Despre actul creator la Nichifor Crainic

„Suntem creaţi spre fapte bune"

Sf. Grigorie de Nazians

Ioan Petraş

Tot ceea ce dăm la lumină în intenţia noastră - ca aproapele nostru - exprimă o izbândă interioară asupra neantului. În acest context, lucrul bine făcut, în sublima lui manifestare, şi aşezat în vitrina cugetării omeneşti, să-l dăm iscoditoarei întrebări: ce se petrece sub bolta frunţii noastre?, iar răspunsul este spuma de argint a unui tumultos proces care ne antrenează fiinţa în adâncimile ei nebănuite nici măcar de noi înşine. Răspunsul nu este decât oglinda limpede pe care o trimite înspre semeni marea noastră interioară, spumegare continuă, cristalină, care ne locuieşte cu atâta folos. Este starea noastră creatoare şi creativă, este Creaţia umană ca reflex al Creaţiei divine.

Când Heidegger spunea că mai presus decât realitatea este posibilitatea, el se oprea o clipă şi la adevărul pe care îl trăim cei mai mulţi dintre noi şi care ne obligă să augmentăm într-o formă sau alta zariştea valorică a omenirii, să înţelegem într-un mod pozitiv că în miezul lumii, pe o treaptă mai înaltă decât realitatea, se află posibilitatea ei de devenire. Iată de ce în creaţia umană citim toată aventura spirituală, cu inflexiunile ei, deschizând o perspectivă a dialogului teandric justificator.

„La Foi est l`acte intérieur qui fonde ma vie personnelle" afirma Louis Lavelle, dominat de certitudinea că prin credinţă i se deschide fereastra prin care frumuseţile lumii, armoniile Cosmosului -, aceste graiuri fără seamăn prin care Creatorul îi vorbeşte creaturii, aceste realităţi ale creaţiei divine dau sens şi substanţă căutărilor omeneşti. „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria" (Psalm 18, 1) aclamă, în numele lumii, Psalmistul, convins că, de fapt, cosmosul poartă la piept ca pe o orhidee ceva din armonia şi perfecţiunea intratreimică. Totul zideşte fără încetare convingerea că întreg universul poartă în el ecoul fericit al frumuseţii divine, că o mână măiestrită a dăltuit totul şi de atunci această natură a devenit mărturisitoare. În felul acesta, spune Chateaubriand: „În timp ce o parte a creaţiei aduce în fiecare zi prin aceleaşi locuri laudă Creatorului, o altă parte călătoreşte pentru a-i povesti minunile"¹.

Cosmosul, însă, capătă o valoare deosebită abia când Dumnezeu îl împlineşte prin crearea omului, instituind totodată dialogul (teandric) la care ne-a chemat. Astfel „Dumnezeu ne dă lumea ca dar, iar prin lucrurile ei ne-a adresat şi ne adresează cuvintele Lui plasticizate, mai binezis chipurile consistente ale gândurilor Lui, coborâte la nivelul înţelegerii noastre"². Acest dar nu are o existenţă izolată, fiind legat de Autorul ei, care nu îl părăseşte niciodată. Ne referim la o legătură vitală, prin care natura capătă o nouă dimensiune, menită să deschidă o cunoaştere nemijlocită a realităţii de dincolo de zare.

Dostoievski intuia perfect, prin graiul stareţului Zosima, o uluitoare realitate: „aici pe pământ nu suntem în stare a pătrunde în miezul lucrurilor. Luând sămânţa din altă lume, Dumnezeu a semănat-o pe aceste cuprinsuri. Grădina Lui a crescut, tot ce a putut să încolţească a răsărit, dar mlădiţele tinere trăiesc numai datorită legăturilor tainice cu lumea cealaltă, şi dacă simţământul acesta slăbeşte sau se stinge cu totul, moare şi ceea ce a răsărit în tine din sămânţa sădită de Dumnezeu"³.

Creatorul, Poet divin, compune „Simfonia Sa în şase zile", Hexaimeronul. Procesul creaţiei divine, deşi succint prezentat în referatul Genezei, presupune nesfârşite metamorfozări. Dacă natura constituie oglinda preocupărilor lui Dumnezeu, apariţia apoteotică a omului constituie începutul unui dialog teandric, în virtutea căruia fiinţa umană îşi desluşeşte adevăratele sensuri existenţiale. Această creaţie (a omului) potenţează „răspunsul pe care creatura îl dă mişcătoarei făcută de Creator"⁴.

Din perspectiva dialogului teandric, omul, fiinţă mărturisitoare şi beneficiar al lumii, responsabil faţă de ea, animă un discurs prin care îşi manifestă adevărata identitate. Altfel spus, „omul nu este în faţa lumii pe care el încearcă să o înţeleagă şi asupra căreia acţionează, ci în interiorul acestei lumi din care el face parte, neexistând o ruptură radicală între sensul pe care încearcă să-l găsească sau să-l introducă în propria existenţă"⁵.

Fiinţa umană stă, sau ar trebui să stea, solemn în faţa grijii pe care Dumnezeu o poartă creaturilor Sale prin permanentizarea acestui dialog teandric, dialog care declanşează în om un aşa-numit patos transcendent. Adâncurile sufleteşti se pun în mişcare şi împing spre suprafaţa sufletului seminţele unor fapte şi graiuri spre slava cerescului Părinte. Fiinţa încearcă să se deschidă tot mai larg, să dea frâu liber luminii divine. În acest context se profilează talantul, darul creator. Nicolae Berdiaev, făcând referire la această realitate interioară, precizează că „fiecare din noi este chemat la o lucrare, creator după talantul particular care i-a fost dăruit"⁶. Prin iniţiativa şi realizarea propuse de actul creator, omul declanşează o ieşire din sine, se dezvăluie, fiecare creaţie a lui fiind o punte prin care semenii îi pot accesa fiinţa. Creaţia devine o poartă deschisă celuilalt într-o determinare biontică sub vraja sfântă a Creatorului. Descătuşarea emoţională şi conceptuală trăită de om şi turnată în forme concrete vesteşte clocotul unei vieţi lăuntrice, de „mai la adânc" cum spune Mântuitorul. În creuzetul ontic se naşte valoarea. Ea, valoarea, ca element de legătură dintre om şi natura din jurul lui apare ca ceva intrinsec. De asemenea, omul ca instrument divin scoate sunetele pure ale valorilor culturale, devenind „materie care gândeşte, iar cultura este gândire care se materializează"⁷.

Actul creator devine un mod - cel mai complex de altfel -, de autodefinire şi consacrare. Şi cum fiecare fiinţă se autodefineşte, se consacră, se exprimă într-un mod propriu, ea „este o fiinţă care păcătuieşte, o fiinţă rezonabilă, o fiinţă care evoluează, o fiinţă socială sau una suferindă din cauza conflictului dintre conştient şi inconştient, el este înainte de toate o fiinţă creatoare"⁸.

Rilke spunea într-un memorabil vers: „Mit allen Augen sicht die Kreatur das offen" (Cu toţi ochii priveşte creatura Largul) şi, într-adevăr, a vedea cu toţi ochii Largul înseamnă nu numai un proces de contemplare, ci şi un imbold firesc al omului de a participa la acest Cosmos, în care măreţia lui Dumnezeu străluceşte diamantin. Participarea de care vorbim constituie o succesiune de acţiuni din partea omului în care el îţi pune fiinţa înfiorată de contemplaţie. De aceea, acţiunea nu este o slăbire a contemplaţiei, cum spune Plotin, ci o vitalizare a ei, în aşa fel încât prin ea să se realizeze între om şi Cosmos un dialog constructiv, un schimb inefabil de valori.

Din perspectivă creştină, omul restaurat, hristofor, este chemat structural spre fapte bune. Sinergismul ortodox, soteriologic, nu limitează sfera faptelor omeneşti, motivate de morala hristică. Pe acest palier îşi identifică poziţia şi creaţia artistică. Paul Evdokimov spunea că nu tot ce e frumos e şi bun, în schimb tot ceea ce e bun e şi frumos. La întrepătrunderea acestor realităţi capătă sens şi conţinut legătura dintre filocalie şi calofilie, dintre etic şi estetic, pentru că omul: „nu devine creator, el este creator prin esenţa însăşi a naturii lui. Tensiunile lui creatoare constituie însăşi raţiunea lui de a fi... El nu poate alege între a crea şi a nu crea, deoarece dinamismul vieţii lui lăuntrice nu poate să-l ofere decât creator"⁹. Prin urmare, creatorul de artă se înscrie în procesul creaţiei motivat pe de-o parte de tensiunile lui valorice interioare, iar pe de alta, de darul cu care Dumnezeu l-a înzestrat. Huxsley spune că în fiecare piatră dăinuie o operă de geniu, dar esenţial este să ştii să o cauţi şi să-i dai viaţă. Desigur, homo creator nu se manifestă doar în sfera artei, fiindcă la rândul său, în egală măsură, şi omul de ştiinţă este un făuritor de valori. Între artist şi acesta există legături interioare dinamice, fiecare avându-şi limbajul distins: „savantul este un intelectual care demonstrează, artistul un intelectual care operează"¹⁰ spune Jaques Maritain.

E necesar să subliniem faptul că creaţia umană se bazează pe o libertate a fiinţei, fiind însăşi fiinţa în libertate. Creaţia se constituie, prin excelenţă, ca o ipostază a libertăţii. Un factor determinant în procesul creaţiei îl reprezintă - din perspectivă creştină - aşa cum mai spuneam, elementul etic. După Berdiaev: „etica creaţiei este în acelaşi timp o etică spre victoria veşniciei asupra timpului. Căci dacă actul creator se face în timp, el este orientat spre valorile absolute, spre adevăr, dreptate, frumuseţe veşnică, spre Dumnezeu şi spre elevarea divină"¹¹.

Actul creator, în complexitatea şi responsabilităţile sale, a stârnit interesul atent al filozofilor şi teologilor de diferite nuanţe confesionale. Între ei se înscrie şi Nichifor Crainic¹².

Evaluat - în mod controversat în ţară - şi generos şi obiectiv în marile enciclopedii ale lumii, Nichifor Crainic şi-a bucurat cititorii prin cărţile lui - antume şi postume - în forme tumultoase, spumante, între care şi volumul de eseuri Nostalgia paradisului, publicată în 1940 la editura bucureşteană Cugetarea - Delafras. Între coperţile ei ne întâmpină un discurs estetic şi teologic legat de actul creator şi frumosul ca limbaj al omului creştin. Mesajul final al acestei cărţi poartă, pe de-o parte, partea apoteotică a creatorului îmbrăcat în haina triumfului valoric, iar pe de alta, substanţa bucuriei pascale, definitorie pentru cel ce-L mărturiseşte pe Hristos Cel înviat din morţi din adâncurile lui creative, ale artistului creştin: „Simfonia a IX-a întrupează în muzică ideea unui paradis lăuntric, pe care am găsit-o la Dostoievski, paradis ce s-ar putea realiza prin iubirea universală coborâtă în sufletele oamenilor. Sensul ei spiritual se lămureşte din Oda bucuriei a lui Schiller, muzicalizată aici de Beethoven. Bucuria e fiica raiului şi esenţa ei e iubirea frăţească"¹³.

Cele trei părţi ale cărţii sunt precedate de eseul „Modul teandric", curs de iniţiere în gândirea estetică şi teologică a lui Nichifor Crainic. Tema citată a cursului, vizează: „Actualizarea concepţiei Bisericii creştine în domeniul estetic necesară, mai întâi fiindcă e prea puţin cunoscută de contemporanii noştri. În zestrea cu care vine dintr-o experienţă aproape de două ori milenară, Biserica ortodoxă ne aduce nu numai cea mai largă concepţie despre cultură, dar şi o doctrină despre frumos, despre funcţia artei şi despre semnificaţia ei"¹⁴.

Nostalgia paradisului este structurată pe trei părţi distincte: Religie şi cultură, Teologie şi estetică şi Nostalgia paradisului.

Prima temă a părţii I analizează raportul dintre cultură şi civilizatie. Tributar, prin formaţie, original prin formulare, Nichifor Crainic abordează câmpurile semantice ale acestor doi termeni: „Dacă în limba franceză cuvântul cultură e folosit abia de curând, termenul de civilizaţie deţinând monopolul înţelesurilor, chiar când acestea sunt contradictorii, în limba germană termenul de cultură n-are totdeauna înţelesul integral sau universal, pe care l-am găsit la Herder. Astfel bunăoară, complexul înmănunchiat de Herder într-o singură noţiune apare la Wilhelm von Humboldt determinat prin trei cuvinte deosebite: Civilisation, Kultur şi Bildung. Civilizaţia e luată acum în înţeles de cuceriri materiale, datini şi moravuri, aşezăminte sociale, care umanizează pe individ şi dezvoltă bunele sentimente între popoare. Cultura înseamnă aproximativ aceleaşi lucruri, ridicate însă pe un plan superior, unde omul, liber de ideea interesului, se dedică ştiinţei şi artelor. Iar Bildung reprezintă înţelesul subiectiv al culturii, ca putere de modelare lăuntrică, intelectuală şi morală, din care rezultă în cea mai amplă formă personalitatea"¹⁵. Adâncind corelaţiile, autorul insistă asupra raportului genetic dintre religie şi cultură: „raportul genetic dintre religie şi cultură nu e o chestiune la care se poate răspunde uşor. Ea face parte din categoria problemelor fundamentale pe care spiritul omenesc le ridică în orizontul conştiinţei însetate de lămuriri, care s-o poată satisface definitiv. Aceste probleme fundamentale însă, cu cât sunt mai cercetate, cu atât sunt parcă menite să rămâmă mai departe enigme ce provoacă spiritul, îl îndeamnă şi-l îndârjesc, fără îndurarea finală a unei satisfacţii"¹⁶.

Convertind sensul problemei la sublimitatea creştină, descoperim în textele autorului - profund marcat de calofilia dostoievskiană - un analist exersat al acestei teme: „cultul divin îmbracă formele cele mai strălucitoare ale culturii omeneşti. (...). Cultul divin e sinteza superlativă a culturii. Din acest punct de vedere, el reprezintă prin excelenţă fuziunea istorică a spiritului transcendent cu geniul omenesc şi ne ajută să înţelegem mai bine poziţia religiei faţă de cultură"¹⁷. Iată o introducere, o uvertură la un anume model de estetică creştină în care actul creator îşi identifică obiectivele, manifestările şi generozitatea calofilo-filocalică!

Partea a II-a cărţii insistă asupra raportului dintre religie şi artă, argumentându-şi discursul prin cinci motive bine conturate. Demersurile autorului pornesc de la textele biblice neo-testamentare la Dionisie Areopagitul până la sistemele de valori ale artei europene moderne şi contemporane. Poate că cea mai luminoasă parte a cărţii o constituie capitolul: Sensul teologic al frumosului, autorul reuşind un echilibru legat de raportul dintre artă şi cult. Aici îl găsim pe poetul şi teologul Nichifor Crainic într-o dimensiune interioară şi o voluptate a expresiei cum numai peste ani am găsit-o, învecinată, cu şantierul biblic al I.P.S Bartolomeu Valeriu Anania. Considerăm edificator, în această privinţă, un text din cartea lui Nichifor Crainic: „Dumnezeu asemănându-se singur cu un artist, am putea spune că în raportul faţă de capodopera Sa, care e lumea, e acela al geniului faţă de opera pe care o zămisleşte. Precum arhitectul poartă mai întâi în gând forma ideală a casei ce se va construi ulterior în spaţiu, Creatorul lumii poartă din eternitate în sine ideile tuturor lucrurilor care au fost, care sunt şi care vor fi. Formele frumoase, ce apar în timp şi în spaţiu, alcătuind în armonia lor podoaba şi strălucirea universului, există cu anticipaţie în Dumnezeu, zice Dionisie Areopagitul"¹⁸.

În demersul său, Nichifor Crainic acordă un spaţiu generos artei, originii şi condiţiei ei umane din perspectivă teologică. „Arta nu s-a născut în rai"¹⁹ este convingerea autorului, dar ea poartă în sine nostalgia paradisului. Evaluarea exprimărilor artistice în istoria umanităţii, ne demonstrează autorul, converge spre adevărul că frumosul este una din definiţiile lui Dumnezeu. În acest context arta nu este mimetică, nu imită natura, ci o sublimează pentru că: „...geniul, prin definiţie, nu este un imitator al naturii. Prin sensul pe care îl dă creaţiei lui e imitatorul lui Dumnezeu. Chip al lui Dumnezeu în această lume trecătoare, îl plăsmuieşte după asemănarea divină, cu elemente luate din această lume, superbul simulacru al veşniciei, care este arta"²⁰.

Deschis spre valorile ştiinţifice contemporane, autorul Nostalgiei Paradisului acordă o serioasă importanţă mecanismului creaţiei artistice. Receptiv la progresul ştiinţific contemporan, dezbate problema inspiraţiei creatoare din punct de vedere teologic, cu referiri concrete la Sfinţii Părinţi, precum şi din punct de vedere psihologic, cu trimiteri la William James şi C. G. Jung.

Partea a III - a, Nostalgia Paradisului, se constituie în corolar al precedentelor părţi ale cărţii. Aici autorul dezvăluie într-o lumină răscoaptă, definitorie, a sa convingere: „Legat de ideea paradisului, sentimentul nostalgiei capătă o perspectivă dincolo de lume şi dincolo de moarte. (...). Căci nostalgia paradisului nu mai e dorul de casă sau dorul de ţară din această lume, ci dorul de patria cerească a spiritului nemuritor"²¹. Însoţit de convingerile estetice dostoievskiene, Nichifor Crainic îşi atrage cititorul spre argumentul că lumea va fi mântuită prin frumuseţe. Nenumărate pagini ale cărţii ni-l dezvăluie pe autor ca a fi un bun cunoscător al universului lui Dostoievski, precum şi al mesajului estetic al acestuia.

Finalul cărţii ne oferă un Nichifor Crainic învăluit în sensibilităţi interioare, mereu întreţinute de cărbunii convingerii că ARTA are şi o funcţie soteriologică; că ea se află la interferenţa dintre filocalie şi calofilie. Ca argument, ni-l face mărturisitor pe Ludwig van Beethoven: „Missa solemnis întregeşte Simfonia a IX-a ca o emisferă eterică sau ca o boltă cerească arcuită deasupra pământului. E o liturghie de preamărire a Mântuitorului acestei lumi. (...) Beethoven a pus acestei opere ca motto: de la inimă să meargă la inimi! Regăsim aici concepţia acestui arhanghel al paradisului muzical despre profetismul artei"²².

1  Chateaubriand, Génie du Christianisme (Estraits), Larousse, Paris, 1936.

2  Bentoiu, P., Imagine şi sens, Editura Muzicală, Bucureşti, 1971.

3  Berdiaeff, N., Cinq méditations sur l`existence, F. Aubier, Paris, 1936.

4  Brion, M., Homo pictor, Editura Meridiane, Bucureşti, 1977.

5  Croix, Paul Marie de la, Présence, notre vie, Desclee de Brouwer, Paris, 1973.

6  Nissiotis, N., „La question de l`homme", Contacts, nr. 69/1970.

7  Stăniloae, D., „Natură şi har în teologia bizantină", Ortodoxia, nr. 3/1974.

8  Berdiaeff, N., De la destination de l`homme, "Je sers", Paris, 1974.

9  Rusu L., Essai sur la création artistique, Editura Univers, Bucureşti, 1972.

10  Maritain, J., Art et scolastique, troisieme edition, L. Roualt et Fils, Paris, 1935.

11  Berdiaeff, N., op. cit., p. 180.

12  Nichifor Crainic (1889-1972), poet, publicist, editor, redactor, pedagog, teolog, om politic, a studiat teologia la Bucureşti şi a obţinut doctoratul în filozofie la Viena. A fost profesor de teologie la Seminarul Teologic din Bucureşti şi la Facultatea de Teologie din Chişinău. În 1940 este ales membru al Academiei Române, reconfirmat post-mortem în 1994. Închis pentru acţiuni politice, atât în România interbelică cât şi în perioada comunistă, va fi eliberat în 26 aprilie 1962, efervescenţa sa intelectuală fiindu-i aproape integral redusă la tăcere până la sfârşitul vieţii în 1972.

13  Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, Editura Moldova, Iaşi, 1996, p. 295.

14  Op. cit., p. 11.

15  Idem, p. 23.

16  Idem, p. 31.

17  Idem, p. 47.

18  Idem, p. 115.

19  Idem, p. 130.

20  Idem, p. 141.

21  Idem, p. 252.

22  Idem, p. 297.

IOAN PETRAŞ