Consideraţii despre tema „poetului" şi a „scriiturii" în creaţia lirică a lui Nichifor Crainic

Constantin Jinga

Pentru Nichifor Crainic, arta bizantină şi arta creştină se suprapun fără rest. În opinia lui, cuvântul rostit în poezie denotă urmele unei experienţe mistice şi astfel anticipează misterul, îl preînchipuie ca pe o prezenţă vie¹.

Poetul

Ori de câte ori vorbeşte despre statutul poetului sau despre menirea poeziei, Crainic o face raportându-se la strămoşi. Grăitoare în acest sens este poezia De profundis, apărută în volumul Ploaie cu soare². Chiar dacă titlul pare că face aluzie la Psalmul 129:1, profunzimile vizate de către autor sunt mai degrabă ale timpului sau, mai exact, ale Tradiţiei:

Din adâncul miilor de ani ....

Poetul apare, într-un fel aşa ca la Arghezi, ca o încununare a mai multor generaţii de străbuni, oprimaţi veacuri la rând de feluriţi tirani şi ca o răbufnire spectaculoasă a spiritului poetic al acestora, mereu ostracizat până acum:

Tot ce-a mocnit în voi - frumos şi mare -

Irumpe-n mine ca o-nvâlvorare

Spre ceru-ncins în sboruri de vultani.

Nichifor Crainic este poet datorită strămoşilor şi, în consecinţă, se simte îndatorat să le răzbune aspiraţia, sublimând-o prin flacăra poeziei. În poemul Eu³, un text inedit compus în timpul detenţiei la Aiud, poetul se vede descinzând dintr-o „glorioasă obârşie", din daci şi din romani. Apar aici imaginea „mamei Dochii", a Olimpului, a „răsăritului creştin", precum şi felurite semne heraldice, cum ar fi bourul şi pajura - poetul regăsindu-se la confluenţa dintre cele două, înveşmântat „în fumuriul meu suman" (posibilă aluzie la semnul distinctiv al organizaţiei respective de extremă dreaptă din România interbelică).

Eul poetic, remarcăm aici, este prezentat ca sumă a tuturor elementelor definitorii pentru ceea ce ar putea însemna patria. Ideea continuităţii neîntrerupte dintre generaţii, a Tradiţiei, este prezentă. Generaţiile actuale sunt datoare să continue năzuinţele înaintaşilor lor, iar poetului îi revine misiunea de a întreţine şi chiar spori acest dor.

Astfel, într-un catren intitulat Fântânarul⁴, el se prezintă pe sine ca misterios explorator al profunzimilor sufletului: asemenea unui căutător de apă, poetul află rănile adânci ale spiritului şi le preschimbă fermecător în izvoare de apă vie⁵. Prin aceasta Artistul e un martor al lumii sale „în Dumnezeu", un intermediar între pământ şi cer.

Prin scris şi împreună pătimire, poetul transfigureză în plan simbolic experienţa de viaţă a neamului său. El este mai mult decât un Prometeu: este, deja, un sacerdot.

Scriptura

Lirica lui Nichifor Crainic comportă şi elemente religioase mai explicite. Unele poezii pot fi citite ca adevărate meditaţii teologice în versuri. De pildă, Iisus prin grâu, poem cuprins în volumul Ţara de peste veac⁶, este bazat pe fragmentul de la Matei 12:1-8, unde se descrie polemica dintre Hristos Iisus şi farisei referitoare la Sabbath. Discuţia este generată de faptul că ucenicii Domnului culeseseră spice de grâu dintr-o holdă, în ziua de Sabbath, pentru a-şi potoli foamea. Poetul se vede pe sine între ucenici, urmându-şi Învăţătorul prin lanul de grâu, dar visul i se destramă de îndată ce realizează că nu trăieşte evenimentul direct, ci mediat de către textul evanghelic:

Dar n-aud vorbele-ţi pe care

evangheliştii nu le-au spus.

Cu alte cuvinte, el sugerează că poezia ne poate aduce în proximitatea divinului, dar, aproape în acelaşi timp, ne lasă să întrezărim realitatea că nu suntem întru totul acolo. Este exact concepţia lui Nichifor Crainic despre artă, aşa cum apare ea enunţată în textele sale teoretice⁷. În plus, ni se pare important faptul că autorul aduce în discuţie, aici, rolul textului evanghelic. Acesta ne poate mijloci o experienţă similară, probabil la un nivel chiar mai profund decât izbuteşte arta, dar nici el nu ne eliberează deplin din cercul constrângerilor. Realitatea este, vedem bine, mult mai vastă. Iar ceea ce nu poate suplini textul, trebuie să desăvârşească omul printr-un gest liturgic, doxologic:

Şi-ţi caut urma luminoasă

în lutul moale s-o sărut.

Mai departe, în I Paradis şi II Trudă⁸, poetul descrie în versuri starea paradisiacă, păcatul originar şi starea postlapsariană a omului. Interesant este că, aici, Crainic scrie la persoana I singular: experienţa căderii este asumată la persoana I, poetul este Adam, el suferă ispitirea şi căderea.

În II Trudă sunt trecute în revistă elementele care îi deşteaptă şi îi întreţin nostalgia Paradisului: omul creator îl descoperă pe Dumnezeu în semeni:

E însuşi Dumnezeu multiplicat

În fraţii mei, în faurii vieţii

- exclamă poetul, dar la fel Îl află şi în aproapele aflat în suferinţă. În concepţia lui Crainic, suferinţa pare a fi un adevărat semn al prezenţei divine.

Aşa se întâmplă bunăoară în Dolores⁹, poezie cu tentă romantică. Avem de a face cu o parabolă, unde trei fete întâlnesc la ieşirea dintr-un Dom madrilen un orb sărman. Una dintre ele e milostivă, alta e trufaşă, iar a treia e orfană. Evident, milostiva îl miluieşte pe orb cu un ban de aur, trufaşa îi azvârle două monezi, iar orfana, Dolores, îi redă vederea şi se descoperă a fi bineplăcută Fecioarei Maria. Astfel, poemul se încheie cu un imn închinat Sfintei Fecioare care se apropie, prin suferinţele îndurate, de nevăzătoarea Dolores.

Deosebit de interesante sunt şi poeziile-rugăciune, unele dintre ele cu atât mai dramatice şi mai profunde cu cât ne este cunoscut faptul că au fost compuse în detenţie, în penitenciarul de la Aiud. Probabil că multe vor fi fost memorate şi rostite chiar în chip de rugăciuni autentice, de către deţinuţi.

Rugăciunea pentru pace¹⁰ este un text deosebit de mişcător, ce respectă canoanele unei rugăciuni ortodoxe: la început regăsim doxologia şi mulţumirea, iar în final apare formulată cererea şi, din nou, o doxologie. Este o rugăciune prin care poetul cere să fie dăruit cu pacea dumnezeirii, sugerată prin referinţe la starea de linişte din noaptea Naşterii Domnului. Autorul nu cere o linişte neutră, ci pacea interioară atât de necesară pentru a rezista ispitelor din penitenciar şi a nu ceda în faţa torţionarilor:

Dă-mi şi mie pacea inimii Stăpâne,

Flacăra ce nu se zbate-n uragan,

Să răzbesc războiul duhului duşman ...

El aminteşte aici atât de patimile christice, cât şi de suferinţele martirilor creştini. Îndeosebi pe aceştia din urmă îi menţionează ca pilde, ca oameni înzestraţi cu o linişte interioară dumnezeiască, depăşind şi chiar covârşind dimensiunile acestei lumi.

Laudă¹¹ este o dezvoltare a versetului din Faptele Apostolilor 17:28:

Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem.

Poetul cântă, aici,

... bucuria

Că sunt întru Cel care este.

Întreaga creaţiune, la fel ca în Cântarea celor trei tineri din cuptorul Babilonului, aduce slavă Creatorului şi se închină înaintea tainelor Sale.

Deosebită este poezia Vecernie¹², unde autorul încearcă să sugereze atmosfera unei slujbe de seară săvârşită într-un schit singuratic de munte, consemnând momentele tipiconale cu multă acrivie, pe alocuri:

Eu recita-voi psalmul sublim 103 ...

Poetul reuşeşte să amintească atmosfera specifică unei vecernii.

Pentru Crainic, frumosul continuă să fie un signum boni, iar urâtul un signum mali. Cu ajutorul lor, arta „ne călăuzeşte fiinţa spre Dumnezeu"¹³. În lumea căzută, dominată de rău (i.e. absenţa binelui) şi de urât (i.e. absenţa frumuseţii paradisiace, perfecte), Biserica tinde să anuleze un gol spiritual, iar poezia, fiică a Bisericii înrudită cu Scriptura - unul estetic¹⁴. Arta, la Nichifor Crainic, este fără doar şi poate un act de credinţă.

1 Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Pr. Dumitru Stăniloae, postfaţă şi note de Magda Ursache şi Petru Ursache, fişa bibliografică de Alexandru Cojan, Editura Moldova, Iaşi, 1994, p. 121.

2  În vol. Nichifor Crainic, Poezii alese 1914-1944, în selecţia autorului, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990, p. 50.

3 În vol. Nichifor Crainic, Şoim peste prăpastie, versuri inedite din temniţele Aiudului, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990, p. 23.

4 Idem, Op. cit., p. 72.

5 Vezi şi poemul Balada doinei - închinare, în op. cit., p. 42.

6 Op. cit., p. 60.

7 Vezi, de pildă, Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, ed. cit., p. 125.

8 Nichifor Crainic, Şoim peste prăpastie., pp. 79, 81.

9 În vol. Şoim peste prăpastie ..., p. 120.

10 În op. cit., p. 99.

11 Id., ibid., p. 97.

12 Ibid., p. 103.

13 Idem, Nostalgia paradisului, ed. cit., pp. 242-243.

14 Ilie Deleanu, Elementul religios în poezia noastră, Tipografia „Cozia", Râmnicu-Vâlcea, 1929, pp. 63-65.

CONSTANTIN JINGA