Exprimarea teologică contemporană îmbracă, cel mai adesea, forma unor lucrări ştiinţifice întocmite după regula şcolărească, cu definiţii, istoric, principii, clasificări etc., mesajul părând a fi astfel ceva mai rigid şi rece. Exigenţa aceasta îşi găseşte motivaţia prin realitatea la care trebuie să răspundă. La nivel general, în raportarea teologiei la ştiinţă, prima nu poate ignora metodologia ştiinţifică, ce face apel la amintitele reguli, tocmai pentru a da posibilitatea dialogului dintre cele două. Din perspectiva ceva mai restrânsă a condiţionărilor universitare, profesorii de teologie contemporani sunt constrânşi de formaţia lor şi de criteriologia promovării să elaboreze lucrări de teologie respectând regula ştiinţei.

Ca răspuns la acest fel de teologhisire, editorialistica teologică prezintă o bogată reprezentare a cărţilor cu teologie uşoară, pentru toată lumea. Socotim, însă, că o bună parte a acestora abordează problema credinţei din perspectiva unui minimalism teologic periculos, deoarece oferă posibilitatea alunecării spre pietism ori misticism.

Între acestea, două forme amintite se plasează dialogurile teologice. Istoria acestei forme de cunoaştere porneşte de la filosofii antici, dar este folosită cu succes şi de teologia patristică. Dacă reflectăm ceva mai adânc, observăm că însuşi Hristos Domnul, şi după El, Apostolii Săi, utilizează dialogul, aşa cum ne-o demonstrează Scripturile. Virtuţile acestui demers epistemologic îi arată utilitatea. Căci, el reflectă întâlnirea dintre două persoane (de obicei dintre maestru ori avvă şi ucenic), ceea ce face ca procesul cunoaşterii să nu fie doar o teorie pentru teorie, deodată cu răspunsuri directe la întrebări punctuale, ceea ce aduce căutării epistemico-teologice concreteţe şi rapiditate. Dialogul ca formă este, deci, mai viu, mai clar, mai uşor.

Peisajul publicistic teologic românesc a beneficiat în anii aceştia de astfel de contribuţii, iar aici nu putem să nu amintim minunatele dialoguri cu Părintele Stăniloae şi Părintele Galeriu, personalităţi de seamă ale teologiei şi culturii româneşti.

De curând, în galeria genului s-a înscris un alt dialog, cu Părintele Profesor Academician dr. Dumitru Popescu, una din personalităţile rămase, prin pronia divină, ca stindard al dogmaticii româneşti în acest ev intrat în noul mileniu. Iniţiat şi realizat de Conf. Dr. Cristinel Ioja, de la Facultatea de Teologie din Arad, dialogul denumit Teologie şi Viaţă - relevanţa teologiei ortodoxe în lumea contemporană aduce cu sine o dezbatere teologică vie, contextualizată prin aplicarea la realităţile culturale şi bisericeşti prezente, cu răspunsuri concrete la întrebările pertinente provocate.

Din cauza vecinătăţii ştiinţifice şi fizice dăm mărturie de faptul că problema conceptualizată în titlul amintit, constituie o prezenţă constantă în demersul teologic al ambilor parteneri de dialog, o dovadă fiind cărţile şi studiile elaborate de aceştia.

De altfel, sintagma utilizată pentru denumirea cărţii, teologie şi viaţă, nu face altceva decât să arate natura teologiei ortodoxe, aceea de a fi legată de viaţă (pp. 5-6). Dacă nu ar fi aşa, atunci teologia s-ar transforma în teorie, filozofie, joc de cuvinte. Palierele vieţii între care se balansează întrebările şi răspunsurile regrupează o problematică vastă şi actuală, care reuşeşte însă să fie destul de sintetică, îmbrăcată fiind în haina unui limbaj accesibil lumii de astăzi.

Primul capitol, Teologie şi spiritualitate (pp. 13-63), evidenţiază legătura dintre cele două, în sensul în care „teologia fără spiritualitate se izolează în turnul de fildeş al speculaţiilor sterile" (p. 14). Accentele aduse în discuţie de diferiţi teologi (K. Ware, K. Barth, Cullmann, Pannenberg, Moltmann, Berdiaev, Florensky, Bulgakov, Ioan Paul al II-lea) de-a lungul timpului sunt evidenţiate şi explicate, într-o sinteză binevenită.

Capitolul al doilea, Teologie şi cultură (pp. 64-95), lansează în dezbatere o temă nouă şi veche în acelaşi timp, prezentă între preocupările editoriale anterioare ale Pr. Dumitru Popescu. În evidenţierea raportului lor, răspunsul ferm arată că „nu putem pune semnul de egalitate între teologie şi cultură, întrucât cultura, sub anumite aspecte, se poate salva prin teologie, însă teologia nu se salvează prin cultură, ci numai prin Revelaţie" (p. 74). În acest areal este adusă în discuţie relaţia teologiei cu ştiinţa (mai ales tehnică) care ignoră, în marea ei majoritate, criteriologia credinţei, făcând din ştiinţă un scop în sine.

Capitolul al treilea, Misiune şi ecumenism (pp. 97-145), trece din planul teoriei la planul practic al vieţii Bisericii, în contextul românesc, vorbind despre: vocaţiile sacerdotale, preotul şi parohia, filantropia, Biserica, tinerii şi activitatea catehetică, bioetica, Biserica şi mişcarea ecumenică, la care se adaugă şi dialogul interreligios, fenomenul OZN, ecologia... Tratarea acestor teme aduce un real beneficiu, deoarece un teoretician dogmatist aplică valoarea teologică la dimensiunea ei practică. Forţa răspunsurilor-soluţii oferite derivă din simplitatea formulării lor, degajându-le astfel de orice balast împovărător şi greoi.

Ultimul capitol, Teologie şi teologi (pp. 146-198), inedit în aria teologică dar şi în contextul cărţii, descoperă o latură personală a venerabilului Părinte Dumitru Popescu. Căci vorbeşte despre viaţa sa, nu uşoară mai ales la începutul perioadei comuniste, despre întâlnirile, directe ori mediate, cu marile personalităţi ale teologiei româneşti, în special cu Părintele Stăniloae şi cu Nichifor Crainic. Radiografierea istorică priveşte şi dincolo de graniţele ortodoxiei româneşti, prin referirile la diferiţi teologi şi teologiile lor.

Cartea se încheie cu următoarea afirmaţie-chemare: „Cred că a venit vremea să ne trezim din letargia noastră spirituală" (p. 198)! Unul din mijloacele prin care se poate întrupa această chemare este tocmai volumul de faţă. El are o dublă valoare: una teoretică, deoarece ajută la o privire de ansamblu asupra Teologiei în sine a Bisericii şi în raport cu alte arii ale vieţii seculare şi secularizate, precum o hartă ce nu te lasă să te rătăceşti; legată de alta practică, deoarece aplică cheia teoriei la viaţa de acum a Bisericii şi a credincioşilor, dând răspuns mărturisitor despre nădejdea oricărui credincios, Iisus Hristos Domnul, Capul Bisericii.

Dacă dialogul presupune tradiţional un ucenic care întreabă, prin cartea de faţă nu credem că greşim cu nimic dacă facem constatarea că D-l. Cristinel Ioja se înscrie ca unul dintre mai tinerii ucenici ai părintelui Dumitru Popescu.

Filip Albu

FILIP ALBU