Semnătura simplificată de Traianus aparţine poetului Traian Vasilcău din Republica Moldova (n. la 2 aprilie 1969, în satul Viişoara, raionul Edineţ), poet impus deja în conştiinţa publicului din această ţară şi prin bogata activitate de editor şi de organizator cultural. Din prezentarea de pe ultima copertă a volumului aflăm astfel că tânărul scriitor ar fi preşedintele-fondator al societăţii culturale „Pasărea Phoenix", editor al revistei literare Phoenix (2004-2007), organizator de festivaluri muzicale, editor de cărţi în Basarabia şi în România, director al unui proiect de anvergură, intitulat Dicţionarul scriitorilor români contemporani de pretutindeni, dar şi al Antologiei poeziei române contemporane în mileniul al III-lea, proiecte care îl au drept coordonator pe Mihai Cimpoi.
Poetul Traianus este acum prezent în librării cu un florilegiu de poezii pe teme religioase, intitulat Când s-au fost spus Îngerii, al cărui motiv central rămâne tema Îngerului, motiv cu vechi tradiţii în poezia românească, dar şi în cea universală. Motivul a cunoscut la noi o adevărată înflorire în perioada interbelică, atunci când Nichifor Crainic a propovăduit în paginile Gândirii nevoia ca scriitorii să se apropie mai mult de spiritualitatea ortodoxă, element care ar conferi scrisului lor o mai accentuată specificitate. Mai mulţi poeţi au răspuns acestui îndemn, între care a făcut oarecare vâlvă volumul semnat de Vasile Voiculescu, intitulat Poeme cu îngeri, ceea ce l-a făcut pe G. Călinescu să scrie acel celebru articol intitulat De aparitione angelorum, care a provocat o adevărată dispută literară, cu multe intervenţii pro şi contra. În mod sigur, volumul lui Traianus nu va reaprinde disputa, deoarece la ora actuală numărul volumelor cu poezii de inspiraţie religioasă e din ce în ce mai mare, ele contribuind în mod esenţial la o firească repoziţionare a scriitorului contemporan faţă de credinţa lui intimă. Volumul de faţă vine să confirme astfel modul în care trăirea întru dumnezeire poate stimula amploarea viziunilor şi a revelaţiilor legate de perceperea cât mai adecvată a misterului fiinţei umane, a naturii ascunse, mistice, a sufletului omenesc înnobilat de prezenţa adierii divine. În relaţia intimă şi secretă dintre om şi divinitate, rolul Îngerului este cu totul deosebit, întrucât el ar reprezenta tocmai acea fărâmă de natură divină, prin care Dumnezeu îşi exprimă grija şi dragostea lui faţă de om, luându-l astfel sub protecţia sa. E modul în care înţelege şi poetul Traianus să descifreze taina apropierii de marile înţelesuri revelate de Divinitate: „Îngerul Tău, Doamne,/ Lucindă rază./ În braţe-ntârziate de iarbă/ A poposit./ Vecia în mine lucrează./ Simt c-ajunge-oi un psalm fără seamăn/ În clipa iubirii de Tine-nflorit".
Traianus scrie în vers clasic, cu o dexteritate care încântă şi impresionează în acelaşi timp. Structurată apodictic, poezia sa impune prin simplitatea cuceritoare a versului, prin imaginarul saturat de viziuni mistice, o metaforistică bogată în simboluri supratextuale şi transtextuale, vizând o lume încărcată de respiraţia suprafirescului. Poet lapidar, de o maximă concentrare, Traianus se lasă descifrat în umanitatea sa caracteristică printr-o melodicitate frapantă şi prin verva imagistică plină de rafinament vizual. Acumulările livreşti îndepărtează barierele spunerii, propunând o retorică dezbărată de formule textualiste şi postmoderniste, dar care trăieşte printr-un coeficient de reverberări mitologice de autentică originalitate. Un lexic arhaic-bisericesc îşi face apariţia din fiecare pagină, inculcând o stare de beatitudine cristică, de incantaţie liturgică, în care clamează o cosmicitate statornicită din timpuri imateriale: „Atâta veşnicie-n jurul Tău,/ Şi-atâta cer nemărginit în Tine/ S-au schivnicit părerile de rău,/ Ai tras obloanele peste suspine// Şi vii ades, îngenunchind prin maci,/ Cu dangăt de-absolut ningând coline/ Şi-n loc să stai de vorbă mai mult taci" (De vorbă cu îngerul).
Ca în cazul psalmilor arghezieni avem de-a face cu un Dieu caché, care adeseori se ascunde în faţa neofitului, transformând dialogul în monolog şi mărind suprafaţa de nesiguranţă a gestului implorativ sau pe aceea a dezesperării metafizice. Fiinţa umană se consideră abandonată şi supusă unei fragilităţi aparente, salvată în cele din urmă de prezenţa îngerului ocrotitor. „Cât Dumnezeu în tine - atâta veşnicie,/ Câtă tăcere-n mine - atâta Dumnezeu./ La moartea mea vor plânge trei brazi şi-o iasomie/ Şi clopotul din stele va fi de îngeri greu".
Permanenta comuniune interioară cu dumnezeirea îi conferă însă tărie, pace şi încredere în sine. Poetul se doreşte un purtător de cuvânt al Binelui şi Adevărului, astfel încât întreaga alcătuire matricială a universului să stea sub semnul sacrului. Nucleele verbale cristalizează într-o masă densă de reflecţii şi de aderenţe la un cod cultural bazat pe fizionomia limbajului expurgat de asperităţi şi de invective lumeşti. Corporalitatea scriiturii trimite nu de puţine ori la sintagme eminesciene, argheziene sau voiculesciene, poetul Traianus având marea calitate de a se plia pe discursuri lirice similare, sub imperativul unor mecanisme compoziţionale dominate de un puternic potenţial interogativ. Circuitele imaginarului fac ca bogăţia stărilor lirice să se desfacă în peisage lăuntrice bântuite de alterităţi incantatorii vizibile, în care tehnica eufoniei eminesciene îşi spune adeseori cuvântul. Există un rafinament al desenului liric care învăluie lumea fragilă şi transparentă a poeziei sale într-o mulţime de graciozităţi pline de candoare, poezie deopotrivă confesivă şi contemplativă, hrănită din permanenta întâlnire cu celestul „Sunt plin de tine ca un râu de vremi". Cuvântul devine acum principalul vehicul al gândurilor, modul prin care logosul se transformă în poezie, iar poezia devine statornică rugăciune, mod de ispăşire a păcatului („Gândeşte-te pe tine poezie/ Şi-nvinge-te mereu prin rugăciune"). Sfinţenia, dreapta credinţă e calitatea esenţială a credinciosului, stare spre care asipiră şi eul liric din poezia de faţă „Nimic nu-i Doamne, fără voia Ta/ Şi fără ştirea Ta - nici o pedeapsă,/ Sporind, luminile din soare-n stea/ Boltirea zărilor o fac neştearsă.// O boală-n universuri se răscoală/ Şi-n zori, la al cocoşilor cântat,/ Plângându-mă, tăcerea abisală/ De mine-o să se lepede ciudat.// Doar tu, Părinte Sfânt, pe orice drum/ Candelă-mi eşti din Pururi în acum" (Din Viitor în Azi).
Poezia conţinută de actualul volum al lui Traianus este profund creştină, plină de oaze lirice de bună calitate, chiar dacă pe alocuri anumite clişee încearcă să o submineze. Lirica sa crede în puritatea şi bunăcredinţa omului, în capacitatea sa de regenerare spirituală, de accedere perpetuă spre lumea luminată de scânteia divină. În aceste condiţii chiar extincţia e văzută ca o prelungire firească a vieţii („Ce zi frumoasă umblă pe pământ,/ În care de-ai muri e-o fericire!"), iar îngerii stau alături de noi spre a ne conduce către raiul visat. Traianus este la ora de faţă posesorul unei voci lirice demnă de atenţie, perfect distinctă în peisajul spiritual actual, pe care îl reprezintă cu aleasă strălucire.

MIRCEA POPA