Observaţii asupra autocenzurii în totalitarism.

Cazul Nichifor Crainic

Laura Bădescu

Memoriile lui Nichifor Crainic au fost redactate într-o primă variantă (V1) în perioada refugiului în Transilvania, între 1945-1946¹. După ieşirea din închisoare, sub promisiunea tipăririi Memoriilor şi în fapt a reintegrării lui sociale „cu restituirea dreptului de a-şi publica sau republica lucrările"², autorul revine substanţial asupra textului V1 întocmind, între 1963-1964, o a doua variantă (V2).

Raportul existent între cele două variante este unul de filiaţie directă, fapt confirmat de critica textuală şi susţinut de Alexandru Cojan care mărturisea că manuscrisul V1 a fost în păstrarea părintelui Ion Sămărghiţan pe toată perioada detenţiei memorialistului, însă i-a fost restituit după eliberarea din închisoare, în 1962³.

După cum se ştie, Memoriile lui Nichifor Crainic au fost publicate în 1991, varianta dată tiparului fiind cea iniţială (V1) şi nu (V2) cea care fusese pregătită de autor după 1963 în vederea apariţiei. Această variantă V2 se află sub formă dactilografiată la BAR sub cota A3515⁴.

Din perspectiva relaţiei de paratextualitate, V2 este în mod evident superioară V1. În V2, memorialistul şi-a dispus materia epică delimitând-o pe capitole subordonate semantic unui titlu precizat în cuprins. V1 nu prezintă această delimitare taxinomică, singura procedură de separare epică fiind cea instituită prin paragraf şi spaţiu alb.

După afirmaţiile făcute de Nedic Lemnaru, se pare însă că prin publicarea V1 a fost respectată dorinţa lui Nichifor Crainic care „şi-a exprimat opţiunea pentru forma primă, cea pe care a lăsat-o în depozitul familiei. Ne-a declarat expres această opţiune [...]"⁵, chiar dacă editorul cunoştea diferenţele⁶ de conţinut existente între cele două variante.

Prin specificitatea lor istorică, dată de existenţa celor două variante, Memoriile lui Nichifor Crainic particularizează problema raportului dintre prezentul scriiturii şi subiectul pe care îl narează⁷.

Crainic procedează în V2 la o re-definire a propriei figuri publice (fără a se îndepărta însă de V1), urmărind însă resorturile formative ale omului nou (îşi declară obârşia ţărănească⁸, activităţile puse în slujba ţăranului român⁹, notează implicarea lui emoţională şi ideologică în dispute pe tema artei¹⁰ etc.).

Autorul încearcă să modifice optica de receptare a lectorului, punându-se în postura celui care a reuşit în viaţă plecând de foarte de jos, dar care a rămas fidel principiilor sănătoase. Concesiile pe care le face nu sunt tulburătoare şi de neiertat, ele conformându-se unei retorici aplicate promovată pe linia propagandei de partid. Stilizarea este făcută pe mai multe niveluri, însă cel dintâi vizibil este cel literal. Crainic încearcă să se autocenzureze şi V2 dă mărturie de eforturile făcute în această direcţie.

Ne vom raporta în mod deliberat doar la pasajele eliminate de autor în V2. Considerăm că această operaţie, care se produce sub forma a două modalităţi distincte (prin eliminare totală sau prin eliminare şi înlocuire manuscrisă), se constituie ca o mărturie indubitabilă a faptului că memorialistul cunoştea recomandările retoricii liniei de partid şi încerca rescrierea textului V1 sub auspiciile acestor norme. Eliminările succesive, operate pe V2 în forma deja dactilografiată, indică nu atât o stilizare auctorială¹¹, cât mai degrabă una impusă, dictată de condiţiile specifice ale timpului. Mai toate eliminările, fie ele minimale, la nivel lexical, fie ample la nivel sintactic, frazeologic etc. au o unitate conceptuală ce indică constrângerea venită pe linia cenzurii practicate în epocă.

Unele dintre pasajele eliminate indică o oarecare reticenţă din partea lui Crainic de a se conforma acestor norme. Vedem cum, deşi laudă modernizarea industriei, poate chiar din convingere, reformulează ulterior elogiul şi elimină pasajul respectiv. Vorbind despre volumul Leii de piatră al lui Mircea Rădulescu, pasaj care în V1 notează lapidar figura unui oarecare poet¹², Crainic înlocuieşte fraza „cum n-au putut să scrie o mie de poeţi ce se învârtesc în jurul măreţelor fabrici ale României contemporane" cu adjectivul „modern"¹³. În acelaşi spirit introduce în V2 polemica Maiorescu-Gherea¹⁴.

Polemist redutabil, mânuind în vremurile de glorie o pană ascuţită, uneori prea vehementă şi colorată, Crainic îşi moderează¹⁵, uneori, în V2 aplombul incriminator mergând până la eliminarea integrală a unor astfel de pasaje¹⁶. Raţiunea acestei moderaţii o va fi aflat-o în anii de temniţă sau în sfaturile şi suferinţele celor apropiaţi. Este indubitabil că nu şi-a uitat adversarii, căci chiar dacă elimină fraze uneori categorice de tipul „cu Eugen Lovinescu n-am putut lega prietenie"¹⁷, în V2 îşi motivează atitudinea mergând uneori până la discreditare¹⁸.

Faţă de foştii prieteni manifestă însă o anume grijă în a nu furniza informaţii sau aprecieri dăunătoare. Am citat episodul Galaction, căruia i se adaugă şi altele. Astfel, evocându-l ulterior în V2 (fila 267) pe Al. Busuioceanu (m. 1961, Madrid), elimină observaţia: „care avea să ajungă în ultima parte a vieţii remarcabil poet de limbă spaniolă". „Geambaşlâcul politic" din V1 (p. 261) al fraţilor Goga devine în V2 „o naivitate de poet" (fila 437) etc. Au „beneficiat" de această autocenzură informaţională şi unii dintre foştii adversari, cum ar fi cazul lui Mihail Dragomirescu¹⁹.

În marea lor majoritate pasajele eliminate erau subscrise cadrului religios. Crainic procedează la reducerea acestor pasaje²⁰, fie prin substituiri sinonimice²¹, fie prin eliminări de termeni, sintagme sau fraze²².

Există însă o redutabilă diferenţă de stil între prima parte a memoriilor V2 şi ultima parte. Astfel, dacă în prima parte Crainic operase relativ constant cu aceste reduceri, în partea a doua, termenii religioşi încep să revină în text²³, mergând până la inserarea mărturisirii vocaţiei teologice. Apelând la retorica facilă a întrebării de ce oamenii noi s-au întors spre credinţă²⁴, Crainic lasă a se întrevedea şi fatalismul circumstanţelor care au dus la anularea prezenţei lui publicistice²⁵.

Deşi compromisurile²⁶ de ordin vocaţional şi moral făcute de Crainic în închisoare au devenit un loc comun în literatura postdecembristă, trebuie specificat faptul că atitudinea contestatară a acestuia faţă de biserică şi oamenii ei a rămas constantă în cele două variante ale memoriilor²⁷. Oricare vor fi fost declaraţiile făcute de el în închisoare, înclinăm să credem că au fost contextuale şi nu principiale. Spiritul teologic vocaţional a supravieţuit şi lucrul acesta este vădit nu numai în V2, ci în întreaga activitate lirică şi critică rămasă în manuscris şi publicată după 1989 (vezi cu precădere Spiritualitatea poeziei româneşti). Eliminările sesizate în V2 nu modifică unghiul de receptare/evaluare/interpretare a faptelor evocate în V1.

Crainic utilizează autocenzura prin eliminare²⁸, încercând să abată atenţia cenzurii oficiale şi să menţină o acurateţe stilistică menită să amintească mai degrabă de ideologia socialistă, decât de cea gândiristă. Pentru acesta, procedase la decupaje comode, care nu intrau în contradicţie cu idealurile sale formulate de-a lungul activităţii la Gândirea.

Bibliografie:

Anania Valeriu, Rotonda plopilor aprinşi, Ediţia a II-a, Editura Florile Dalbe, Bucureşti, 1995;

Andrew Christopher, Gordievski Oleg, KGB - Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, Editura ALL, Bucureşti, 1994;

Bădescu, Laura, „Memorialistica autocenzurii. Cazul Nichifor Crainic", Conferinţa O istorie posibila a vieţii literare postbelice în sud-estul Europei. Concepte, evenimente, destine, Academia Română, 5 martie 2008;

Crainic, Nichifor, Zile albe, zile negre. Memorii, Casa editorială Gândirea, Bucureşti, 1991;

Rădulescu-Zoner Ş., Buşe D., Marinescu B., Instaurarea totalitarismului comunist în România, Editura Cavallioti, Bucureşti, 2002;

Simion, Eugen, Genurile biograficului, Univers enciclopedic, Bucureşti, 2002;

Teodorescu, Gheorghe, Putere, autoritate şi comunicare politică, Editura Nemira, Bucureşti, 2000.

Bibliografie în format digital:

http://www.edrc.ro/docs/docs/maghiarii2/d563-684.pdf

1 Nedic Lemnaru considera că memoriile au fost redactate între 1944-1947 (în Notă asupra ediţiei în Crainic, Nichifor, 1991, Zile albe, zile negre. Memorii, Bucureşti, Casa editorială Gândirea, p. XX ). Alexandru Cojan a dat însă ca perioadă de redactare anii 1945-1946 (în „Nichifor Crainic pribeag în «Ţara de peste veac» 1944-1947" în Crainic, Nichifor, Zile albe, zile negre. Memorii, ed. cit., p. XXXIII). Având în vedere condiţiile în care ar fi putut să îşi redacteze memoriile, revirimentul său scriitoricesc sub pseudonim în perioada 1945-1946, faptul că procesul a început şi s-a terminat în 1945 şi că sentinţa injustă ar fi putut declanşa dorinţa de a-şi scrie memoriile pentru o eventuală reabilitare etc., considerăm pertinentă informaţia furnizată de Alexandru Cojan.

2 Idem, p. XX.

3 Alexandru Cojan, op. cit., p. XXXII.

4 Manuscrisul este dispus în patru dosare tip şină, dispuse în două volume după cum urmează: vol. I cuprinde Dosarul 1 (filele 1-132) şi Dosarul 2 (filele 133-296); vol. al II-lea cuprinde Dosarul 3 (filele 297-464) şi Dosarul 4 (filele 465-615). Dosarul 1, respectiv Dosarul 3 cuprind fiecare câte o filă manuscrisă ce redă cuprinsul vol.1, respectiv vol. al II-lea.

5 Nedic Lemnaru, op. cit., p. XXII.

6 Idem, p. XXI: „diferenţele nu sunt de nivel, ci de grad, faptele relatate rămânând aceleaşi, doar accentele şi adaosurile proiectând asupra lor o lumină modificată, vădit ulterioară"; însă, intervenţiile făcute atârnă „deformant asupra textului prim, chiar dacă nu şi desfigurator...".

7 Despre acest raport în articolul nostru „Memorialistica autocenzurii. Cazul Nichifor Crainic", Conferinţa „O istorie posibilă a vieţii literare postbelice în sud-estul Europei. Concepte, evenimente, destine", Academia Română, 5 martie 2008.

8 Avem astfel reprodusă în V2, fila 172, disputa dintre el şi primul socru. Dubla observaţie asupra originii sociale nu apare însă în V1: „În timpul discuţiei, jignirea ce mocnise în el că şi-a dat copila după un scriitor de origine atât de joasă, a explodat într-o bombă plină de suprem dispreţ, (apar tăiate două cuvinte, imposibil de reconstituit, iar în locul lor este notat) înfierând obârşia mea ţărănească".

9 V2, fila 387: „M-am gândit la ţărănime, de care absolut nimeni nu se ocupa. În presa de-atunci nu exista decât oraşul ca fenomen senzaţional şi sterilitatea politicianistă. Am introdus săptămânal Pagina satului şi spre adâncul meu regret, n-am găsit colaboratori versaţi care să prezinte problemele grave, a căror persistenţă sporea mizeria rurală...".

10 V2, fila 213: „pregătirea mea ideologică mă împingea hotărât de partea lui Gherea. [...] Pentru mine, inspirat în mod transcendent sau provocat de realitatea ambiantă, artistul creează personal şi conştient, cu un scop anumit, cu atât mai fericit când acest scop e moral. Gherea considera arta un act creator în funcţie revoluţionară. Educaţia mea teologică mă determina să-l accept, fiindcă ştiam că arta creştină tinde în transformarea omului şi a lumii. Ca mine simţeau şi colegii mei când urmăreau marea polemică. Acum, după izbucnirea revoluţiei ruseşti şi după experienţa războiului, ideea socialistă era o actualitate în mers...".

11 Vezi spre exemplu V2, fila 13 (precizăm că pasajele scrise cu italice, între paranteze, sunt cele eliminate de autor): „Am avut parte ca şi celelalte popoare creştine din Peninsulă, să fim înăbuşiţi o jumătate de mileniu sub ţestul unui (n.n este eliminat celui mai steril) popor (din lume) pe urma căruia (n-)a rămas în istorie atâta (decât) sânge şi spaimă. O cultură turcească nu există. Cultura mahomedană poartă pecetea geniului arab. Tot astfel nu există o cultură paleoslavă, ci o cultură bizantină transpusă în formă glagolitică şi alterată (n.n. apare tăiat deşuchiată) bogomilic. (...) Şi fără nici o îndoială, în spiritul generaţiei, care făureşte strălucirea României moderne, e vigoarea vânjoasă a Meşterului de la Argeş pusă în acţiune constructivă (sacrificându-şi fericirea personală) pentru triumful unei capodopere obşteşti" (...).

12  V1, p. 99: „Între primele mele cunoştinţe literare e şi Mircea Rădulescu, funcţionar ca şi mine la Casa Corpului Didactic. La slujbă venea când şi când, tolerat ca poet de viitor de către directorul general Gr. Tăuşan. Publica în «Viaţa Românească» şi în «Flacăra» şi se mândrea, camarad bun de altfel, cu chefurile stropite cu şampanie".

13  Reproducem aici pasajul menţionat, fila 124, cap. Trudă pentru a fi student, despre Mircea Rădulescu: „În volumul său „Leii de piatră", titlu sugerat de nişte amărâţi de lei din grădina publică a Giurgiului de unde era originar, există o puternică poezie „Cântecul ciocanelor", o laudă a progresului industrial modern (modern apare în locul cum n-au putut să scrie o mie de poeţi ce se învârtesc în jurul măreţelor fabrici ale României contemporane). Ambiţionând să ajungă bard naţional, Mircea Rădulescu a sucombat ca liric într-un verbiaj care i-a demonetizat pe nedrept primele versuri şi tinerescul poem dramatic „Serenada din trecut". Mi-ar fi plăcut să ne împrietenim, dar n-am găsit alte afinităţi afară de faptul că eram din acelaşi judeţ amândoi".

14  Fila 138: „Marea polemică dintre Titu Maiorescu şi C. Dobrogeanu-Gherea pe tema artei pentru artă sau artă cu tendinţă era o amintire. O urmărisem ca elev şi simpatizam cu punctul de vedere al lui Gherea, fără să fi fost socialist, dar pentru că el atribuia literaturii o funcţie socială (fără să fi fost socialist, dar pentru că el atribuia literaturii o funcţie socială apare în locul unei fraze tăiate îndelung, aproape ilizibilă: nu din motive socialiste, ci din motive morale şi naţionale)".

15 Fila 228: „(n.n. apare tăiat: Tristan Tzara, inventatorul termenului Dada, a fost o nulitate literară, care nu s-a afirmat în Franţa decât ca scandalagiu amuzant.) La începutul erei socialiste, (n.n apare tăiat: acelaşi) Tristan Tzara (n.n. apare tăiat: s-a repezit de la Paris) la Radio-Bucureşti, şi l-am auzit cum povăţuia (n.n. apare tăiat: ca şi cum ar fi fost o autoritate literară), pe scriitorii români să facă poezie sănătoasă pe înţelesul poporului! Tristan Tzara îşi anula el însuşi dadaismul (n.n. apare tăiat: scandalagiu) prin acest sfat (n.n. apare tăiat: ridicol de inutil)".

16  La fila 240, apare tăiat „Galaction, care a fost un mare talent, a scris odată un articol Pentru slavă, pentru bani. Adică acesta ar fi scopul artei. A fost un act de uşurătate ca multe ale lui. M-a dezgustat".

17 V1, p. 149.

18 V2, fila 210: „Tot sub ocupaţie venise în Bucureşti Eugen Lovinescu şi redacta o revistă-magazin Lectura pentru toţi. Mi-a reprodus o poezie ocazională şi cu acest prilej ne-am cunoscut. Delicat în conversaţie, manifesta o intransigenţă fără măsură în chestiunea naţională, la care avea să renunţe mai târziu. La începutul războiului, avusesem cu dânsul o ciocnire de atitudini. În Gara de Nord, publicul întâmplător, văzând un grup de prizonieri balcanici, s-a înduioşat şi le-a dat pâine. Gestul acesta l-a indignat pe Eugen Lovinescu şi a protestat excesiv de crud printr-un contra-articol intitulat Elogiu urii. I-am răspuns printr-un contra-articol în acelaşi ziar, Podoaba milei, în care aprobând gestul, subliniam că omenia e substanţa nobilă a sufletului românesc. Aceeaşi intransigenţă exagerată o arăta şi în notele din Lectura pentru toţi. Afară de asta, Hortensia (Fila 211) Papadat Bengescu scosese prima ei carte, volumul de nuvele Ape adânci. Am remarcat noutatea acestui talent viguros în Revista critică. Nu vorbise încă nimeni despre această scriitoare. Eugen Lovinescu mi-a însuşit întocmai aprecierile într-un articol al său scuzându-se cu vorbele: «Ne potrivim în păreri» (n.n Aici apare tăiat fără să fie înlocuit: Mi-am întărit atunci convingerea pe care o aveam că dânsul n-are intuiţie proprie în faţa unei opere de artă.) Discutând odată despre George Coşbuc, i-am spus că unele ritmuri, dispoziţia strofelor şi câteva teme din marele nostru poet se aseamănă cu versificaţia lui Adalbert von Chamisso, pe care nu-l cunoştea. Informaţiile date le-am regăsit ulterior în criticile lui Eugen Lovinescu. Asemenea motive m-au determinat să refuz a colabora la revista sa Sburătorul, unde mă trecuse printre colaboratori fără să mă întrebe. Nu mi-a plăcut insistenţa lui de a scormoni slăbiciunile din viaţă ale personalităţilor mari despre care a scris, fie Eminescu, fie Maiorescu, şi de-a le utiliza în chip nepotrivit (n.n nepotrivit înlocuieşte vulgar). Ştiu că e o metodă a istoriei literare franceze, dar francezii, când folosesc asemenea material, îl învăluie în oarecare graţie. Mi-a plăcut însă arta lui de a portretiza miniatural şi de a evoca evenimente. Dacă e un critic foarte dibuit, e un stilist cu reale calităţi".

19 V2, fila 151: „Mai târziu, în luptele literare, ne-am ciocnit violent. Mihail Dragomirescu ataca noutatea gândirismului, clasându-ne în categoria eczemei literare. Atât eu, cât şi Cezar Petrescu am căutat să-l demonetizăm ridiculizându-i chiar sistemul estetic. Pasiunile exagerează. Ne atacam, dar vorbeam când ne întâlneam. Mihail Dragomirescu era dezarmant. După ani de zile m-am pomenit la redacţia noastră cu vizita simpaticului adversar. Îmi aducea eseul său «Puterea cuvântului lui Iisus», care dezminţea tot ce scrisese împotriva curentului gândirist. Spre satisfacţia sa, l-am publicat în fruntea revistei. Eseul era un capitol dintr-o carte cu acelaşi titlu" (n.n. apare tăiat îndelung, fără a fi înlocuit fragmentul: „Am citit manuscrisul care, până azi, tot manuscris a rămas. Mihail Dragomirescu aplicând metoda comparativă a lui Chateaubriand din «Geniul creştinismului», demonstrează supra-genialitatea înţelepciunii lui Iisus, raportată la maximele morale ale celor mai mari gânditori în frunte cu Goethe. E tot ce a scris dânsul mai logic şi mai concis".

20 Vezi fila 131: „La ciclul al doilea de studii, părintele Constantin Nazarie, care ne preda Morala, era un temperament liric, un fond de mare bunătate. Mai mult o întrupa decât o exprima în efuziuni entuziaste. Era mai bine (n.n. aici apare tăiat pasajul: Substanţa moralei ortodoxe e dragostea, iradiată din Noul Testament, trăită şi analizată în mii de nuanţe de imensa literatură spirituală, care e gloria Răsăritului bizantin, dar neadunată încă într-un tratat la înălţimea nobleţei ei). Încercările de sistematizare (n.n. adăugat aici de către autor - morală) ce s-au făcut la noi, ignorând izvoarele răsăritene, s-au condus după scolastica tomistă cu iz aristotelic, de aceea sunt uscate şi antipatice (n.n. apare eliminat: cum e tratatul fostului mitropolit primat Atanasie Mironescu)"; Fila 134, despre profesorul Ioan Mihălcescu, devenit spre sfârşitul vieţii arhiereul Irineu, mitropolit al Moldovei: „Faţă de marea sa cultură, de capacitatea intelectuală şi de opera pe care a scris-o, era de o modestie şi de o blândeţe încât discipolii şi admiratorii îl numeau hrisocardiotis, adică inimă de aur (n.n. apare tăiat fără a fi înlocuit fragmentul: Filozofia e un auxiliar al teologiei în sensul că, fiind expresia cea mai înaltă a spiritului uman, înlesneşte înţelegerea esenţei speciale a religiei)". Fila 156, despre P.P. Negulescu: „repetând ani şi ani acelaşi curs, izbutea să-l înnoiască printr-o dicţiune specială (n.n apare tăiat fără să fie înlocuit cu altceva: ce rivaliza cu a preotului când intonează o ectenie)".

21 Vezi fila 129, despre cursurile ţinute de Constantin Chiricescu: „Tot acest lung (n.n. lung apare în locul lui mare) capitol din cultura Europei în care gândirea antică fuzionează cu cea creştină (n.n. gândirea antică fuzionează cu cea creştină apare în locul substanţa cugetării antice e retopită ca într-o retortă şi asimilată în filozofia creştină, în care limitatul umanism greco-roman, dilatat de generozitatea evanghelică, ia dimensiuni infinte), era meschinizat (n.n. apare tăiat fără să fie înlocuit de un neghiob) şi redus la nişte biete date calendaristice".

22 V2, fila 123: (generozitate) evanghelică este înlocuit prin (generozitate) umană; V2, fila 134: (linia) dogmatică apare ca (linia) necesară; V2, fila 149: sfânt entuziasm apare ca pur entuziasm V2, fila 129: fraza „substanţa cugetării antice e retopită ca într-o retortă şi asimilată în filozofia creştină, în care limitatul umanism greco-roman, dilatat de generozitatea evanghelică, ia dimensiuni infinite" apare substituită prin „gândirea antică fuzionează cu cea creştină"; în V2, fila 131 apare eliminat pasajul: „Substanţa moralei ortodoxe e dragostea, iradiată din Noul Testament, trăită şi analizată în mii de nuanţe de imensa literatură spirituală, care e gloria Răsăritului bizantin, dar neadunată încă într-un tratat la înălţimea nobleţei ei"; V2, fila 134: este eliminat fragmentul: „Filozofia e un auxiliar al teologiei în sensul că, fiind expresia cea mai înaltă a spiritului uman, înlesneşte înţelegerea esenţei speciale a religiei"; V2, fila 273: În enunţul „Din pictura noastră modernă însă (n.n apare tăiat lipseşte Biblia şi lipsind Biblia) lipseşte omul". (Remarcăm că acest enunţ este unul dintre puţinele care au corespondent în V1, p. 167: „Curiozitatea curiozităţilor e că din arta noastră lipseşte cu desăvârşire Biblia şi lipsind Biblia, lipseşte omul") etc.

23 V2, fila 273: „Avem noi o pictură care să rivalizeze cu valorile muzeelor europene? Avem, fără îndoială. Dar nu e pictura modernă. E zugrăveala veche a bisericilor, în special a celor bucovinene. E pictura, care s-a născut, ca şi cea italiană, din Biblie. La acelaşi nivel spiritual cu ea, dacă nu mai înalt, valoarea ei artistică nu e cu nimic mai prejos faţă de cea italiană. E născută dintr-o tensiune aparte. Artiştii, care au creat-o, ţineau post şi rugăciuni înainte de a se urca pe schele. Are o viziune cromatică de paradis, fiindcă s-a născut din Biblie".

24 V2, fila 568: „De ce N. D. Cocea, ştrengar ideologic, dar colecţionar de icoane, s-a înmormântat cu nouă preoţi? De ce Mihail Sadoveanu a cerut să fie slujit acasă de preot? De ce Tudor Vianu a cerut să fie împărtăşit pe patul de spital? De ce G. Călinescu a cerut doisprezece preoţi la înmormântare?"

25 Nu este lipsit de importanţă faptul că lui Nicolae Ceauşescu i se părea de neconceput publicarea operei lui Nichifor Crainic. Conform Stenogramei convorbirii avute în zilele de 16-17 iulie 1959 între N. Ceauşescu, L. Răutu, Ghizela Vass, Iosif Ardeleanu şi tovarăşul Gyula Kállay. Şedinţa, 16 iulie 1959, ora ...,

„Tov. N. Ceauşescu: Aş vrea să subliniez câteva probleme pe care le-a arătat tov. Răutu foarte just. Dacă noi am publica aceste poezii ale lui Petőfi, noi n-am servi cu nimic cauza prieteniei între poporul român şi maghiar, dimpotrivă, am da instrumente în mâna elementelor naţionaliste române, în primul rând publicând asemenea poezii care jignesc poporul român şi pe urmă aceste elemente ar putea spune: «dacă aduceţi şi publicaţi poeziile lui Petőfi, hai să publicăm şi pe Nichifor Crainic, pe Goga, pe Radu Gyr şi pe alţii». http://www.edrc.ro/docs/docs/maghiarii2/d563-684.pdf; De altfel în 1967, au fost „topite" 60 000 de exemplare din Antologia poeziei moderne elaborată de Nicolae Manolescu, pe motivul introducerii în circuit a unor poeţi de dreapta neagreaţi de regim (Radu Gyr, Nichifor Crainic) sau trăind în străinătate (Horia Stamatu, Ştefan Baciu).

26 Mihadaş Teohar, în Pe muntele Ebal, relatează momentele umilitoare când Nichifor Crainic se dezicea de Dumnezeu. Parcurgând aceste pagini, profesorul Eugen Simion (în vol. Genurile biograficului, Univers enciclopedic, Bucureşti, 2002, pp. 83-84) făcea una dintre cele mai legitime observaţii, notând nedreptatea unei astfel de evocări făcute unui poet şi eseist notabil care „n-a avut probabil tăria să treacă ireproşabil prin suferinţă", căci „nu au dreptul să judece infernul din închisorile staliniste, decât aceia care au trecut prin ele". Soluţia recuperării operelor este salvatoare: „mă limitez să judec nu oamenii, ci textele lor".

27 V1 p. 271: „Preotul să nu se amestece în politică. Misiunea lui e atât de covârşitoare încât nu-i rămân energii de cheltuit în deşertăciuni lumeşti. Dacă el îmbrăţişează cauza unui partid, îndepărtează de la Biserică pe aderenţii celorlalte partide. Colorarea politică a preotului aduce discordie în parohie şi numai pagubă vieţii creştine. Mai cu seamă în regimul democratic, cu multipla lui vânătoare de partizani, preotul trebuie să rămână factorul de împăciuire şi de armonie al parohiei", respectiv V2 fila 387: „Am introdus pagina Şcoala şi Biserica (în Calendarul n.n.) pentru a stimula pe învăţători şi pe preoţi să se ocupe de misiunea lor adevărată în mijlocul poporului. Morbul politicianismului măcinase grozav zelul apostolic al acestor două corpuri, singurele menite pe-atunci să se dedice culturii şi moralizării poporului de la ţară. Am scris numeroase articole despre preoţi, demonstrându-le că apartenenţa la un partid, oricare ar fi fost el, le anulează rolul de factori spirituali în comunitatea parohială".

28 În articolul nostru Memorialistica autocenzurii. Cazul Nichifor Crainic, ed. cit., arătam că a fost practicată şi autocenzura prin adaos.

LAURA BĂDESCU