Nichifor Crainic - schiţă de portret

Răzvan Codrescu

Personalitate controversată, amestec de serafic şi de teluric, teolog şi om politic, poet şi publicist, Nichifor Crainic este un caz pe cât de complex, pe atât de reprezentativ pentru o întreagă categorie de cărturari români ieşiţi din orizontul satului tradiţional. Ei rămân fundamental „ţărani", „oameni ai pământului", respectuoşi faţă de tradiţie, temeinici în gândire şi în faptă, nu lipsiţi de mândria de a fi depăşit pe cont propriu anonimatul istoric al speţei, oarecum „neşlefuiţi" comportamental, de o vitalitate uneori exacerbată, surprinzători atât în patimi cât şi în virtuţi. În această bună primitivitate se întâmplă să zacă mari resurse creatoare, apte de a se desăvârşi prin instrucţie şi de a trece în opere culturale de o firească originalitate, în care tradiţia se primeneşte fără extravaganţă, în chip realist şi organic. Un Ion Creangă, un Nichifor Crainic, un Marin Preda au încarnat în măsura cea mai înaltă acest „model" intelectual şi creator în cultura românească.

Nichifor Crainic a fost, fără îndoială, un ins paradoxal şi pe seama lui se colportează destule poveşti picante¹, mai mult sau mai puţin adevărate - în speţă, eflorescenţe ale bârfei balcanice, de care la noi nu scapă decât sfinţii. Or, hotărât lucru, Nichifor Crainic n-a fost tocmai un sfânt...

Omul avea conştiinţa nedesăvârşirilor sale (câţi o mai au astăzi?) şi, la terminarea studiilor teologice, a refuzat să se preoţească. A devenit, însă, unul dintre marii profesori de teologie ortodoxă ai vremii, iar un Dumitru Stăniloae era îndreptăţit să scrie despre el (Gândirea, an XIX, nr. 4, apr. 1940): „Nichifor Crainic este cel dintâi teolog român din epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strâmt şi ocolit al specialiştilor, prezentând-o, într-o formă impunătoare, atenţiunii generale a lumii intelectuale. [...] Nichifor Crainic înnoieşte prin reactualizarea tradiţiei într-o teologie care se mulţumea cu câteva coji din această tradiţie, primite pe calea şi de multe ori prin interpretarea ocolită a teologiilor apusene", săvârşind astfel „o adevărată restaurare a teologiei româneşti în duhul ortodox".

Scriitor prolific şi foarte stăpân pe mijloacele sale², profesor universitar la Chişinău (1926-1931) şi Bucureşti (1932-1944), director al revistei Gândirea (1926-1944) şi al ziarului Calendarul (1932-1933), ministru în guvernele Gigurtu şi Antonescu (1940 şi 1941), laureat al Premiului Naţional de Poezie (1930), Doctor Honoris Causa al Universităţii din Viena (1940) şi membru titular al Academiei Române (1941), primenitor al învăţământului teologic românesc şi mentor al „ortodoxismului" cultural, teoretician al „statului etnocratic", dar şi al „patriei ecumenice" ortodoxe (probabil cel mai ambiţios plan modern de reorganizare supranaţională a lumii răsăritene, despre care conferenţiase la Sofia, în 1941, primind de la Regele Boris „Ordinul Sfântului Alexandru cu cordon roşu"), Nichifor Crainic a fost, dincolo de avatarurile receptării sale publice, una dintre personalităţile cele mai împlinite ale epocii interbelice, animat de o vie conştiinţă misionară, pe linia deschisă de Heliade, Kogălniceanu şi Bălcescu, continuată de Hasdeu, Eminescu sau Iorga şi ajungând, mai aproape de noi, până la Eliade, Noica sau Ţuţea.

Numele pe care şi l-a impus încă din anii primului război mondial şi sub care îl cunoaşte posteritatea, acela de Nichifor Crainic, este de fapt un splendid pseudonim³, nu doar prin rezonanţa sa tradiţional-românească şi ortodox-răsăriteană, ci mai cu seamă prin semnificaţiile pe care le poartă neostentativ (gr. nike-phoros, „purtător-de-victorie", şi crainic, „vestitor", derivat probabil din crai, vocabulă de nobleţe arhaică, dar şi de încărcătură religioasă, evocându-i pe „regii magi" - „craii de la Răsărit"): „cel ce aduce vestea izbânzii".

Adevăratul său nume era Ion Dobre; se născuse la Bulbucata (Vlaşca), pe malurile Neajlovului, la 22 decembrie 1889, într-o familie destul de umilă. După copilăria petrecută pe Şesurile natale (aşa îşi va intitula primul volum de versuri, apărut în 1916), va pleca la Bucureşti, ca elev bursier al Seminarului Central; de pe acum, mai exact din 1907, îşi începe activitatea publicistică, în periodice ortodoxe şi sămănătoriste (mai târziu, căutând să definească sensul „gândirismului", scria: „Sămănătorul a avut viziunea magnifică a pământului românesc, dar n-a văzut cerul spiritualităţii sale. [...] Peste pământul românesc, pe care din Sămănătorul am învăţat să-l iubim, noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur al Bisericii Ortodoxe"). Între 1912 şi 1916 urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti. În anii războiului de întregire (1916-1918) va fi redactor permanent la Neamul românesc al lui N. Iorga, pe atunci mare cruciat al românismului integral („România a Românilor, numai a Românilor şi a tuturor Românilor"). Marele istoric cu aură de apostol pare să fi fost principalul far al tinereţii lui Crainic şi omul pe care acesta l-a respectat cel mai mult de-a lungul vieţii lui, chiar şi atunci când era evident că poziţiile lor spirituale şi ideologice ajunseseră tot mai divergente (mai ales de prin 1930). După război (1920-1921), îşi va desăvârşi studiile la Viena, unde va avea, ca şi Eminescu odinioară, o rodnică întâlnire cu cultura şi literatura germană (erau anii de glorie ai expresionismului), fără a sacrifica nimic din orientarea sa ortodoxă (o altă confirmare a observaţiei lui Blaga cum că influenţa germană, spre deosebire de cea franceză, „catalizează" fără a confisca). A fost o conştiinţă mai europeană decât cred unii, iar formula pe care colportat-o (într-un aspru rechizitoriu al rasismului nazist, „Rasă şi religiune") - „Pacea Europei înseamnă: pământ naţional şi cer comun" - rămâne singura definiţie valabilă a unei Europe creştine.

Încă din 1921 îşi începe colaborarea la Gândirea, pe atunci în faza ei clujeană, cu Cezar Petrescu la conducere. Desfăşoară o vreme, în paralel cu gazetăria, activitate de consilier cultural şi editor, iar în 1926 va fi numit secretar general la Ministerul Cultelor şi Artelor (sub ministeriatul lui Vasile Goldiş). A ţinut o vreme pagina religioasă duminicală a ziarului Cuvântul (căruia mai târziu îi va da faimă Nae Ionescu) şi a fost colaborator apropiat al lui Pamfil Şeicaru (de care se va îndepărta nu după multă vreme, numindu-l depreciativ „Ziarilă") la un alt faimos ziar de dreapta: Curentul. Din 1926, când Cezar Petrescu abandonează Gândirea (deşi numele îi va figura pe copertă până în 1928), conducerea ei este preluată de Crainic, care-i va imprima destul de repede direcţia ortodoxistă (ceea ce nu va împiedica gruparea în jurul revistei a unei elite literare şi culturale altminteri greu reductibile la acelaşi numitor: Ion Barbu, Vasile Băncilă, Lucian Blaga, Dan Botta, Al. Busuioceanu, Mateiu I. Caragiale, Oscar Walter Cisek, Aron Cotruş, Radu Gyr, N. I. Herescu, Gib. Mihăescu, Ovidiu Papadima, Victor Papilian, Ioan Petrovici, Ion Pillat, Adrian Maniu, V. I. Popa, Dragoş Protopopescu, Ion Marin Sadoveanu, Dumitru Stăniloae, Paul Sterian, Francisc Şirato, Al. O. Teodoreanu, Ionel Teodoreanu, Sandu Tudor, Tudor Vianu, Pan M. Vizirescu, Vasile Voiculescu, G. M. Zamfirescu şi mulţi alţii, dintre care unii, ce-i drept, numai temporar, ca Tudor Arghezi, George Călinescu, Şerban Cioculescu, Petre Pandrea, Mircea Eliade, Emil Cioran etc.). Tot în 1926 îşi începe cariera universitară (unele dintre cursurile sale strălucite cunoscând, din păcate, vreme de mai bine de o jumătate de secol, doar o circulaţie restrânsă, în formă litografiată).

Anul 1930 deschide deceniul cel mai bogat al scrisului său. În aceşti ani apar (sau sunt elaborate), printre altele, Ţara de peste veac (versuri - 1931), Cursul de teologie mistică (1935-1936), Puncte cardinale în haos (1936), Ortodoxie şi etnocraţie (1937), Nostalgia paradisului (1940). La capătul acestui deceniu de efervescenţă creatoare şi misionară, devine (la propunerea filosofului Ion Petrovici) membru titular al Academiei Române, pe locul rămas vacant prin dispariţia prematură a lui Octavian Goga, pe care-l va elogia în discursul de recepţie (22 mai 1941; îi răspunde Lucian Blaga, vechi prieten şi colaborator, de care se va despărţi totuşi în anii următori, mai mult din motive contextuale decât strict personale). Din scrisul lui Crainic se încheagă treptat atât o concepţie generală asupra culturii (culminând în Nostalgia paradisului, fără îndoială cea mai densă şi mai bine articulată dintre cărţile sale), cât şi o adevărată doctrină politică de dreapta, „naţionalismul constructiv" (sintagmă de mare succes în epocă)⁴, concentrată în Programul statului etnocratic (publicat iniţial în Sfarmă-Piatră, apoi inclus, ca anexă, şi în volumul de eseuri Ortodoxie şi etnocraţie), ambele altoite pe trunchiul Ortodoxiei, cu un dar deosebit de a realiza osmoza între valorile tradiţiei şi problemele actualităţii, pe de o parte, între valorile naţionale şi cele universale, pe de alta (principiul fundamental fiind: „Ceea ce e divin nu e nici vechi, nici modern, ci actual. [...] Când zic că revelaţia e modernă, adică actuală, nu înţeleg că ea se modifică după spiritul timpului, ci că ea modifică noile generaţii în sensul idealului creştin, adică ea modifică spiritul timpului, acordându-l cu spiritul lui Hristos"). În ciuda tonului partizan şi uşor exaltat, un Pan M. Vizirescu avea dreptate să scrie: „Sistemul d-lui N. Crainic a cuprins de la început toate resorturile vieţii naţionale, punându-ne în faţă viziunea totalitară [totalizatoare] a realităţii româneşti. E o doctrină care nu lasă nimic nerezolvat..." („N. Crainic, creatorul gândirii noastre", în Sfarmă-Piatră, 16 iunie 1938). Iar Blaga (pe urmele lui D. Stăniloae, citat mai sus) afirma categoric, chiar în forul academic (v. „Răspunsul" integral în Academia Română, Discursuri de recepţiune, LXXIX, Monitorul Oficial, 1941, sau în Gândirea, iunie 1941): „Invazia teologică în cultura română postbelică [de după primul război mondial - n. n.], înţeleg penetraţia ei masivă şi profundă, va rămâne pentru totdeauna legată de numele lui Nichifor Crainic. [...] Teologia ortodoxă a devenit sare a culturii româneşti de astăzi datorită precumpănitor activităţii sale literare. [...] Ceea ce Crainic a întreprins timp de douăzeci şi cinci de ani pentru renaşterea spiritului ortodox rămâne fără pereche în analele vieţii noastre culturale. Este aici şi o patetică activitate de animator [...], dar este aici şi o operă de gânditor ortodox".

După 1940-41, apele se vor tulbura; amestecat în politica vremii, în divergenţă cu mai toată lumea (dar mai ales cu umbra lui Nae Ionescu şi cu legionarii, de care cândva fusese destul de apropiat⁵), duce o viaţă agitată, scrie mult mai puţin, vânează onoruri cu un orgoliu cam exacerbat, care transpare mai târziu şi din memoriile sale, şi sfârşeşte prin a fi hăituit de comunişti, de care se ascunde prin mai multe sate transilvănene, vreme de trei ani (1944-1947). Ajuns pe mâinile acestora, intră în perioada cea mai cumplită a vieţii sale, la polul gloriei pe care o cunoscuse din plin; sunt ani lungi de suferinţă, de umilinţe şi compromisuri⁶. El, care-l judecase aspru odinioară pe „bătrânul Miron Costin", socotind că omul nu este „sub vremi", ci că, dimpotrivă, „voinţa omului bărbat este capabilă să frângă grumazul monstrului", a trebuit să experimenteze pe propria-i piele (şi conştiinţă) limitele umanului...

Este deţinut vreme de 15 ani (la Văcăreşti şi la Aiud), fără sentinţă judecătorească, fiind eliberat în primăvara lui 1962 - abia o umbră a cărturarului şi luptătorului de altădată. Acceptă compromisul de a deveni redactor la Glasul Patriei, de unde se va pensiona în 1968 (an în care tânărul Nicolae Manolescu îl introduce curajos, cu 5 poezii şi o notă bio-bibliografică, în volumul întâi din Poezia română modernă). Îşi definitivează Memoriile şi alte manuscrise, visează să se reimpună măcar ca poet (aşa s-a născut antologia conjuncturală pe care un Nedic Lemnaru a înţeles să o publice ca atare în 1990⁷), dar a murit marginalizat, la 20 august 1972⁸, încondeiat de comunişti ca unul dintre cei mai „reacţionari" gânditori din România „burghezo-moşierească" (numai Codreanu, Nae Ionescu şi Horia Sima au mai fost prezentaţi în culori atât de sumbre). Pentru el va fi fost poate marea eliberare, „dezmărginirea" a cărei grandioasă viziune lirică o avusese cândva: „Şi de pe vârf de munte mă voi sui pe-un nor; / Zi grea, cutremurată va fi - o zi de-adio - / Când inima-mi de tine fâşii voi dezlipi-o, / Amară frumuseţe, pământ rătăcitor"... Pe urma sa rămânea, în aşteptarea unor vremuri mai bune, dincolo de contradicţiile omului şi de calomniile epocii, o operă teologică, literară şi publicistică de un considerabil interes.

Prăbuşirea regimului comunist (petrecută chiar în ziua când se împlineau o sută de ani de la naşterea lui Crainic!) a creat contextul revenirii sale treptate în circuitul public românesc. În 1990, la Editura Roza Vînturilor, a apărut ediţia de poezii (în două volume) „îngrijită" de Nedic Lemnaru, incluzând (deşi mult deformate) şi versurile „create mental" în temniţa Aiudului, care fac din autorul lor, alături de Radu Gyr (1905-1975), cel mai de seamă poet al închisorilor comuniste din România. În 1991 i s-a publicat şi prima parte a Memoriilor (Zile albe, zile negre), la Casa Editorială „Gândirea", de către acelaşi N. Lemnaru. Această primă parte dă seama de răstimpul dintre 1889 şi 1944, fiind redactată iniţial pe vremea pribegiilor postbelice. Partea a doua (încheiată spre sfîrşitul anilor `60), îngrijită şi prefaţată de Alexandru Condeescu şi apărută (1996) la Editura Muzeului Literaturii Române („Orfeu"), acoperă perioada 1944-1962 (textul propriu-zis - Pribeag în ţara mea. Memorii din închisoare - este urmat de Memoriu. Răspuns la actul meu de acuzare, document recuperat din arhivele Securităţii în 1993). Dincolo de accesele de megalomanie şi de unele jenante „piruete" ideologice (semne ale unei senectuţi chinuite), Crainic se înscrie, prin arta evocării, în galeria celor mai străluciţi autori de proză memorialistică din literatura română a secolului XX (L. Blaga, M. Eliade, N. Steinhardt, M. Preda, V. Anania etc.).

În anii din urmă, i s-au editat ori reeditat numeroase volume: Cursul de teologie mistică (1993, sub titlul editorial Sfinţenia - împlinirea umanului)⁹, Nostalgia paradisului (1994)¹⁰, Puncte cardinale în haos (1996)¹¹, Ortodoxie şi etnocraţie (1997)¹², Ţara de peste veac. Poezii antume: 1916-1944 (1997)¹³, Dostoievski şi creştinismul rus (1998)¹⁴, Spiritualitatea poeziei româneşti (1998)¹⁵. Se lasă aşteptat în continuare, dintre lucrările mai importante, Cursul de mistică germană¹⁶.

E regretabil că personalitatea lui Crainic, în care lumina covârşeşte totuşi umbrele de care n-a fost lipsită, întârzie, în ciuda valului de (re)editări şi a discretei sale reconfirmări ca membru titular al Academiei Române (22 noiembrie 1994), să fie tratată aşa cum s-ar cuveni într-un peisaj cultural cu pretenţii de normalitate. Acum, la 120 de ani de la naşterea sa, ar fi poate vremea să se iasă din cele două fundături simetrice ale abordării sale actuale: cea pios-ditirambică (din unele restrânse cercuri ortodoxizante) şi cea impios-anecdotică (slujind unor tendinţe de frondă antitradiţională). Avem multe de învăţat de la alţii, dar nimic nu ne îndreptăţeşte să refuzăm de a învăţa câte ceva şi din propria noastră zestre culturală, pe care de multe ori n-am făcut nici un efort onest de a o cerceta şi înţelege, mulţumindu-ne să perpetuăm "verdictele" ideologice ale unei jumătăţi de veac de înstrăinare de noi înşine. Rămânem datori trecutului, chiar dacă n-am avea de învăţat din el, vorba lui Noica, decât dezvăţul...

1 A se vedea, de pildă, pamfletul arghezian „Ortodoxie cu ţuică", insinuările lui Marin Preda din Viaţa ca o pradă sau des colportata poveste a apostaziei conjuncturale din închisoare (după unii, Crainic, pentru „un blid de terci", ar fi acceptat să spună: „Nu există Dumnezeu"; după alţii, el ar fi spus de fapt: „Nu, există Dumnezeu", gardianul neputând sesiza rolul semantic al virgulei).

2 „Nichifor Crainic este un scriitor la care pasiunea nu respinge claritatea şi ordinea ideilor, grupate în succesiunea strânsă a argumentării, în luminoase şi temeinice structuri. Oricine străbate unul din eseurile lui Crainic, trăieşte, la sfîrşitul lui, impresia unui lucru bine articulat în toate încheieturile, limpede determinat în spaţiu, un adevărat organism autonom, din care este greu să clinteşti vreunul din elementele alcătuitoare. [...] În importanta mişcare a eseului contemporan, Nichifor Crainic aduce simţul construcţiilor solide, un patos extras din contemplarea marilor simboluri ale culturii, căldura expunerii ideologice. Multe din eseurile scrise în ultimele două decenii s-au orientat după modelul lui", scria Tudor Vianu în Arta prozatorilor români.

3 Legalizat în 1926.

4  Cf. şi vol. „Fiecare în rândul cetei sale". Pentru o teologie a neamului: Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003 (unde N. Crainic este antologat cu patru texte esenţiale: „Sensul tradiţiei", „Rasă şi religiune", „Nicolae Paulescu, fundatorul naţionalismului creştin" şi „Naţionalismul sub aspect creştin"). Textul său despre doctorul Paulescu se regăseşte şi în vol. Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa mărturisitoare, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002 (reed. 2009). N. Crainic era de părere, la data respectivă (1937), că „...naţionalismul creştin, în sensul autentic al cuvântului, are [la noi] un sigur mare poet: pe George Coşbuc, şi un singur mare cugetător: pe Nicolae Paulescu, în care se fundează integral. Naţionalismul genialului Eminescu e profund rasist, dar latura creştină îl preocupă numai tangenţial şi numai sub raportul concepţiei conservatoare. Vasile Conta e un mare antisemit, dar e materialist şi ateu. Naţionalismul d-lui A. C. Cuza, întemeiat ştiinţific în economia politică, se mişcă pe temelia arianismului nordic, cu ştiuta-i consecinţă în domeniul religios. Naţionalismul d-lui N. Iorga e eminescian, cu aprecierea Ortodoxiei ca forţă culturală istorică şi cu negarea vitalităţii ei actuale. Nicolae Paulescu e un naţionalist autentic, precum toţi ceilalţi, dar e în plus şi creştin autentic".

5 Până spre 1935, când virase temporar spre cuzişti (a jucat un rol de seamă în realizarea fuziunii politice Goga-Cuza - Partidul Naţional-Creştin). Dacă în 1938 avusese rectitudinea de a nu marşa la înscenarea judiciară împotriva lui Codreanu (v. Memorii, vol. I, p. 298), la bătrâneţe se va preta să redacteze o lucrare antilegionară la comanda Securităţii comuniste (Cuibarul ucigaşilor). Şi totuşi odinioară scrisese: „Tineretul, care poartă în suflet răzbunarea misterioasă a morţilor din război, reacţionează. El e în stare de revoltă morală. Se nasc conspiraţii de exterminare a marilor tâlhari politici. Conspiraţiile sunt descoperite. Capii mişcărilor studenţeşti sunt arestaţi. Se iscă procese care zguduie ţara întreagă. Cu acest prilej, tinerii, care voiau purificarea morală a vieţii publice prin mijloace violente, dau dovadă în faţa autorităţilor de o tărie de caracter uluitoare. [...] Aruncaţi rând pe rând în închisori, capii mişcărilor au răgazul să-şi analizeze mai adânc sufletul. Unii fac greva foamei, alţii îşi notează zi cu zi mişcările gândului şi ale inimii. În post şi, adunându-se în grup, încep să se roage lui Dumnezeu. Tinereţea lor prigonită pentru dreptate şi comprimată între pereţii închisorii nu află alt sprijin decât în Cel-de-Sus. Ea se sublimează în adorarea cerului. [...] Li se pare că Arhanghelul Mihail însuşi, comandantul cu spadă de foc al legiunilor cereşti, li se arată şi-i ia sub ocrotitoarea-i aripă de azur. Din acel moment, misticismul religios va coborî în sufletul zbuciumat al acestui tineret, iar unii dintre aceşti tineri îşi vor pune organizaţiile de luptă sub hramul arhanghelului şi icoana lui, vegheată de candele aprinse, va patrona casele lor de întruniri. Fireşte, uşuratica zeflemea de presă şi de cafenea nu va cruţa acest fenomen cu totul neaşteptat pentru sceptica noastră lume intelectuală. Dar nu e mai puţin adevărat că misticismul religios devine de acum încolo un element component al naţionalismului şi că acest naţionalism nou, care până ieri se târa pe pământ, îşi scaldă avânturile în lumea nevăzută a îngerilor" („Tineretul şi creştinismul", articol aşezat chiar în fruntea Punctelor cardinale în haos).

6 Cf., de pildă, Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare, Ed. Christiana, Bucureşti, 2009, mai ales pp. 60-64.

7 La acest nefericit demers editorial m-am referit pe larg în articolul „«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire", Puncte cardinale, anul II, nr. 12/24, decembrie 1992, p. 5.

8 A închis ochii la Casa Scriitorilor de la Palatul Mogoşoaia şi a fost înmormântat la Cimitirul „Sf. Vineri" din Bucureşti. „Pe crucea mormântului lui [...] a dorit să se scrie numai numele său, fără nici o altă dată, căci spunea: «Acei care vor să ştie cine am fost, să mă caute în scrierile mele, în revista Gândirea, al cărei mentor am fost, în cursurile de la Facultatea de Teologie, la Academia Română, printre membrii căreia m-am numărat. Acolo sunt eu; sub cruce e un pumn de ţărână»", îşi amintea ginerele său, Alexandru Cojan (v. Nichifor Crainic, Memorii, vol. II, p. 10).

9  Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi (în îngrijirea ierodiaconului Teodosie Paraschiv). S-ar impune o nouă ediţie, realizată mai profesional şi sub egida unei edituri mai prestigioase, mai ales că este vorba de una dintre cele mai meritorii lucrări teologice ale autorului, de o importanţă încă insuficient reliefată pentru evoluţia ulterioară a teologiei ortodoxe româneşti.

10 Ed. Moldova, Iaşi (ediţie îngrijită de Magda şi Petru Ursachi).

11 Aceasta, din păcate, o grosolană contrafacere editorială (Magda şi Petru Ursache, Ed. Timpul, Iaşi), văduvită fără nicio raţiune de cinci eseuri de bază din ediţia princeps („Titanii ateismului", „Rasă şi religiune" etc.), nemaivorbind de structurarea arbitrară a materiei, complet străină de spiritul şi intenţiile autorului! (E regretabil - dar simptomatic pentru starea actuală a culturii noastre - că multe dintre ediţiile apărute după 1989 au fost slabe şi rău mediatizate, deservind imaginea postumă a lui Crainic, şi aşa destul de controversată).

12 Ed. Albatros (Col. „Ethnos"), Bucureşti (ediţie îngrijită de Constantin Schifirneţ, care semnează şi un amplu studiu introductiv: „O concepţie teologică despre etnic şi naţiune").

13 Ed. Eminescu (Col. „Poeţi români contemporani"), Bucureşti (ediţie îngrijită cu profesionalism de Ioana Cracă, ridiculizând tacit aventurile editoriale ale lui Nedic Lemnaru).

14 Co-editare Arhidiecezana - Cluj/ Anastasia - Bucureşti (tipărită cu binecuvântarea şi cuvântul înainte al Î.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania şi având ca postfaţă o variantă mai concentrată a textului de faţă). Este prima ediţie tipărită a acestui curs (comparabil cu lucrările închinate lui Dostoievski de un N. Berdiaev sau un P. Evdokimov), ţinut de Crainic în cadrul disciplinei Istoria Literaturii Bisericeşti şi Religioase Moderne, începând din 1926, întâi la Chişinău, apoi la Bucureşti.

15 Lucrare inedită, editată, ca şi volumul II al Memoriilor, de Muzeul Literaturii Române, prin grija aceluiaşi regretat Alexandru Condeescu şi cu o postfaţă de Paul Dugneanu. Studiul nu este complet (sunt supuşi analizei 12 poeţi, de la Grigore Alexandrescu la Lucian Blaga), iar manuscrisul, păstrat în mod aventuros, este deteriorat pe alocuri (a se vedea precizările de la p. 10 a ediţiei respective). Postfaţatorul are dreptate să conchidă: „Nichifor Crainic realizează prin Spiritualitatea poeziei româneşti un demers singular în materie [mai există totuşi o lucrare asemănătoare, deşi mai plată, a teologului Ilarion V. Felea, Dumnezeu şi sufletul în poezia română contemporană, datând din 1937, pe care N. Crainic însuşi o recenzase în Gândirea - n. n.], remarcabil prin armonizarea, în diferite grade, a perspectivei teologului cu aceea a criticului literar, cu menţiunea că primul este superior celui de-al doilea" (p. 252).

16 S-a încercat la Sibiu (mai ales prin strădaniile Maicii Zamfira Constantinescu de la Prislop, ale decanului de vîrstă al scriitorilor români, Pan M. Vizirescu, şi ale tânărului teolog Mihai Marinica) şi o resurecţie a revistei Gândirea, dar această „serie nouă", dincolo de reproducerea unor texte interbelice îndeobşte uitate (multe chiar ale lui Nichifor Crainic) şi de contribuţiile interesante ale neobositului Pan M. Vizirescu (ultimul vechi "gândirist" în viaţă, între timp răposat şi el), s-a împotmolit în puţinătatea culturală a lumii româneşti de azi. Se mai cade menţionat, în fine, că numărul special Manuscriptum - 100, din 1995, i-a fost dedicat lui Nichifor Crainic (aducând mult material documentar inedit, precum şi pagini manuscrise recuperate de la fosta Securitate).

RĂZVAN CODRESCU