Criza arsenită, izbucnită în secolul al XIII-lea în societatea bizantină, ca umare a conflictului dintre basileul Mihail VIII Paleologul şi patriarhul Arsenios II Autoreianos, este un moment interesant al luptei dintre temporalia şi spiritualia în spaţiul oriental. Disputa dintre cei doi reprezentanţi ai principalelor instituţii bizantine (Statul şi Biserica) descoperă o criză de autoritate în societatea răsăriteană, zguduită de instalarea occidentalilor în teritoriile imperial.

Acest text propune o analiză a principalelor momente care au marcat perioada anilor 1265-1310, timp în care Biserica bizantină a fost scindată nu doar de schisma arseniţilor, ci şi de episodul unirii declarate la Lyon (6 iulie 1274). Astfel, sunt trecute în revistă principalele surse de informare pe care le avem la dispoziţie pentru a analiza obiectiv acest moment, iar ulterior sunt investigate cele mai intime raţiuni care pot justifica acţiunile patriarhului Arsenios II şi ale discipolilor acestuia în societate, fundamentarea eccleziologică a schismei lor, interesele partidei arsenite în ultima fază a schismei.

Un episod extrem de interesant pentru relaţia dintre împărat şi patriarh este cel consumat la Magnesia în toamna anului 1258, când a avut loc un episod singular în ceremonialul de la curtea bizantină: cel desemnat deja regent a prestat officium sartoris în faţa patriarhului. Chiar şi numai această modificare de ceremonial lasă să se întrevadă o societate profund schimbată faţă de perioada anterioară a Comnenilor. Consecinţele pierderii controlului asupra Noii Rome în favoarea cavalerilor francezi şi a veneţienilor au depăşit limitele vizibile ale unui deficit economic, transpunându-se la mijlocul secolului al XIII-lea într-o criză ideologică de profunzime, care a contrapus puterea spirituală celei temporale.

În viziunea imperială bizantină (reprezentată în special de canonistul Theodor Balsamon), basileul avea superioritate faţă de patriarh în virtutea statutului său de epistemonarches („înţelept apărător al [ortodoxiei] credinţei şi administratorul ordinii în Biserică"), fiind el însuşi ales şi uns direct de Dumnezeu: exista o relaţie directă, nemijlocită, între Dumnezeu şi împărat. Acestei concepţii i se opune cea propusă de teoreticienii hierocraţiei radicale, Makarios al Ancyrei şi Simeon al Thessalonicului, care îi neagă basileului bizantin un rol haric în actul de investire a unui patriarh, el manifestându-şi prin acest gest exclusiv puterea seculară. Această interesantă schimbare de atitudine a Bisericii în relaţie cu Statul îşi are rădăcinile chiar în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, în resorturile care au condus la schisma arseniţilor.

IONUŢ-ALEXANDRU TUDORIE