După cum se ştie, anul 1688 a inaugurat o nouă perioadă în istoria Transilvaniei, această veche provincie românească, trecând în stăpânirea Imperiului habsburgic, rămânând în această situaţie până în anul 1918. Îndată după trecerea Transilvaniei în stăpânirea habsburgilor catolici, aceştia au început să acţioneze pentru consolidarea stăpânirii lor. Prin urmare s-au luat o serie de măsuri în favoarea catolicismului: restituiri de moşii pierdute şi de biserici, refacerea unor episcopii, danii noi pentru Biserica catolică etc. Întrucât recâştigarea poziţiilor economice, politice şi religioase pierdute în favoarea calvinilor nu se putea îndeplini decât prin sporirea numărului catolicilor din Transilvania, misionarii apuseni şi-au îndreptat atenţia asupra românilor ortodocşi care erau mai numeroşi decât toate cele trei naţiuni recepte la un loc.

Prin atragerea românilor ortodocşi la unirea cu Biserica Romei se urmăreau, pe de o parte, creşterea numărului catolicilor şi implicit creşterea rolului politic al statului catolic ardelean, iar pe de altă parte, ruperea legăturilor de orice natură cu fraţii lor din Ţara Românească şi Moldova. Situaţia economică şi socială a preoţilor ortodocşi transilvăneni era dramatică. Aceştia erau siliţi să presteze robotă în rând cu iobagii, iar uneori să dea dijmă chiar şi preoţilor luterani şi calvini.

În cursul războiului turco-austriac din 1683 -1699, preoţilor români li s-au impus felurite dări extraordinare de război, în timp ce preoţii catolici, luterani, calvini şi unitarieni erau scutiţi de asemenea obligaţii. De situaţia grea în care se afla preoţimea ortodoxă din Transilvania au profitat iezuiţii catolici, care în complicitate cu imperialii de la Viena au înfăptuit dezbinarea religioasă a Neamului Românesc din Transilvania, mergând pe principiul: divide et impera. Atragerea şi forţarea românilor transilvăneni în acceptarea unirii cu Biserica Romei va da naştere la numeroase frământări şi mişcări sociale pe tot parcursul secolului al XVIII-lea. Un asemenea episod l-a constituit lupta pentru apărarea Ortodoxiei în Ţara Năsăudului, care l-a avut ca personaj central pe bătrânul Atanasie ( Tănase) Todoran din Bichigiu. Aici credincioşii ortodocşi se vor împotrivi pe toate căile „schimbării de lege", luptând din răsputeri pentru apărarea credinţei strămoşeşti. În aceste condiţii, Curtea imperială de la Viena s-a decis să ia contramăsuri şi l-a însărcinat în martie 1761 pe generalul Nicolae Adolf von Buccow, cu îndeplinirea misiunii de catolicizare a Transilvaniei şi implicit a Ţării Năsăudului.

Conflictul din Ţara Năsăudului din anul 1763 a fost generat de înfiinţarea în această zonă a unui regiment grăniceresc cu sediul în Năsăud, în care urmau să fie admişi numai credincioşi care îmbrăţişau unirea cu Biserica Romei. Motivul înfiinţării regimentului grăniceresc la Năsăud a fost acela de a-i atrage pe românii ortodocşi la unirea cu Biserica romano-catolică în vederea întăririi catolicismului în Transilvania. Curtea de la Viena făgăduia numeroase avantaje precum: scăparea de iobăgie, trecerea sub ascultarea autorităţilor militare, scutirea de impozite în schimbul serviciului grăniceresc etc. Regimentul grăniceresc avea menirea de a asigura triumful uniaţiei. Ţăranii primiţi în aceste regimente trebuiau să fie sau să devină greco-catolici la momentul intrării în regiment. Această metodă de schimbare forţată a credinţei era poruncită chiar de împărăteasa Maria Tereza. Românii din ţinutul Năsăudului au primit militarizarea şi cu nădejdea că viaţa lor se va îmbunătăţi prin ieşirea de sub asuprirea saşilor din districtul Bistriţei.

Militarizarea zonei Năsăudului a început în luna august a anului 1762 când au fost trimişi ofiţeri de la Viena la Năsăud să organizeze regimentul. La 10 mai 1763, când s-a considerat încheiată munca de organizare, generalul Buccow cu o mare suită şi însoţit de episcopul unit Petru Pavel Aron (1754-1764) a venit să primească jurământul grănicerilor năsăudeni şi să le sfinţească steagul. Aceste momente solemne au fost organizate la Salva pe platoul numit „Mocirlă". Când cele două batalioane de infanterie şi opt companii de cavaleri stăteau înşirate lângă comuna Salva, în faţă a ieşit călare bătrânul Tănase Todoran din Bichigiu care a rostit o cuvântare înflăcărată în care arăta situaţia ingrată a grănicerilor năsăudeni pe care i-a îndemnat să pună armele jos. Cuvântarea înflăcărată a bătrânului Todoran a avut efect imediat pentru că în acel moment a început revolta. Grănicerii l-au înfruntat şi pe generalul Buccow, încât acesta şi episcopul unit Petru Pavel Aron au scăpat prin fugă. La scurtă vreme după rebeliune a venit la Salva o comisie aulică pentru a face cercetări asupra celor petrecute pe platoul „Mocirlă" în mai 1763. Cercetările au durat şase luni şi sentinţa pronunţată l-a condamnat pe Tănase Todoran a lui Dănilă din Bichigiu, în vârstă de 104 ani, să fie frânt cu roata de sus în jos, pentru că a reţinut pe oameni de la unire şi înrolare, iar Vasile Dumitru a popii din Mocod, Marin Grigore din Zagra, Vasile Oichi din Telciu, să fie condamnaţi la moarte prin spânzurătoare, pentru aceiaşi vină. La executarea sentinţei atât Tănase Todoran cât şi ceilalţi au declarat că nu regretă suferinţa morţii pentru dreptate şi lege, fiindcă e mai bine să-şi piardă viaţa decât să trăiască în robie, că e mai frumos a muri pentru lege decât a te face vânzătorul ei. Moartea mucenicească a lui Tănase Todoran înscrie o pagină glorioasă în istoria vieţii noastre bisericeşti şi sociale din Transilvania în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Lupta lui Atanasie (Tănase) Todoran şi a celorlalţi mărturisitori pentru apărarea legii strămoşeşti a fost recunoscută şi de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care a aprobat, în şedinţa din mai 2007, propunerea Sinodului Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului din 11 aprilie 2006, de a-l canoniza pe Atanasie Todoran din Bichigiul Năsăudului, împreună cu ceilalţi mărturisitori. Jertfa şi lupta lui Tănase Todoran pentru credinţa strămoşească şi dreptatea socială a românilor năsăudeni este păstrată până în zilele noastre în creaţiile populare ale românilor din Ţara Năsăudului.

Recent, avocatul orădean Paşcu Balaci, cunoscut om de litere, în calitate de poet, dramaturg, romancier, membru al Uniunii Scriitorilor din România, autor a numeroase piese de teatru care se joacă şi în prezent pe scene de prestigiu ale teatrelor româneşti, i-a dedicat lui Tănase Todoran o dramă istorică intitulată Fluierul de oţel, dramă în două acte, apărută în anul 2008 la Editura Risoprint din Cluj-Napoca. Academicianul Nicolae Edroiu arată în cuvântul introductiv intitulat „Argument", că marile fapte şi evenimente istorice din sânul poporului român şi-au găsit constant de-a lungul timpului reflectarea în planul creaţiei folclorice şi literare. Poporul a reţinut în propriile tradiţii şi creaţii faptele din trecut, glorificând jertfele înaintaşilor, iar oamenii de litere au cuprins în creaţiile lor, în proză, versuri sau dramaturgie, momente cheie din istoria frământată a neamului românesc. Personalităţi istorice marcante precum Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Horea, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu etc., ocupă un loc bine definit în creaţiile folclorice şi literar-artistice. Academicianul Nicolae Edroiu remarcă faptul că la românii din Ardeal au dominat faptele istorice din plan social al luptei pentru neam, limbă şi credinţă. Între acestea se numără şi faptele martirilor năsăudeni de la mijlocul secolului al XVIII-lea, respectiv ale lui Tănase Todoran. Paşcu Balaci, prin drama Fluierul de oţel, continuă o lungă tradiţie din literatura română începută cu Bogdan Petriceicu Haşdeu (Răzvan şi Vidra) şi continuată de alţi scriitori şi dramaturgi precum Vasile Alecsandri (Despot vodă), Alexandru Davila (Vlaicu vodă), Barbu Ştefănescu Delavrancea (Apus de soare, Viforul, Luceafărul), Camil Petrescu (Bălcescu), Nicolae Iorga (Învierea lui Ştefan cel Mare, Tudor Vladimirescu), Lucian Blaga (Avram Iancu), Marin Sorescu (A treia ţeapă) etc.

Paşcu Balaci evocă cu mult talent artistic situaţia dramatică a românilor transilvăneni supuşi umilinţei sociale, politice şi religioase, precum şi lupta şi jertfa lor în vederea dobândirii drepturilor de care se bucurau celelalte naţiuni ale Transilvaniei. Este evocată în pagini antologice jertfa lui Tănase Todoran pentru Credinţă şi Neam! Autorul dovedeşte pe lângă calităţile artistice şi erudiţie şi simţ istoric, demersul său scriitoricesc bazându-se pe o temeinică documentare, atât în ţară cât şi în străinătate, demnă de invidia celor mai acrivişti istorici. Paşcu Balaci reconstituie în piesa sa situaţia socială, politică şi religioasă a românilor din Ţara Năsăudului la mijlocul secolului al XVIII-lea. Personajul principal al dramei este bătrânul Tănase Todoran din Bichigiul Năsăudului. Acest ţăran venerabil era fruntaş în comuna sa, cunoscător de carte, colector de contribuţie în comunele de pe valea Bichigiului şi Sălăuţei. Lupta sa dârză pentru Credinţă şi Neam l-au adus pe Tănase Todoran în faţa muceniciei pe care şi-a asumat-o cu aceiaşi dârzenie cu care a luptat toată viaţa.

Evident că spaţiul acordat unei recenzii nu ne permite să intrăm în detalii pe marginea acestei drame. Trebuie să remarcăm însă, pe lângă calităţile literar-artistice ale autorului, şi curajul acestuia de a aborda o asemenea temă inspirată din realităţile dramatice ale românilor transilvăneni, într-o vreme în care o bună parte a intelectualităţii româneşti îşi trădează simţămintele patriotice şi legăturile cu tradiţia Neamului Românesc, de dragul unui fals mit al civilizaţiei europene. Prin abordarea acestui subiect inspirat din realităţile Transilvaniei secolului al XVIII-lea, prin creionarea figurii martirice a lui Tănase Todoran, drama Fluierul de oţel a lui Paşcu Balaci poate fi aşezată lângă opera nepieritoare a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, Apus de soare.

Ion Alexandru Mizgan

ION ALEXANDRU MIZGAN