pricină demonstraţia lui Eunomiu cade. De fapt formarea conceptelor urmează următorul drum: „după prima idee, izvorâtă din senzaţie, reflecţia ulterioară, mult mai rafinată şi mai precisă asupra obiectului gândit, este numită concept"¹⁸. Ideile se fixează în sufletul celui ce le gândeşte. Sfântul Vasile dă dovadă de stăpânirea unei atente analize psihologice asupra procesului gândirii. Tot ceea ce este cunoscut prin senzaţie şi care ne pare a fi un substrat simplu la prima vedere, dar apoi căruia gândirea intelectuală îi conferă o raţiune complexă, putem spune că devine un concept. Gândirea intelectuală aici este înţeleasă diferit. Ea nu este contemplaţie spirituală, ci ea este forma intelectuală de cunoaştere care formează concepte. Deci există un raport precis între epinoia şi theoria.

Sfântul Vasile exprimă ideea unei percepţii imediate şi directe prin care obiectul este revelat minţii ca fiind real şi prezent. El profesează o analiză intelectuală secundară care consolidează percepţia prin înţelesuri şi cuvinte ale conceptelor adiţionale. Această percepţie secundară este formată de intelect, dar aceasta nu-i distruge obiectivitatea. Pentru Sfântul Vasile activitatea minţii (theoria), care rezultă prin penetrarea înţelegătoare a obiectului pe care îl contemplă, este baza cunoaşterii.

Drumul firesc al argumentării vasiliene continuă cu explicarea raportului dintre concept şi nume. În acest sens aminteşte de faptul că Domnul s-a numit lumină vie, păstor, pâine, uşă¹⁹. Însă aceste nume care se aplică unei singure persoane şi deci unei singure realităţi, unui singur substrat, subzistenţe, au rol inter-relaţional, în funcţie de diversitatea activităţilor şi relaţiilor întreţinute. Folosind atâtea nume, totuşi nu vom găsi desigur decât un singur substrat, subzistenţă, şi care e diferită de nume şi nu se identifică cu acestea. Atributele acestea reflectă relaţia şi intenţionalitatea de moment. Aşadar, când numim pe Dumnezeu nenăscut, ne gândim la trecut, însă dacă atenţia noastră se îndreaptă spre viitor, Îl putem numi Incoruptibil (Adiafthoros). Pentru faptul că nu are nume e numit fără început (aghennitos) şi pentru că e fără sfârşit, e numit Incoruptibil. Acestea două nu trebuie înţelese într-un singur concept. Fiecare în parte reprezintă o mărturisire despre ceea ce aparţine lui Dumnezeu. Însă, Eunomiu separă cele două concepte, unul fiind atribuit conceptual (după concepte omeneşti care ar impieta pe Dumnezeu), iar celălalt mărturisit ca o îndatorire care trebuie îndeplinită.²⁰

Teza lui Eunomiu privilegiază arbitrar termenul nenăscut şi acceptă ca celelalte atribute să fie afirmate conceptual. Sfântul Vasile discerne aici o contradicţie: de vreme ce Eunomiu dispreţuieşte conceptele umane şi de vreme ce el însuşi demonstrează că „agenesia" este utilizată pentru Dumnezeu ca şi celelalte atribute, încât logica tezei conduce la confuzia limbajului, atunci el trebuie să privilegieze din punct de vedere logic, în mod egal toate atributele divine, identificându-le cu fiinţa lui Dumnezeu. Întrebarea este deci: De ce rezervă această dreptate a gândirii numai acestui singur nume?²¹ De ce nu arată exactitate decât pentru această singură numire?²² De ce afirmă că celelalte atribute sunt concepte? Servindu-se de un atribut unic, el nu împlineşte decât o datorie de venerare a lui Dumnezeu. de vreme ce toate atributele vorbesc în mod egal despre esenţă, el are nevoie de toate pentru a îndeplini complet datoria de „a mărturisi ceea ce este El". Dificultatea înţelegerii argumentului lui Vasile vine din faptul că amestecă premisele eunomiene cu deducţiile pe care le extrage plecând de la propriile principii.

V. Concluzii

Am arătat mai sus că Eunomiu a ajuns să considere fiinţa lui Dumnezeu identică cu numele de nenăscut datorită obiectivării limbajului. Pe de altă parte, însă, Eunomiu separa energia de ousia, atribuind lucrarea Logosului. De aceea Nenăscutul părea să rămână rupt de relaţia cu cosmosul şi, astfel s-a impus cunoaşterea lui pe cale intelectuală. Cel Nenăscut, care deţinea singur fiinţa dumnezeiască, era cunoscut raţional, neluând în seamă consecinţele iradicării transcendenţei lui Dumnezeu. de aceea Sfântul Vasile, pe lângă faptul că afirmă dumnezeirea Fiului şi a Duhului Sfânt, insistă asupra comunicării şi a cunoaşterii de bază a lucrărilor divine.

Eunomiu a fost influenţat de neoplatonism, care considera divinitatea identică cu fiinţa divină. De aceea se ajungea la confuzia dintre esenţa lumii sau a spiritului uman cu dumnezeirea şi se credea că, printr-o eliberare a spiritului uman de multiplicitatea inerentă lumii, se ajunge la unitate, la Unul care este lipsit de orice determinare şi deci e apofatic. Astfel se ajungea la cunoaşterea divinităţii în esenţa ei. Aceasta este şi premiza pe care se bazează şi Eunomie în pretenţia lui de a cunoaşte fiinţa divină.

Aşa cum ne arată părintele Stăniloae şi I. Zizioulas²³, părinţii capadocieni aveau o gândire personalistă. Dacă Dumnezeu este transcendent, este personal. El se coboară la noi prin lucrări, iar „noi urcăm către El prin lucrări"²⁴.

Numai o persoană poate lucra, iar lucrările nu aparţin doar creaturii, conform schemei greceşti: creatura este determinată şi are drept conţinut ontologic mişcarea care înseamnă devenire, iar divinitatea este definită prin stasis - nemişcare. Dumnezeu are lucrări prin care se revelează, se împărtăşeşte. Noi îl putem cunoaşte în măsura împărtăşirii participând la el. deci el lucrează personal, ca persoană şi comuniune de persoane. Noi suntem persoane chipuri, icoane ale Persoanei divine, iar noi comunicăm ca persoane cu Persoanele Treimice în mod personal. Acesta este fundamentul gnoseologic.

Dumnezeu corespunde experienţei pe care o avem despre existenţa personală ca înzestrată cu conştiinţă de sine, cu capacitatea de a institui relaţii logice şi de a se exterioriza prin acţiuni şi cu libertate de autodeterminare.

Pe această bază omului îi este accesibilă persoana lui Dumnezeu, însă fără a se desfiinţa hiatul ontologic dintre Creator şi creatură. Cuvântul anagomenos, la diateza pasivă, arată că Dumnezeu este Cel care se revelează pe Sine prin voinţa Lui de a realiza o relaţie personală şi care invită la fiinţare capacitatea umană de a stabili o relaţie personală. Chemarea aceasta se face prin şi în creaturi. Omul, văzând raţionalitatea creaţiei, se ridică cu mintea şi conştientizează existenţa Creatorului: „prin creaturi conştientizăm pe Creator²⁵.

Numai omul are această capacitate de a da răspuns existenţial chemării divine, numai el are o con-ştiinţă, un eu care necesită un tu şi un noi. Numai omul are capacitatea de relaţionare cu Dumnezeu şi întreaga creaţie se relaţionează cu Dumnezeu prin om. Ca icoană a Persoanelor divine, numai omul este consecinţa activă a Revelaţiei supranaturale personale.

1Georges Florovsky, Eastern Fathers of the Fourth Century, Ed. Buchervertriebsanstalt, New York, 1987, p. 88.

2Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Învăţătura despre Sfânta Treime în scrierea Sfântului Vasile „Contra lui Eunomiu", în vol. omagial „Sfântului Vasile cel Mare", Bucureşti, 1980, p. 53.

3Georges Florovsky, op. cit., p. 88.

4Basil de Césarée, Contre Eunome (CE) în „Sources Chrétiennes", vol. 305, t. I,introduction, traduction et notes de B. Sesboüé, les Éditions du Cerf, Paris, 1983, t.I, 1, 2, 36

5ibidem.

6Apol. 7, 11-14, CE, t. I, 1, 5, 80, 81, p. 176-177.

7CE, t I, 1, 5, 91-121, p. 178-181.

8CE, t. I, 1, 5, 115-117, p. 180-181.

9Sfântul Epifanie de Salamina, Panarion, L III, t. I, 76, P.G. 42, 517d.

10Sozomen, Historia Ecclesiastiqua, VI, 26, P.G. 67, 1365b.

11Sfântul Grigorie de Nyssa, Contra lui Eunomiu, L, 1, P. G. 45, 260c-265b.

12CE, t. I, 1, 10, p. 142-143.

13Idem, t. I, 1, 5, 63-65, p. 174-175.

14Grigorie de Nyssa, Contra lui Eunomiu, I, P.G. 45, 421b.

15CE, t. I, 1, 5, 127-128, apud. Apol. 8, 1-6, p. 180-181.

16Antonio Orbe, La epinoia. Algunos preliminares historicos de la distincion kat`epinoia, Potificia Universitas Gregoriana, Roma, 1955, p. 38-41; Th. Dams, La controverse eunomeene, thése polycopiée, presentée devant la Faculté de Théologie de l"Institut Catholique de Paris, le 28.02.1952, p. 150.

17CE, t. I, 1, 5, 4, p. 182-183.

18Idem, 1, 6, 45-47, p. 186-187.

19Idem, 1, 7, 4-12, p. 188-189.

20Eunomiu considera că este o necesitate, o datorie morală imperioasă să ne închinăm lui Dumnezeu prin numele de Nenăscut

21CE, t. I, 1, 8, 1-3, p. 192-193.

22Idem, 1, 8, 62, p. 198-199.

23Ioannis Zizoulas, Fiinţa eclezială, „De la personaj la persoană", Editura Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 1-45.

24Ibidem.

25Ibidem.

GHEORGHE ISTODOR